Mai există, oare, români în România?

Un articol de augustin buzura

Ma obsedeaza o intrebare exasperanta pe care o aud in fiecare zi: „Doamne, ce se intâmpla cu noi?“ Daca românii nu ar astepta ca de obicei o salvare din afara, de la altii, ar descoperi ca raspunsul il stie fiecare, in ipoteza ca ar avea curajul sa-si cerceteze fara prejudecati propriul suflet. Caci, din pacate, când e vorba de rau, se intâmpla ceea ce permitem sa se intâmple. Oamenii, obisnuiti cu dictatura, au renuntat imediat la libertatea dobândita lasându-si soarta in seama smecherilor si ignorantilor. Prin urmare, au ales minciuna pentru ca cei ce o manevrau la perfectie nici macar nu pretindeau sa fie iubiti, precum inaintasii lor, ci aveau nevoie pur si simplu de niste voturi. Pe termen lung, aceasta alegere a fost fatala, ca o intâlnire cu un sarpe boa din a carui „imbratisare“ nimeni nu a mai reusit sa scape.

 

De multi ani, nu ne mai impresioneaza nimic: semeni de ai nostri isi dau foc, se sinucid, intra in greva foamei, mii de copii mor de cancer sau de alte boli incurabile, se desfiinteaza spitale, scoli, analfabetismul face ravagii, dispar orase care altadata insemnau mult pentru economia si prestigiul tarii, dar, cu toate acestea, singurul lucru ce i se ofera  natiunii este „jocul politic“: o zbenguiala primitiva, tribala sau mafiota, greu de diferentiat. Uneori acestuia i se spune modernizare, alteori, reforma. In realitate, este doar o lupta pentru diverse posturi. Intotdeauna, insa, in loc de hrana, salarii, locuri de munca, sunt aruncate pe piata doua, trei diversiuni pe saptamâna, cum ar fi: schimbarea Constitutiei, reorganizarea administrativa a tarii si, in general, cam tot ce poate scorni o imaginatie mediocra, smechereasca. Doi oameni si jumatate au ajuns sa asigure necesarul de bârfe si de adrenalina al natiei si nimanui nu pare sa-i pese de consecinte.  Reforme fara logica, fara bani si, mai ales, fara omenie. Iar apoi, nu stiu cum se face ca numeroasele propuneri si initiative, dar mai ales atmosfera de suspiciune si judecatile aberante  amintesc de gândirea comunistilor primitivi de dupa razboi. La doua decenii de la Revolutie, tara a intrat iarasi in agonie dupa ce a fost vânduta la fier vechi. România a ajuns la mâna unor incapabili datori iredentistilor maghiari iubitori de bantustane si lagare etnice care nu inceteaza sa ameninte: „Iesim in strada fara arme, a declarat unul dintre ei, Tamás Sándor, presedintele Consiliului judetean Covasna. Apoi o sa vedem!“ Pâna la urma, speriat de propria-i sinceritate, a renuntat la arme, dar nu si la nesupunere civica, cea mai noua amenintare dintr-un arsenal stravechi. Lászlo Tökes, profetul lor si prietenul apropiat al presedintelui nostru, simte mai demult gust de Kosovo. Si nimeni nu il trimite unde ii este locul, caci, prin grija reformatorului Cseke Atilla, unele spitale de profil s-au desfiintat. Mai mult, in semn de recunostinta pentru ponegrirea ei, patria româna, prin vointa presedintelui, i-a acordat cea mai mare decoratie a sa. Si, fireste, l-a propulsat la Bruxelles, unde apara cu succes interesele patriei maghiare, aceleasi de la Trianon incoace.  In ceea ce ma priveste, astept cu nerabdare diversiunea urmatoare care sa fie in masura nu numai sa acopere improvizatia de prost-gust referitoare la reorganizarea administrativa, ci si sa atenueze  agitatia separatistilor uitati de istorie  in acel mereu pomenit an 1867. Din pacate, am putea intelege si asta daca ne-ar respecta cultura, istoria, daca ar recunoaste discriminarea pozitiva pe care fraierii de români au acceptat-o. In aceasta logica, a discriminarii, omul nr. 2 in guvern precum si ministrul culturii apartin celui mai nedreptatit partid care conduce România. Cine va raspunde de valul de nationalism care mocneste? Este o intrebare pe care ar trebui sa si-o puna mai ales discriminatii. Pentru ca nici Diktatul de la Viena, nici Revolutia si nici acel martie  de la Târgu Mures nu au lasat amintiri peste  care se poate trece usor. Cu toate acestea, nu ungurii – nici macar cei mai agresivi – sunt dusmanii nostri, ci ignoranta si lichelismul celor ce ne conduc.
In toate imprejurarile, acestia bat in retragere, de parca ar sta cu chirie si ilegal intr-o alta tara. Acum, nici Marea Neagra nu ne mai este singurul nostru prieten, cum spunea odinioara Gheorghe Bratianu. Malurile dinspre noi sunt tot mai ostile, la fel si apele ei cotropite de alge si de plante marine puturoase. Am avut si mai avem inca mari valori pe care, din nefericire, natia noastra le descopera, cu eterna ei mirare, abia când ele se afla pe catafalc. Si poate nici atunci.  Cultivarea lor ar fi foarte necesara mai ales in  acest moment  când, iarasi, se incearca din rasputeri stergerea memoriei si a identitatii poporului român. Pâna si unele harti lansate pe piata cu noile regiuni reflecta aceasta intentie si, fireste, dimensiunea stupiditatii celor ce le-au gândit.Un cetatean  care locuieste in Maramures, de exemplu, daca ar face parte din Regiunea de Nord-Vest, ar fi maramuresean sau nordvestist? Caci, inculti si iresponsabili, noii internationalisti nu sunt capabili sa-si asume trecutul, istoria si cultura acestui popor. Un fel de pitecantropi rataciti sau conservati in marea gradina a Europei si, in particular, in tarcul   izolat care a devenit tara. Nu stiu pâna unde se va putea merge, dar sigur este ca nu ai incotro, este imposibil sa eviti o dureroasa intrebare: mai exista, oare, români in România?  Mai exista in aceasta tara oameni de carte pe care sa-i revolte starea educatiei, a sanatatii si a culturii, sau numai angajati cu ziua la trasura dictaturii ce pare sa fi prins aripi solide? Oameni care sa nu se lase intimidati de minciunile si de presiunile la care sunt supusi cei ce ies din rând. Se intâmpla in jurul nostru lucruri foarte triste, dar nu le vedem din cauza intunericului cu care, din pacate, ne-am obisnuit. Iata, nu ma pot obisnui cu gândul ca a plecat dintre noi criticul, istoricul literar si jurnalistul Mircea Iorgulescu. A fost, neindoielnic, cel mai bun cunoscator al lui Dinicu Golescu, Panait Istrati si, mai ales, al lui Caragiale. Cartea sa, „Marea trancaneala“, este esentiala in bogata si substantiala serie de studii consacrate operei  celui ce nu inceteaza sa fie inegalabilul  biograf al natiunii noastre. A fost un critic emblematic al „generatiei de aur“ a „României literare“ si un polemist de mare forta. Judecatile de valoare, luciditatea, informatia vasta si bunul-gust au facut din cartile sale repere importante ale criticii românesti din ultimele patru decenii. Nu a facut politica literara in acceptiunea incetatenita in Balcanii nostri, a scris cum i-a dictat constiinta si, spre deosebire de alti confrati, nu si-a revizuit parerile in functie de interesele unor grupuri galagioase de influenta, dar fara valoare. Cartile lui Mircea Iorgulescu isi asteapta exegetii, caci ele sunt fundamentale pentru cunoasterea literaturii române din ultimele patru decenii. Dupa ce a ales calea exilului, a lucrat  la Europa Libera si la Radio France Internationale unde a avut si importante responsabilitati.  Analizele lui temeinice, comentariile convingatoare, bazate pe o solida informatie erau modele greu de ignorat. Indiferent de imprejurari, a ramas el insusi. Pâna si necrutatoarea boala a intâmpinat-o cu proiecte literare si cu o furie teribila de a trai, de a-i smulge mortii cât mai mult timp.  A fost lovit si acuzat chiar si pe patul de moarte de catre prieteni pe care ii crezuse oameni. Din pacate, n-a mai avut timp sa restabileasca adevarul. Dar, oricum, la noi, unde practic nu exista prezumtia de nevinovatie si nici urma de respect pentru valori, adevarul este o notiune tot mai goala si mai straina firii si obiceiurilor din aceasta trista epoca. De altfel, nu putini lasi de ieri si-au creat dupa Revolutie biografii eroice, dupa care au inceput sa suspecteze pe toata lumea ca n-a fost cum isi inchipuie ca sunt ei. Mai mult, nimic nu i-a tulburat in acesti ani, fie ca era vorba de soarta culturii, a educatiei si asa mai departe. Revolutia i-a lasat exact unde i-a gasit si, ca in bancul cu ardeleanul si neamtul, continua sa faca flotari, desi femeia a plecat demult. Contaminati de manierele  activistilor vechi si noi, se indârjesc sa numere pacatele altora, semn ca nimic nu s-a pierdut din ceea ce a creat Securitatea, ci doar s-a dezvoltat. Am avut privilegiul ca Mircea Iorgulescu alaturi de alti patru mari critici de la „România literara“ sa scrie despre romanul meu de debut, „Absentii“. Si tot lui Mircea Iorgulescu i s-a cerut sa prefateze editia definitiva a „Fetelor tacerii“, roman aparut nu demult in Biblioteca pentru toti. Dar nu acestea ne-au legat, ci multe alte intâmplari care alcatuiesc o viata.  In ultimii ani, când boala se dovedise imposibil de oprit, „vorbeam“ prin e-mail aproape zilnic. Am toate motivele sa sustin ca un om poate fi cel mai bine cunoscut in asemenea imprejurari, când moartea este o prezenta concreta dictându-i fiecare gest. Si, trebuie sa spun ca a fost nu numai un intelectual de mare clasa, ci si un luptator extraordinar. Pâna in ultima clipa a vietii, când a fost nevoit sa-mi  scrie „Uf! Nu mai pot“, a trait printre proiecte literare obsedat de adevarul sau,  de tara de care nu s-a despartit nicio clipa. Din nefericire, tara se desparte treptat de tot ce inseamna valoare, educatie, cultura. La fel ca in anii de dupa razboi, propagandistii au murdarit totul. Drumul de intoarcere spre adevarata cultura va fi extrem de dificil, dar nu imposibil daca,  in sfârsit, românii isi vor  lua in primire tara.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper