Îngerul a dat! Îngerul a luat!

Un articol de CORNEL DINU

Si lui Fanus Neagu îi era frica de moarte, iar coasa ei necrutatoare nu-l putea ocoli. Si te întrebi, ca în versul unic: „Cum pier miseii, daca pier cei buni asa!“. Ne-a spus noua, catorva apropiati ce l-am vegheat în ultimul timp: „Vreau sa plece hotii astia de la putere, si poate ca socialistii îsi vor reveni. Sa aiba, cu adevarat grija de cosul de mancare al neamului“.
Privindu-l, aveai impresia ca plecase si cu o speranta. Ca nu se va ajunge la un veritabil program de exterminare în masa. Suntem aproape.

S-a jucat si cu politica – fapt ce nu-l prea pasiona. Doar a sperat, ca noi toti. Socialist convins. Îi dorea pe toti fara hotii. Cu paine aducatoare de liniste, mereu pe masa romanilor. Nu era comod, desi avea un suflet de aur, doar aparent sfichiuitor. A suferit si presedintele Iliescu de pe urma lui. Stia ca-i placea paharul si îl primea la vorba, ca un presedinte adevarat, alaturi de marele om de cultura Eugen Simion. Fanus era acelasi. Taran de geniu, sincer ca brazda: „Goneste aghiotantii, si schimba sampania în vin. Eu sunt taran si hai sa stam la o vorba“. Ca orice om de stat, în fata geniului rebel, presedintele accepta imediat. Lui Fanus nu-i placea regalitatea! Poate era mai apropiat de conservatorism. Si l-a ranit de prea multe ori cu vorba chiar si pe întelegatorul presedinte, care, om superior, îi accepta hatîrurile. Avea puterea cuprinderii si pricepea mersul democratiei, fiind, de altfel, singurul om de stat adevarat de dupa 1990.
Nu sunt nici de stanga, nici de dreapta. Dar unde îmi este echilibrul? Nu în nebuniile din secolul trecut si de la începutul acestuia. Am avut în familie, cu exceptia tatalui meu, caruia îi dicta doar legea si propria constiinta în verdictele date ca judecator, si simpatizanti ai dreptei de dinainte de razboi. N-am simtit la ei nimic fanatic. Desi, în aceasta civilizatie a raului pe care o suportam si o vom mai suporta hat departe, se spune cu mult adevar: „Ce mi-e stanga, ce mi-e dreapta! Doar doua extreme care o iau repede razna ajungand la un despotism retrograd“. Iar Fanus, ca orice patrunzator fin al fenomenelor trairii, le balacarea pe amandoua, cu verbul sau inimitabil. Era necrutator, mai ales, cu toti servantii cazuti în aceste doua extreme. Si avea destula dreptate. Îi placuse trairea scriitoriceasca sub Zaharia Stancu, dar ce a fost la gura lui dupa aceea… Si cate amintiri de vorbe si fapte ne leaga… Pentru ca dupa ce m-a cununat, n-a fost sfanta sarbatoare traditionala în care sa nu fim împreuna. Era un mare familist si tinea mult sa-i aiba în astfel de prilejuri pe toti cei dragi langa el. Si erau destui!
Asa aprig cum era la vorba-i bolborosita parca din bulgarii de pamant ai Baraganului, pe atat de bun era la fapta. N-a fost om sau scriitor care, apeland la el, sa nu fie ajutat. Înrosea telefonul pana se rezolva treaba. Reusea de cele mai multe ori. Avea un fel de a vorbi si a pleda pentru cauza prietenilor de nu putea fi refuzat.
Se pot rememora atatea. S-a distrat chiar si cu Ceausescu. Era o întalnire la Neptun, parca prin anii ’80, cu seful tarii, care îi convocase atunci pe toti scriitorii importanti aflati în vacanta la „Casa Scriitorilor“ din localitatea mangaiata de briza marii. Cunoscandu-i preocuparile zilnice, colegii l-au pazit pe „Marele Blond“ vreo patru zile, sa fie în regula la întalnire, stiind ca Ceausescu îl aprecia pe atunci ca scriitor produs de talpa tarii. Dupa ce au fost amanati vreo patru zile, în fine, seara pe la 10, li s-a comunicat sa fie prezenti la întalnire a doua zi. Coincidenta: tot la 10, dar dimineata. Numai ca Fanus disparuse. Gasise niste pescari pe la Mangalia si a fost recuperat, euforic bineînteles, cand soarele iesea din valuri. L-au culcat putin, l-au refrisat cat se putea si pac!, cu totii la întalnirea de la vila lui Ceausescu. Se discuta, din nou, despre reactualizarea realismului socialist în literatura noastra. Firesc, s-au încins replicile si, de aici, ape cu valuri. Cum îi era obiceiul, Ceausescu a exemplificat prin versuri patriotice nationale. Eugen Barbu, Nichita (si el bien grisé!) si Adrian Paunescu au cam intrat în controverse literar ideologice. A fost criticat pentru îndrazneala si pentru viziune (îi aparuse „Cel mai iubit dintre pamanteni“), chiar „Mon Cher“, Marin Preda. S-a creat un moment de ruptura si tacere sugestiva de ambele laturi ale mesei. Fanus dormita usor, cand a fost apelat: „Bine, tovarasi, apreciez originea si scrisul tovarasului Neagu si as vrea sa-i ascult parerile asupra a ceea ce am dezbatut pana acum“. Ramanand pe scaun, Fanus a fost direct, ca de obicei: „Tovarase Ceausescu, am avut convingerea ca am fost invitati într-o casa serioasa!“. Toti au înlemnit: „Adica?“, întreba Ceausescu. „Pai, ne-ati invitat la dumneavoastra. Cred ca se cadea sa fim tratati ca oaspeti! Adica cu o apa, cu o cafea, chiar si cu un pahar de vin sau de vodka. Stiti bine, sunteti informat. Noi mai obisnuim“. S-a zambit mucalit, tipic romaneste, din toate pozitiile. „Da, a spus Ceausescu, luam o pauza de 15 minute si are dreptate tovarasul Fanus. Aduceti cele necesare si vreau sa v-aud parerea neaparat dupa aceea“.
Ascultase de înger! El ni l-a dat si tot el, veghindu-l pana în ultima clipa, ni l-a luat. Tocmai cand ne trebuia cel mai mult. Declarase, într-unul dintre ultimele interviuri din „Jurnalul National“: „Tara noastra este condusa de hazard“. Si ce bland a fost! Poate si din pricina bolii ce l-a macinat zi de zi în ultimii ani.
Vei fi mereu langa si în noi, nea Fane!
Coboara din nou, Îngere, si da-le putere fetei sale, Anita – sa-i urmeze în scris si în opera – si distinsei sale sotii, „nasa Stela“!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper