Identitatea româneasca (III)

Un articol de EUGEN SIMION

4. Egalitatea femeilor? … Un subiect de dezbatere la televiziune pentru D-nele Tatoiu si Pora, care se pricep la toate. Atât de bine încât stii dinainte ce vor sa spuna. Max Gallo considera ca „l’amour courtois“ este, s-a vazut, un factor esential în ecuatia franceza. A fi francez, zice el, este a avea facultatea de a recunoaste „Cette place éminente de la femme“… care, în alta ordine, echivaleaza cu „sociabilitatea franceza“. Nu-i singurul care recunoaste importanta si rolul femeilor în lumea galica. Multi spun ca, fara ele, literatura franceza (obiect de mândrie pentru francezi) ar fi aratat altfel, adica nu atât de stralucitor, fara prezenta masiva a femeilor cultivate si cu gust estetic. Femeile au întretinut, într-adevar, saloanele literare si, datorita sensibilitatii lor, au reusit sa adune la un loc spiritele eminente ale epocii. Daca ne gândim la Madame de Sévigné, prietena lui La Rochefoucauld, autoare a 1 120 de scrisori care fundamenteaza un gen literar (genul epistolar) în secolul moralistilor sau, mai târziu, la Anne de Noailles în salonul careia se întâlneau Proust, Valéry, Colette, Cocteau… nu mai trebuie alte argumente pentru a accepta aceasta idee. Dar femeile românce? Femeile românce si-au facut loc mai greu si mai târziu în cultura si nu totdeauna rolul lor a fost eminent. Au reusit rar în marea literatura (Hortensia Papadat-Bengescu este cazul cel mai cunoscut în literatura), iar în politica n-au lasat pâna acum (am în vedere regimul totalitar) decât semne negative. În epoca postcomunista femeia românca a intrat în afaceri – si se descurca, se pare, bine – si în politica unde joaca, se pare, rolul traditional… Când nu imita pe Doamna Chiajna sau Vidra (femeia barbatoasa), îsi ia ca model pe Elena Lupescu. Sa trecem si de data aceasta mai departe. „L’amour courtois“ nu-i o specialitate româneasca si, în genere, românii n-au un puternic cult al feminitatii. Faptul se vede si din literatura. G. Calinescu scrie despre
T. Maiorescu ca era, în privinta femeilor, un „terian“, iar G. Calinescu însusi scrie undeva ca rolul femeii inteligente este acela de a sta în spatele barbatului eminent pentru a-i sustine, astfel, efortul de a crea. Rol adiacent, statut secundar, în conformitate cu atitudinea traditionala…
Literatura româna n-a creat decât de putine ori personaje feminine memorabile. Aflam, câteva, în proza Hortensiei Papadat-Bengescu, Holban, Camil Petrescu, Eliade („Nunta în cer“), Preda, Breban, Buzura, însa, si aici, cu mici exceptii (Hortensia Papadat-Bengescu si Holban), unghiul de vedere este orgolios viril. Ideea egalitatii femeilor nu-i preocupa aproape deloc pe ideologii, sociologii si pe oamenii nostri politici sau îi preocupa doar în campaniile electorale. Atunci retorica egalitatii este în floare. Nici ideea locului feminitatii în societate nu-i agita prea tare… Mentalitatile omului românesc (acela de care vorbeste Mircea Vulcanescu în anii ’30) sunt, la acest punct, mai aproape de psihologia tribala. Ceea ce nu înseamna ca barbatul român nu stie sa iubeasca si nu acorda importanta iubirii în filosofia lui de existenta. Heliade cânta amorul sacru al familiei, Conachi mitizeaza ibovnica slavita si pune în jalobele lui amoroase chinul dulce al fidelitatii, în fine, Eminescu reia suferinta dulce si-i da o dimensiune cosmica… În poemele de tinerete, Arghezi nu acorda erosului un loc important în mitologia sa lirica („logodnica de-a pururi, sotie niciodata“), de-abia la batrânete elogiaza amorul conjugal… Pentru Blaga femeia este o ispita plina de mistere, Nichita Stanescu – doua generatii de poeti mai târziu – face din eros punctul central al lirismului sau vizionar si ludic. Putem spune ca, dupa Eminescu, el este cel mai important poet erotic român. Idealul lui nu este nici îngerul, nici demonul romantic, nici femeia pierduta din poemele simbolistilor, nici erosul spiritualizat al lui Blaga, idealul lui erotic este „Afrodita“ care uneste în ea minunile, caderile si placerile lumii. Este modelul Ienachita Vacarescu – Costache Conachi trecut prin speculatiile modernitatii…
Vazând toate acestea, putem încheia cu ideea ca românii nu cultiva „l’amour courtois“ în viata de toate zilele si, în genere, nu au mari nelinisti în ceea ce priveste statutul nedrept al femeii în societate. Ei reusesc sa-si reabiliteze misoginismul lor colorat si galagios în si prin poezie. Aici imaginatia lor îmbratiseaza fara dificultate marile mituri ale erosului si se izbavesc…

5. Nici în privinta laicitatii si credintei, românii nu-si fac, dupa opinia mea, mari griji. Nu sunt necredinciosi, dar nici bigoti. Au o relatie relaxata cu Dumnezeu, iar cu Biserica si mai relaxata: respecta sarbatorile importante, nu si posturile (cu exceptia femeilor în vârsta), merg la slujba la Craciun si la Paste, eventual la Boboteaza si la Rusalii, îsi boteaza constiincios copiii si, când se însoara, trec obligatoriu prin biserica, iar în viata de toate zilele amesteca pe Dumnezeu în toate combinatiile injurioase (si ma întreb de ce?!), în fine, românii nu îndraznesc sa-l conteste pe Dumnezeu, dar nici nu fac caz, repet, de necredinciosenia (vorba lui Steinhardt) lor. La batrânete, devin mai bisericosi si, fara mare anxietate (oricum, n-o manifesta), se pregatesc de marea trecere…
Religia este pentru ei, înainte de orice, o morala pe care o respecta, iar cei care n-o respecta sunt dispretuiti, sunt socotiti „lepadati de Dumnezeu“. Exista printre ei si spirite autentic religioase, negresit, dar acestea se manifesta rar public. „Pocaitii“ (sunt numiti astfel toti cei care se abat de la dreapta credinta ortodoxa) sunt priviti cu suspiciune. D. Draghicescu se înseala când scrie ca poporul român este cel mai ateu dintre toate, cel mai putin credincios… Poporul român are doar o relatie de toleranta cu divinitate si, cum am zis mai înainte, încearca sa împace placerile lumii cu rigorile Bisericii… Mai radicala este atitudinea fata de preoti. Ei sunt deseori suspectati ca una zic si alta fac. De aici a iesit zicala ca fa ce zice popa, nu ce face el, care sugereaza o adânca mefienta nu fata de divinitate, ci fata de slujitorii ei pe pamânt. Proza româneasca exprima deseori aceasta neîncredere. Dovada faptul ca preotul este descris, de regula, în nota satirica. Sunt putine personaje pozitive din rândul acestei categorii (în prozele lui Galaction si Agârbiceanu), pamfletele, în schimb, au impus o bogata tipologie patibulara. Sa ne gândim la „Poarta Neagra“. De unde vine aceasta ostilitate? Din comportamentul prea lumesc al preotilor ortodocsi, din ideea ca sacralitatea nu se poate întrupa în indivizi comuni? Din incapacitatea literaturii de a intui filonul autentic religios al spiritului românesc? Oricum, s-a creat deja o traditie în acest sens si traditia cultiva mai degraba duplicitatile preotului ortodox decât virtutile sale religioase…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper