Lars von Trier versus DSK si festivalul deasupra tuturor

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Multa vreme am crezut ca la Cannes se traieste ca într-o bula. Nu avem mama, nu avem tata, nu avem decât filme. A izbucnit  vreun razboi undeva, în lumea asta mare? Au cazut guverne? S-a cutremurat pamântul? Ei si? Noua ne pasa de dramele de pe ecran, cele reale mai pot sa astepte. Pâna a venit afacerea DSK (cine nu cunoaste, de acum, celebrele initiale?) si ne-a stricat ploile. Festivalul a pierdut întâietatea scenei mediatice. Ne-a fost dat sa traim si asta. Dar nu a tinut mult, Cannes-ul nu poate fi învins cu una, cu doua. A aparut Lars von Trier si i-a luat prim-planul, cum se zice, lui Dominique Strauss-Kahn. A restabilit suprematia. Pâna mai ieri, rolul campionului provocarii si al insolentei pe Croazeta era detinut de Maurice Pialat: în 1987, când în huiduielile unei sali nemultumite, Catherine Deneuve i-a înmânat la Palme d’ Or pentru „Sous le soleil de Satan“, a ridicat amenintator pumnul catre cei prezenti, strigând: „Stiu ca nu ma iubiti, dar nici eu nu va iubesc“. Floare la ureche pe lânga ce s-a petrecut acum. Cât despre îndraznelile de odinioara ale unui Nick Nolte, coborât în pielea goala în somptuosul hol al hotelului Carlton, toate acestea par acum amintiri cu parfum de trandafiri. Evident, fac haz de necaz, pentru ca nu e usor sa asisti la sinuciderea ca artist a unui mare cineast care a luat-o razna. Lars von Trier a mai încercat sa-si faca de cap, acum vreo câtiva ani: cerea sa i se cânte Internationala la trecerea pe covorul rosu. De data aceasta a cam întrecut masura. La conferinta de presa a filmului sau, „Melancholia“, s-a jucat cu amanunte biografice. Cica ar fi descoperit cu bucurie ca ar fi evreu („eram fericit cu asta“), dar totul nu a tinut mult. Avea sa afle ca de fapt dupa tata ar fi nazist, lucru care i-a placut „la fel de mult“: „Ce pot sa mai spun? Îl înteleg pe Hitler – a continuat von Trier în fata unei sali lovite cu leuca în cap – cred ca a facut anumite greseli, în mod categoric, dar mi-l pot imagina singur, în ultimele clipe, în buncarul sau. Cred ca-l înteleg ca om. Nu poate fi considerat un baiat bun, dar pot simpatiza putin cu el. Eu nu sunt împotriva evreilor, dar statul Israel este un ghimpe“. Din lac în put. Dupa ce si-a exprimat admiratia pentru un arhitect al regimului nazist, Albert Speer (unul dintre organizatorii solutiei finale), a rezumat totul, în cazul în care am fi avut vreo nedumerire: „O.K., sunt nazist“. Invitati la o miniconferinta de presa improvizata în biroul presedintelui Gilles Jacob (mare admirator al filmelor lui von Trier), aveam sa auzim, din partea unui om vizibil socat: „În acest an, în care festivalul este cu deosebire atent, sensibil si primitor pentru popoarele si tarile care îsi striga dreptul lor la libertate, afirmatiile lui Lars von Trier sunt de neîngaduit, inadmisibile, triste si lamentabile. (…) De altfel – ni s-a amintit –, Festivalul cultiva prietenia între popoare“. Sanctiunea luata de Consiliul de administratie, si anume declararea cineastului drept persona non grata la Cannes nu a fost votata în unanimitate, discutiile fiind, dupa cum avea sa declare delegatul general, Thierry Frémaux, „vii si animate“: „Habar nu am ce se petrece în meandrele mintii sale, când trece de la Stalin la Hitler“. Unii au fost pentru o solutie excesiva, retragerea filmului din competitie, conducerea – pentru nuantarea cazului: „Exista, pe de o parte, omul care a spus ineptiile stiute, pe de alta – exista filmul care, daca nu ar fi fost bun, nu ar fi fost retinut în competitia oficiala.“ Radicalitatea sanctiunii, fara precedent în istoria Cannes-ului, are si un caracter simbolic: e bine de stiut ca „Festivalul, spatiu al libertatii de exprimare, nu poate fi luat ostatic.“ „Nebun-nebun – mi-a spus, într-o scurta discutie, Serge Toubiana, directorul legendarei Cinemateci franceze – dar revoltator, inadmisibil, când te gândesti ca exista în aceasta lume cineasti încarcerati, care nu mai cunosc gustul libertatii sau carora li s-a luat dreptul de a lucra. Jafar Panahi, cel mai important cineast iranian contemporan, alaturi de Abbas Kiarostami, a fost eliberat la presiunea comunitatii cinematografice mondiale, dar i se refuza dreptul de a iesi din tara. Stii cum si-a trimis filmul la Cannes, în ultimele zile? Pe un USB ascuns într-o prajitura. Îmi pare rau pentru Lars von Trier, pentru ca «Melancholia» este un film bun. Nu stiu care va fi soarta lui“. O adevarata pacoste a cazut pe capul juriului, a lui Robert De Niro, în primul rând. Actuala editie, a 64-a, ar fi trebuit sa ramâna în istorie ca una al carei supratitlu plutea în aer: „editia De Niro“ pentru ca, orice s-ar spune, un presedinte de o asemenea anvergura nu se întâlneste în fiecare an. A aparut afacerea cu pricina si, cunoscând apetitul pentru scandal al lumii noastre, sunt destule motive sa credem ca 2011, acest prim an al unui deceniu, va ramâne legat, în primul rând, de numele lui Lars von Trier, artistul care si-a taiat singur craca de sub picioare. Ce spun eu craca? Ditamai copacul, danezul multipremiat pe Croazeta fiind unul dintre cineastii tinuti cu mare drag în inima presedintelui Gilles Jacob si a festivalului în general, care i-a selectionat mai toate creatiile. Era de ajuns sa citim ca von Trier a terminat un film si stiam ca va fi la Cannes. Nu era nevoie de niciun pariu. Va fi, totusi, iertat, fiul ratacit? Vom trai si vom vedea.
Belmondo cu baston
Retraind, acum, evenimentele, ele îmi apar si mai greu de plasat într-o dreapta ordine umana, dupa ce am asistat la ravagiile pe care le opereaza timpul în fiinta unora dintre cei pe care îi credeam,  nu stiu de ce,   invulnerabili. Am tresarit când, în sala conferintei de presa, autorul „Ultimului tango la Paris“, Bernardo Bertolucci, care urma sa primeasca în seara inaugurala o Palme d’Or onorifica, pentru întreaga cariera, a fost adus într-un scaun cu rotile. Zâmbitor, totusi, si gata sa glumeasca: „Ma întreb daca nu cumva  Cinematecile ar face mai bine sa ma  restaureze pe mine, nu filmele mele“. Sau: „Cred ca premiul vrea sa însemne ca toate secventele bune din peliculele mele, puse cap la cap, ar face un film demn de Palme d’Or“. Boala nu-l face sa-si piarda mintile, „daca, pâna la urma, nu mi le-am pierdut atunci când chiar credeam ca sunt în pragul nebuniei, dupa esecul „Ultimului tango“. Astazi vad ca filmul îmbatrâneste destul de frumos, ceea ce nu se întâmpla cu toate celelalte. De altfel, nu sunt sigur cu vremea tine cu filmele. Se petrece ceva ciudat, bunaoara, cu «Les enfants du paradis» («Copiii paradisului»). Revazut, uneori îl iubesc, alteori nu. Poate ca si realitatea îmbatrâneste“.
Am mai simtit o gheara în inima când, peste câteva zile, un alt mare omagiat, Jean-Paul Belmondo, aparea în sala Debussy cu mâna stânga sprijinita în baston, dreapta paralizata, ajutat sa urce pe scena în aplauzele unui public ce nu a încetat sa-l ovationeze douazeci de minute. Acesta este Bébel, actorul care stârnea gelozia cascadorilor profesionisti, care nu se lasa dublat nici când trebuia sa survoleze Venetia agatat de un elicopter? Relatiile sale tensionate cu Cannes-ul, dupa ce, în 1974, premiul de interpretare pentru „Stavisky“ (Alain Resnais) a trecut pe lânga el, au încetat în acest an, când actorul s-a lasat convins sa primeasca onorurile festivalului. Documentarul lui Vincent Perrot, „Belmondo, itinéraire…“ ni l-au restituit deopotriva pe starul gata sa împarta pumni zâmbind zeflemitor, dar si pe actorul Nouvelle Vague. Mi-a fost dor sa-l vad si sa-l aud pe Belmondo în „Pierrot le fou“ zicând: „Daca nu va place marea, daca nu va place muntele, daca nu va place nici orasul, mai duceti-va si la dracu’“. Sau, întrebând-o pe Jean Seberg în „A bout de souffle“: „New York Times are horoscop? Daca nu are, nu-l iau“. Ce vremuri! A fost un timp când nu toate ziarele se îndeletniceau cu micul comert al iluziei viitorului, cum se întâmpla astazi.
O selectie îndrazneata
Da, Cannes-ul 2011 a însemnat, poate mai mult ca oricând, si aceste întâlniri în care amintirile cinefile s-au strecurat printre avertismente dure: „La vie n’est pas du cinéma“. Dar mai bine sa spunem, pe urmele unui titlu de Jean Giono, „sa ne ramâna bucuria“, pentru ca editia lasata în urma a fost unanim considerata drept una dintre cele mai bune din ultimii ani. Un meniu ideal: doua filme-eveniment, „The Tree of Life“ al mereu enigmaticului Terrence Malick (ce forta, daca nu cumva o fi slabiciune, sa iei Palme d’Or si sa nu te arati!) si „Melancholia“ lui Lars von Trier, cosmogonia poetica si, respectiv, apocalipsa; mari cineasti, obisnuiti ai festivalului sau „clienti“ (cuvânt care nu-i mai supara pe organizatori), în excelenta forma, Nanni Moretti („Habemus papam“), Almodovar („La piel que habito“), Aki Kaurismaki („Le Havre“), fratii Luc si Jean-Pierre Dardenne („Le gamin au vélo“), Nuri Bilge Ceylan („A fost odata în Anatolia“), Paolo Sorrentino („This Must Be the Place“); tineri aflati la primul lor film: Markus Schleinzer, elev al lui Haneke („Michael“), australianca Julia Leigh („Sleeping Beauty“); novici în competitia oficiala: Radu Mihaileanu („La source des femmes“), Lynne Ramsay („We Need to Talk About Kevin“), Maiwenn („Polisse“); o selectie îndrazneata a tarii gazda: amintitii Maiwenn si Mihaileanu, alt misterios, Alain Cavalier („Pater“), un alt record al aplauzelor, controversatul Bertrand Bonello („L’Apollonide, Souvenirs de la maison close“). Sa mai amintim doar ca cealalta competitie, „Un certain regard“, în care a concurat si Catalin Mitulescu cu „Loverboy“, s-a deschis cu Gus Van Sant („Restless“) si s-a încheiat cu Andrei Zviaghintev („Elena“), venit în ultima clipa. Ne-a fost noua greu sa ne tragem sufletul, dar selectionerilor! Din 1750 de productii primite, au fost retinute 50. Delegatul general Thierry Frémaux a dezvaluit o parte din amaraciunile inerente unui selectioner de cursa lunga: „Nu tot ceea ce vedeme este excelent, departe de asta, dar au mai existat cel putin alte 50 de filme ce ar fi meritat sa figureze în selectia oficiala. Sunt multe filmele pe care mi-ar fi placut sa le arat, dar noi nu putem face asa ceva. Premiul Goncourt îsi declina preselectiile, în cinema nu ne permitem, ar fragiliza filmele ramase pe dinafara. (…) Sunt multe alte filme îndragite, formidabile, dar nu avem încotro, trebuie sa alegem si sa renuntam. O selectie nu este altceva decât o suma de convingeri si o serie de ipoteze. Greu de facut, greu de explicat“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper