O specie de popor cucerit

Un articol de C. STANESCU

Ca scenariul unei veritabile drame in trei acte pare a fi conceput sumarul numarului 20 (mai, 2011) al revistei „Istorie si civilizatie“: un numar exceptional si tulburator prin forta de a evoca marirea si decaderea unei lumi de-a lungul unui secol si jumatate din istoria României. In actul intâi al acestei drame, pe scena apar eroii sai actionând in lumina unor idealuri de prefacere a unei tari smulgându-se miraculos dintr-un „intunecat ev mediu“ ce parea predestinat. Este intâi Tudor Vladimirescu, cel ce-a dat, scrie Dan Berindei, „semnalul declansarii extraordinarului proces istoric al fauririi unei Românii moderne. In Principate a avut loc un proces progresiv de «trezire», ca urmare a evenimentelor revolutionare din 1821, dar si a incadrarii spatiului românesc teritoriilor natiunilor din centrul si Occidentul Europei. Semne ale modernizarii au aparut, desi modest, in vremea domniilor pamântene. Nu intâmplator un vizitator francez nota: «Cu putin inainte de 1828 nu mai era trebuinta de a avea felinar spre a iesi seara din casa… Da, sub Grigore Ghica se putea respira, se traia intr-o viata noua, barbaria se retragea aspirându-se din ce in ce la un viitor mai bun»“. In acelasi act intâi intra in scena pasoptistii, „oamenii inceputului de drum“, cum i-a numit intr-o carte memorabila profesorul Paul Cornea. „Pasoptistii. Ei credeau in idealuri“ – sub acest titlu, Cornel Constantin Ilie trece in revista familia, studiile, ocupatiile si functiile acestor oameni exceptionali „calare pe doua veacuri“ (folosesc titlul memoriilor lui Sextil Puscariu): „Cine erau pasoptistii? In ce mediu au crescut? Ce pregatire aveau? Care a fost activitatea lor in anii premergatori revolutiei? Ce rol au avut in timpul miscarii de la 1848 si cum s-au implicat in devenirea României moderne?“. Autorul exceptionalului tablou uman pasoptist porneste in intreprinderea lui având in minte si parafrazând cunoscutul vers aspru al lui Eminescu din Epigonii: „Voi credeati in scrisul vostru, noi nu credem in nimic“. Asadar: din ce familii veneau acesti oameni neobisnuiti, mari entuziasti, contradictorii si generosi pâna la uitarea de sine? Dan Berindei ii atribuie, in majoritate, boierimii: „Fruntasii lor, in general tineri intelectuali, majoritatea dintre ei in Principate apartinând boierimii si dovedindu-se capabili de a-si jertfi interesele categoriei lor sociale pe altarul statului national si modern, iar in Transilvania ei ridicându-se mai ales din lumea satelor…“ „In ceea ce priveste ascendenta – scrie Cornel Constantin Ilie, pasoptistii provin din rândul unor categorii sociale diverse“. Daca parintii unor revolutionari au detinut functii in stat (mare vornic sau mare logofat, in cazul Golestilor), altii sunt preoti, negustori, tarani, invatatori, dar si proprietari de mine de aur (Ioan Sterca-Sulutiu), dar si mesteri iconari (din care provine Barbu Iscovescu). Tatal lui Heliade fusese capitan de potera, al lui Andrei Muresanu morar, al lui Ioan Catina cafegiu. In orice caz, observa cu justete autorul, sunt „oameni cu o anumita stare materiala (unii chiar foarte avuti), ceea ce nu face decât sa confirme faptul ca actiunile lor nu au fost determinate de vreun fel de disperare generata de saracie sau neajunsuri, ci ca au fost nutrite de credinta in idealuri si dragostea pentru popor“. Cu alte cuvinte, spiritul lor revolutionar nu confirma ideea simplista a marxistilor vulgari potrivit careia respectivul „spirit“ e hranit exclusiv de saracie si neajunsuri, ci de idealurile celor din poemul eminescian. Studiile pasoptistii le fac, multi dintre ei, in strainatate: Parisul este destinatia principala pentru studiile superioare (Alecsandri: drept si inginerie; I. Ghica: litere, stiinte matematice; I. C. Bratianu, Petrache Poenaru: politehnice; Al. G. Golescu: inginerie, istorie si economie; Cuza: litere, drept si medicina etc.), dar si Berlinul (Mihail Kogalniceanu) sau Elvetia (Nicolae si Stefan Golescu). Ardelenii au „centrele“ lor: Cluj, Blaj, dar si Budapesta (Ion Maiorescu) ori Viena (August Treboniu Laurian). Sunt printre ei si autodidacti de exceptie: Timotei Cipariu invatase 12 limbi, iar pasoptistul Ion Codru-Dragusanu, „peregrinul transilvan“ plecat in cautarea „rotundului lumii“, stia si el 8 limbi straine! Asadar, ascendenta si studiile – atât de diverse – spun ceva despre inclinatiile, curiozitatile si pasiunile acestor idealisti „oameni ai inceputului de drum“. Idealisti, dar ocupând inainte de revolutie functii de raspundere (unele inalte) in stat: „Ar fi fost foarte usor pentru ei – scrie Cornel Constantin Ilie – sa se complaca in pastrarea acestor locuri „caldute“. Este insa inca o dovada ca acesti oameni au pus interesul tarii mai presus de interesul personal“. Urmeaza exemplificarile: Alecsandri e comis, spatar, „sef de masa“ la serviciul scutelnicilor si al pensiilor din departamentul Finantelor, Aristia, actorul, participa alaturi de eteristi la luptele cu turcii de la Dragasani, devine profesor de greaca si franceza la Sf. Sava, dar si membru al societatii secrete Fratia, Bolintineanu e copist la Secretariatul statului si pitar, Bolliac e pomojnic la „masa rangurilor“ din Secretariatul statului si procuror la Tribunalul Bucuresti. Petrache Poenaru e mare comis, mare clucer, membru al Adunarii obstesti, C. A. Rosetti a fost aghiotant al domnitorului, iar pasoptistul Al. D. Ghica a fost sef al Politiei din Pitesti, presedintele Tribunalului Comercial Bucuresti, dar si membru al societatii Fratia, Avram Iancu e cancelist la „Tabla regeasca“ de la Tg. Mures si Cuza presedinte al judecatoriei Covurlui. Nicolae Golescu ajunsese colonel in 1839, aghiotant al domnitorului Al. D. Ghica, loctiitor de aga al Politiei, director la Departamentul Trebilor din Launtru, iar Gheorghe Magheru fusese „haiduc“, participant la revolutia lui Tudor, capitan de panduri, decorat de tarul Rusiei! Asadar, functiile pasoptistilor nu i-au impiedicat sa-si sacrifice cariera, fructificându-si in stil autohton, privilegiile: au jucat totul, inclusiv libertatea si viata, pe cartea idealului pasoptist. Dupa ce idealul i-a dus in exil, „acolo au continuat sa lucreze pentru idealurile in care credeau“ – noteaza laconic autorul excelentului tablou de familie din „Istorie si civilizatie“. Este tabloul unei lumi disparute. Actul al doilea din drama reprezentata de sumarul revistei e semnat de acelasi autor: „Final de poveste“, adica sfârsitul revolutionarilor si moartea sperantelor care i-au insufletit pe acestia. „Unora le-a fost harazit sa traiasca pâna la adânci batrâneti. Altora – scrie Cornel Constantin Ilie – sa piara rapusi de «boala secolului», prin strainataturi. Multi au sfârsit in mizerie sau au fost uitati…“ Uitati pâna azi. Alecsandri moare in timp ce face corecturile la „Ovidiu“ (exilatul de la Tomis), Balcescu la Palermo, ingropat in cimitirul capucinilor, in groapa comuna, mor departe de tara Ion Negulici, Barbu Iscovescu, „pictorii revolutiei“, pentru ca al treilea dintre acestia, Constantin Daniel Rosenthal sa piara intr-o temnita din Budapesta in urma torturilor imperiale. Fostul membru in Comisia Europeana a Dunarii, fostul ministru de Externe si ministru al Cultelor si Instructiunii Publice, membrul Consiliului de Stat si fostul efor al spitalelor, Dimitrie Bolintineanu, este internat la ospiciul de pe lânga biserica Sf. Pantelimon Tamaduitorul, in a carei condica de intrare s-a scris: „Dimitrie Bolintineanu, fost ministru, intrat fara haine“! Când Cezar Bolliac l-a interpelat la Camera, in 1871, pe I. C. Bratianu spunând ca „ar fi o crima sa-l lasam sa moara in mizerie“, fostul ministru si prim ministru i-a raspuns prompt: „Ce sa-i facem?“! „Parintele literaturii române“, Ion Heliade Radulescu, a murit alienat pe 27 aprilie 1872, si tot Cezar Bolliac ne spune ca „abia prin tocmeli silite cu ministerul s-au putut smulge 2 500 lei, atât cât sa poata ajunge la ingroparea unui om de rând, sfârsit in mizerie“. Despre sfârsitul tragic al lui Avram Iancu, cel ce-i asigura pe martorii existentei lui sfârsite ca „Eu nu-s Iancu. Eu sunt umbra lui Iancu. Iancu a murit“ – ce sa mai spunem? A murit pe 10 septembrie 1872, in casa brutarului Ion Stupina: „Avea asupra lui o naframa mototolita, un fluier si o scrisoare catre imparatul Franz Josef“. Scrisori neexpediate si neajunse la adresantii lor au ramas, pâna azi, multe din actele si dorintele exemplare ale acestor mari eroi, victime ale ingratitudinii si uitarii celor pentru care au trait si au murit. Incap cu totii intr-o fraza din testamentul lui C. A. Rosetti: „Am luptat cu tarie pentru nationalitate si pentru libertate, dar fara cea mai mica ura pentru nimeni. Rog dar ca cei pe cari i-am combatut sa ma ierte, daca aspru am fost in lupta, asigurându-i ca nu ura, ci iubirea m-a facut sa combat“. Sfârsitul „oamenilor inceputului de drum“ este actul al doilea din scenariul dramatic in cheia caruia am citit cu sufletul la gura acest numar emotionant din Istorie si civilizatie. Scenariul contine si un al treilea act, mai degraba, un epilog in doua tablouri. Primul tablou e compus dintr-un document extraordinar descoperit si prezentat de Ilie Gheres, respectiv, un studiu cu privire la ocuparea Clujului in septembrie 1940, vizita si discursul regentului Horthy cu ocazia respectivei operatiuni. Al doilea tablou: „1940: Presa sovietica si cedarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord“, un articol de Mihai-Daniel Gheorghe din care aflam, intre altele, ca in „Pravda“ din iunie 1940 „se aprecia ca, in sfârsit, basarabenii, inruditi etnic cu sovieticii, au scapat de jugul român“ si „se vorbea despre lacrimile de bucurie din ochii basarabenilor eliberati, soldatii Armatei Rosii fiind intâmpinati cu flori, poporul aclamând pe eliberatorii sai“! Ne-am „eliberat“ de atâtea ori incât, ajunsi la capatul acestor eliberari, putem spune cu Jules Romains in „Oameni de buna-vointa“ ca suntem, in fine, „o specie de popor cucerit“: una din numeroasele specii pe cale de disparitie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper