Modestia patriarhului…

Un articol de C. STANESCU

In „Saeculum“ (1-2/2011), Dumitru Radu Popescu umple cu vin si „ridica paharul“ in cinstea academicianului Valeriu D. Cotea care a implinit recent 85 de ani: „un adevarat patriarh al oenologiei românesti si europene“, cum il prezinta Calin Ciobotari intr-un pasionant interviu din „Dacia literara“. Autorul „Vânatorii regale“ isi incepe toastul sau cu un omagiu adus… piramidelor egiptene vazute de el insusi numai prin ochii lui M. Eminescu: „Acolo se ridic trufase/ Si eterne ca si moartea piramidele-uriase“. Ramânând in hiperbola omagiala a piramidelor de care si Timpul se teme, D. R. Popescu coboara vertiginos in prezent spre a deplânge, de fata si impreuna cu marele sarbatorit, cea mai rea si funesta „traditie“ pe care românii au preluat-o si au mutat-o din istorie in actualitate: „Ce piramide sfinte de pe la noi i-au facut pe otomani sa nu ne taie chiar toate capetele domnitorilor? Experienta sângeroasa legata de cea mai cumplita crima din lume – asasinarea copiilor in fata propriului lor tata numit Constantin Brâncoveanu! – sa-i fi pus pe gânduri… Brâncoveanu, pârât la Inalta Poarta de chiar unchiul sau, stralucitul carturar… Gata cu amanuntele! Bietii otomani si-au zis ca decât sa se mai oboseasca ei sa-i macelareasca pe conducatorii valahilor si moldovenilor, mai bine sa-i lase sa se omoare intre ei! Si astfel, pe plaiurile carpato-dâmbovitene s-a legitimat o traditie continuata cu stralucire pâna azi: belirea românului de catre român“. Evocând in continuare „tradarea“ Stolnicului si stralucitului carturar, scriitorul de azi constata puternica veriga a continuitatii acestei „traditii“ nenorocite: „Domnule Cotea, stiu ca-i iubiti pe scriitori. Stiu ca si ei va iubesc. Intreg arsenalul de monstruozitati pus pe seama lor este ridicol. Lectia aceasta de sfânta moralitate a inceput in Septembrie 1944, când, la moartea lui Liviu Rebreanu, o serie de confrati, de stânga, de dreapta, de sus, de jos, de pretutindeni, au inceput sa-l stucheasca din rarunchi pe autorul «Padurii spânzuratilor». Cunosc bine acest inceput de era noua, am scris chiar o piesa, «Moartea lui Liviu Rebreanu», in care ii aduc lânga sicriul… tradatorului de neam, fascistului… pe Miron Radu Paraschivescu, Ion Caraion, Carandino – si-i pun sa-l stucheasca, citindu-si articolele. Pe toate mormintele, pâna la urma, va creste iarba (…). Cine poate trai in România fara sa-l iubeasca pe Eminescu este un ins liber, foarte puternic, fiindca el poate trai si fara Biblia numita Shakespeare… Pentru destui insi pâna si spectrul mortii altora produce bucurii – s-a vazut.“ E multa amaraciune in acest omagiu adus unui mare sarbatorit: meritul, enorm, al sarbatoritului este ca statura lui umana contrastând cu prezentul mic si bicisnic precipita memoria omagiatorului populata cu modelele celor ce, ca uriasul Sadoveanu, „au uitat sa moara“ si a caror „avutie nationala n-a fost inghitita de pustiu“. Sunt larg cunoscute, chiar proverbiale, simplitatea si modestia academicianului sarbatorit la 85 de ani. Sa fim atenti: nu-i vorba de o modestie umila si umilitoare, ci de una asa zicând prefacuta, mucalita si disimulata, cu sorgintea in multele „modestii“ ticluite si inselatoare din „Amintiri din copilarie“ ale lui Creanga dar si in „taraniile“ acestuia de la Junimea, unde juca in fata boierilor cultivati, luminati si conservatori. Cu o asemenea modestie, „patriarhul“ vinului românesc cunoscut in tara si peste hotare, prieten respectuos cu multi scriitori români de ieri si de azi, se face „mic“ si declara cu umilinta omului sarac si curat unui reporter: „In general, pentru oamenii de cultura am un sentiment de pretuire cu totul aparte. Dupa parerea mea, cea mai dificila profesie dintre toate câte sunt este scrisul. Credeti-ma, am lucrat si pe santier, si la coasa, si la pazit vite, insa nu exista meserie mai grea decât scrisul. E colosal de complicat traseul de la minte la mâna care scrie. Scrisul este definit ca exprimarea grafica a vorbirii. Ei, aflati ca nu-i chiar asa. Va rog sa ma credeti – insista modestul academician – am utilizat kilometri de creion, saci de radiere ca sa pot asterne ceva …“ Sa nu-l credeti pâna la capat. Pe lânga coplesitoarea activitate profesionala proprie pasionantei sale specialitati, academicianul Valeriu D. Cotea a „indraznit“ sa puna pe hârtie câtiva „kilometri“ de memorii exemplare, precum si o emotionanta monografie a Vidrei natale, „gura de rai si poarta de intrare“ in Tara Vrancei. O ampla si documentata monografie in care modestia personala e o forma de mândrie legitima si iubire neconditionata pentru acest „cuib de români neinduplecati in pastrarea drepturilor, datinelor si libertatilor lor“. Cuvinte simple, emotionante, cu care nu te joci si nu te lauzi, ci pe care le asterni pe hârtie cu sinceritatea marilor sentimente care in sufletul multora au amutit de mult. Acestor sentimente vii in sufletul „patriarhului“ li se adreseaza D. R. Popescu: „Domnule profesor Cotea, aveti grija de templele noastre vii – viile! – sa n-ajunga niste cimitire. Asa cum arata azi agricultura danubiano-pontica, precum un cimitir sleit, plin de balarii uscate.“ Cu exemplare umane atât de rare precum „patriarhul vinului“, titlul cartii lui Nicolae Iorga poate fi imbogatit: „Oameni care au fost, oameni care mai sunt“. Despre un asemenea om si model vorbeste si poeta Ana Blandiana: „Academicianul Valeriu D. Cotea, de care  ma leaga o prietenie de decenii, m-a impresionat intotdeauna nu prin titlurile sale academice, ci prin ceva mult mai important si mai simplu decât succesul devenirii: stiinta de a trai printre oameni, care nu se invata la scoala, ci se bea odata cu laptele mamei. Aflat la apogeul unei cariere devenita destin, acad. Valeriu D. Cotea este mai mult decât autorul cartilor sale sau profesorul studentilor sai; el este prototipul invingatorului care a stiut sa disimuleze cu atâta maiestrie Victoria, incât nici bietii oameni striviti de vremi, nici muntii care se bateau in capete nu l-au putut impiedica sa-si implineasca menirea, asemenea coardelor puternice si mladioase ale vitei de vie careia i s-a dedicat de-a lungul intregii sale vieti“. Splendida definitie „chinezeasca“ a trestiei gânditoare care se poate indoi, dar nu se rupe …
Wanted
Dintr-un editorial despre frica publicat de Nicole Manolescu in „România literara“ aflam ca vreo doi critici tineri sunt „oplositi“ de revista „Observator cultural“ si lasati sa spuna ce vor. Slavon, de la „oplosto“, cuvântul inseamna ingradit, refugiat, adapostit si le e drag mai ales moldovenilor care, cam „xenofobi“, au transformat moneda venetiana (venéticul) in sovinul „venetíc“, adica strain de neam, iar Creanga zice si el dezaprobator ca „orice venetic este oplosit in tara asta“. Dictionarul explicativ il da si pe „pripasit“ ca sinonim al „oplositului“. Asadar: avem doi critici tineri „oplositi“, „pripasiti“, „venetici“, „straini“ sau „intrusi“. Tineri critici (dar sunt criticii „tineri“?) fugariti si protejati, ascunsi, dositi. Suparat, N. M. ii lasa anonimi,  fara nume pe acesti tineri „oplositi“ si obraznici, dati de aceea in urmarire generala. Sa-i deconspiram: ei se numesc Paul Cernat si Daniel Cristea-Enache. Doi critici talentati, cu minte ascutita, lecturi intinse, instructie solida si gust sigur. Nesansa lor, dar poate ca, din contra, salvarea lor, este ca n-au avut parte de un „seismograf“ atât de sensibil, patern si providential ca profesorul, gazetarul si literatul George Ivascu pentru ca sa-i „oploseasca“ pe la suratele de azi ale „Contemporanului“ sau „României literare“ de ieri, asa cum ar merita. Orice revista care se respecta s-ar intrece pentru a câstiga privilegiul de a-i „oplosi“ pe acesti critici eminenti. Si din fericire nu sunt singurii: impreuna cu Andrei Terian, Teodora Dumitru, Antonio Patras, Mihai Iovanel si alti câtiva „oplositi“, alcatuiesc un pluton de elita al noilor generatii. Ei merita sa fie urmariti (Wanted!) pas cu pas, carte cu carte, cearta cu cearta, dar nu asa cum au fost „urmariti“ pe vremuri cei dinaintea lor si care din aceasta cauza se cearta si se „despart“ azi. Cât priveste „autoritatea profesionala pe care nu le-a adus-o scrisul despre carti“ – ce sa mai zic?! Mi se pare ca nu „autoritatea“ e in chestie (mentalitate reziduala!), dar pertinenta profesionala si probitatea morala vadite in citirea cartilor. Restul – cuvinte ne-potrivite, ratacite, scapate printre dinti la suparare…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper