O noua arta: învatamantul superior

Un articol de OANA PUGHINEANU

Va mai amintiti de Cioran, cel care a reusit sa-si traiasca toata viata din Paris cu ajutorul unor „burse“ indefinit prelungite? Într-una din zilele pe care le-am pierdut privind sofisticate application form postdru, probabil exact în momentul în care enervarea s-a unit cu greata, plasandu-ma într-un desuet moment de „deziluzie intelectuala“ (pe vremuri un must have al oricarui „om de cultura“), un soi de ecou cioranian a început sa ma împresoare. Mi l-am închipuit pe Cioran batand silentios la zeci de usi (electronice) cu proiecte de genul: „Tratat de descompunere“, „Despre neajunsul de a te fi nascut“, „Cartea dezamagirilor“… etc. Anybody? No one? Poate „Istorie si utopie“? E mai „focalizat“? Daca, sa spunem, Cioran ar fi fost catalogat ca student roman, comitiile si comitetele de specialisti electronici s-ar fi ofuscat la gandul ca un estic nu face proiecte pe „comunism“ sau pe minoritati, cu precadere rromi (dintre acestia, numai cei oropsiti, fiind în mod corect politic exclusi cei care traiesc oropsindu-i pe altii). Si cum usile astea electronice nu-ti acorda nici minima optiune kafkiana de a te uita pe gaura cheii, mai ca îl vad pe Cioran recurgand la celebrul streang pe care altadata îl privea doar ca pe o optiune îndepartata si calmanta. Har Domnului ca majoritatea doctoranzilor si doctorilor nu sufera nici de umorile, nici de inteligenta lui Cioran, ajungand astfel sa îngroase si ei cum pot promotiile succesive de someri sau de „someri angajati“ (pe la reviste de cultura, librarii, ziare sau posturi TV locale). Eu una ma consider norocoasa de cand am vazut pe usa cofetariei mele preferate anuntul: „angajam cofetar cu sau fara experienta de preferinta doctor în literatura comparata. Au prioritate persoanele sub 35 de ani cu minim 5 articole ISI publicate sau în curs de publicare (se accepta si articole sau studii aparute în publicatii recunoscute la nivel national)“.
Multora li se va parea melodramatica recurgerea la metafora cu streangul cioranian, iar cei cu neuronii acoperiti de minunata pulbere magica a gandirii pozitive o vor gasi de-a dreptul absurda. Totusi, profesorului William Pannapacker, care a semnat articolul „The Big Lie About the «Life of the Mind»“, unii fosti studenti si doctoranzi i-au raspuns facand referire la teribila „solutie“. Majoritatea dintre ei s-au trezit în urma mariajului academic (cu un parcurs de 20 de ani) cam în aceeasi pozitie în care se trezisera Don Quijote si Emma Bovary – ametiti de mincinoasele carti si „cunoasteri“ pe care îsi închipuiau ca-si cladesc viitorul. Numai ca în momentul crudului adevar nu un bland Sancho sau un blajin retardat sentimental asemeni lui Charles Bovary statea sa le stearga fruntea chinuita, ci mai nemiloasa piata a muncii continua sa-i stranga cu usa. Politicienii nu mai sunt cuceritori… daca te crezi un Aristotel nu-ti vei gasi nici un Alexandru cel Mare (desi cu un noroc chior, destinal as putea spune… te-ai putea alege cu un Gigi Becali). Moda de a „parveni“ ca poet de curte a cam disparut si ea, caci curtea însasi si-a schimbat task-ul si grupul tinta. Pe un ton demn de un profet, William Pannapacker denunta unele dintre mirajele învatamantului superior ajungand la concluzia: „Ar trebui sa existe un loc special în iad pentru profesorii care – la sfarsitul unui program academic de 10 ani, fara perspectiva unei angajari – spun asta e! scoala nu-i pentru oricine“.
Mai sus numitul articol mi-a starnit curiozitatea si rasfoind alte foi electronice dedicate problemei am dat peste textul profesorului William Deresiewicz („The Crisis in Higher Education“, publicat în „The Nation“) care dezbate într-un mod mai documentat acelasi subiect. Desi cei doi profesori se refera strict la sistemul universitar american, cred ca învataminte amare putem trage de pe acum din experienta de peste ocean. Avand în vedere ca unei economii neproductive am reusit sa-i „adaptam“ una de specula (bancara si bursiera), probabil ca dupa sistemul Bologna vom urma orice alt vant de „eficientizare“ care bate de peste ocean. Sa nu uitam ca deja avem cel putin o universitate „multiculturala“ (whatever that means) producatoare pe banda de tot felul de institute (stiti… camarutele alea înghesuite în care faxul e mai activ decat secretara… care este si unicul angajat). Oricum, s-ar putea ca sus-numitele institute sa poata fi cu succes integrate într-o fericita „rulare de bani“ în masura în care universitatile noastre au preluat si vor mai prelua masiv modelul american. De altfel, au copiat deja cel putin una dintre calitati prin introducerea postului de Presedinte: „Marimea salariilor prezidentiale – mai mult de 1 milion de dolari în zeci de cazuri – a devenit notorie“. În plus, ne anunta acelasi autor, corpul academic corporatist nu mai este compus din profesori care trec pe rand si prin partea administrativa a conducerii reîntorcandu-se la predat si cercetare, ci au devenit „un strat managerial separat“ care migreaza din job în job ocupandu-se de partea „masurabila“, de business, a „afacerii“.
Revenind însa la studenti, în special la cei care vor sa continue parcursul academic cu un doctorat, cei doi profesori ne expun modul diabolic în care departamentele ascund nu numai faptul ca majoritatea dintre ei vor devenim someri (rata de angajare a doctorilor Yale era de 50% înainte de criza), ci si felul în care universitatile, reducand numarul fericitilor titulari, produc o serie de job-uri prost platite pentru asistenti sau alte cadre aferente care pot functiona ca atasati doar pe perioada proiectelor în curs. Universitatile, ca orice corporatii, gasesc mult mai eficienta „plata cu ora“ si angajatii temporari care pot fi taiati cu extrema usurinta de pe lista de plati. Astfel între 1991 – 2003 rata titularilor a crescut cu 18% în timp ce cea a angajatilor part time a crescut cu 87%. Profesorii devin astfel niste figuri care joaca rolul lui Jekyll-and-Hyde: „devotati pentru fiecare student în parte si co-manageri ai unui sistem care îi exploateaza ca grup“. Proiectele doctorale sau post-doctorale pot functiona doar în mod absurd: în masura în care-si produc proprii loseri. Cine spune ca actele gratuite au murit?
Dar pe langa acest dezastru financiar în care Universitatile se arunca de dragul eficientei, cel social va fi poate unul fara precedent… culme a esecului iluminist. Cred ca ceea ce se întampla cu învatamantul în zilele noastre e ceea ce se întamplase cu arta înainte de a-si da obstescul sfarsit. Dupa finele analize ale lui Peter Bürger, arta avangardista se nascuse tocmai ca o revolta fata de „arta pentru arta“, perceputa ca produs înregimentat al marii burghezii. „Arta pentru arta“, nu era decat locul pe care capitalul îl acordase artei, oferindu-i blajin „functia de a nu avea nicio functie“. Înca multi intelectuali si artisti mai fac apel la inefabilul artei cand nu mai au loc de scos camasa pe nicaieri. Integrat în mai noul capitalism de specula, învatamantului i se acorda acelasi loc, propunandu-i-se si lui (ca si fostului camp artistic neproductiv) „rolul de a nu mai avea niciun rol“, adica rolul de a nu mai forma. Goana dupa burse, dupa înscrierea în proiecte nu mai respecta niciun traiect corect din punct de vedere pedagogic. Ca într-un lagar de concentrare intelectuala doctorandul si doctorul fug de colo-colo dupa „ce pica“. Pana si lectorii, conferentiarii sau profesorii fac acelasi lucru. Tin minte si acum ca dupa 90 era „eficient“ sa te faci „feminist“ (adica sa te faci ca iei lectii de la mari somitati în domeniu din SUA sau UK… ca oricum n-avea cu nimic de-a face feminismul lor cu al nostru). Dupa aceea au venit „studiile culturale“, „minoritatile“, „comunismul“ etc. Mai nou, chestiile cu „activ social“ si „social studies“ dau pe spate tot ce misca. Învatamantul nu numai ca urmeaza penibila înrolare a artei în campul unei piete de specula, dar pare sa nu îsi puna (din nou, asemeni artei) nici minima problema morala a raportului pe care îl mai are cu societatea. Vad o puzderie de documentare si de filme „real social“ care regurgiteaza corect discursurile pe care proletariatul ar trebui sa le aiba fata în fata cu capitalistii (în eventualitatea ca nu tot proletariatul s-ar uita la „povestea“ lui Iri si Moni sau la X Factor sau la Big Brother) si te apuca greata la felul în care „arta“ si „cunoasterea“ prizeaza socialul (cu atentie sporita pe efectele estetice pe care le produce lumea a treia) fara a-l atinge, ramanand „estetic“ gratuita si financiar „eficientizata“. Sunt de acord doar în parte cu afirmatiile lui Groys în ceea ce priveste „proletarizarea“ artei si a corpului artistului, dar el are în vedere numai o ruptura (cea produsa de Duchamp) si cred ca textele sale vizeaza numai o parte a artistilor (în principal a celor care se lupta înca pentru afirmare). Cine priveste aparitia artistului brazilian din cadrul actualei Bienale de la Venetia, Fabio di Ojuara care umbla cu un capac de toaleta în jurul capului pe care sta scris „Now, every shit is art“ (Amen!) nu poate decat sa îi dea dreptate criticului rus. Dar exista si o alta ruptura, marcata de Warhol, prin celebra lui trecere la business art. Lucio Fontana si al lui „Concept spatial“ (un cearsaf alb rupt pe mijloc) care se pune în vanzare la Christie’s Londra începand cu pretul de 2 290 000 lire sterline, e cam departe de patura proletara, în orice fel am gandi-o (pretul operei, mai înainte de orice, îl desparte de clasele inferioare. Deja Dali facea glume pe tema aceasta cand vanzandu-si o lucrare a declarat ca desi tehnica îi apartine si semnatura e originala, tabloul nu poate fi al lui, din moment ce nu el a fost cel platit). Mai ciudata decat „proletarizarea artistului“, e reproducerea în orice camp de activitate a „fostelor“ paturi sociale, împartind indivizii într-o clasa „superioara“ cu acces la fonduri si alta „proletara“ luptand si ea pentru aceeasi bucata de placinta (de la specialistul în fizica atomica la crescatorul de vite, toti sunt supusi aceluiasi imperativ: al „accesarii fondurilor“). Revenind la artist, observam ca odata ce a intrat pe piata el nu mai este doar propriul lui angajat (propria lui forta de munca), ci si propriul lui curator, la fel cum Presedintele de Universitate este reiterarea CEO-ului unei multinationale. Studentilor, doctoranzilor si doctorilor (de la „uman“) nu le ramane decat sa-si îngrase pe cat posibil CV-ul, sa adune puncte, sa migreze din bursa în bursa si din institut în institut (la fel ca artistul în cautarea curatorului ideal) pana uita cu totul si ideile de la care au pornit si unde voiau sa ajunga, mai ales daca locul în care sperau sa ajunga se numeste „loc de munca“. În caz de boala, orice spital din Romania garanteaza o lingurita de dulceata pe cap de asigurat (cf. „Adevarul de seara“, Craiova, 31 mai 2011). Iar daca asigurarea dumneavoastra nu e destul de grasa sau lipseste cu desavarsire… Asta-i culmea! Lumea asta nu-i facuta pentru oricine!

Un comentariu pentru “O noua arta: învatamantul superior”

  1. iunie 17, 2011 la 6:39 am

    Articol exelent, savuros de umor cinic si dezvaluînd un adevàt rar întilnit în România si între alte tàrii europeane… Bravo…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper