FITS la majorat

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Mi-aduc aminte ca principalul soc al multiculturalismului american nu mi s-a intamplat in America propriu-zis, ci putin mai inainte, in avionul transatlantic. Caci pana atunci, in tarile pe care le vizitasem, exista o rasa predominanta. Oricat de mare ar fi fost amestecul etnic in marile capitale europene, de fiecare data predominau albii, dupa cum in Asia predominau asiaticii si tot asa. Or, in avionul care ducea catre America, rasele pareau sa aiba reprezentare egala. Senzatia mi-a revenit in minte la ultima editie FITS. Daca in Romania exista un loc care se coloreaza multicultural pentru zece zile pe an, acesta cu siguranta e Sibiul in timpul Festivalul International de Teatru. Care, prin tenacitatea initiatorului sau, Constantin Chiriac, si prin eforturile unei echipe greu incercate de volumul mare de munca, numara acum optsprezece anisori. Majorat in toata regula! Ca de fiecare data, la Sibiu, strazile se umplu de viata si culoare. Unde mai vezi in Romania arabi dansand dansuri traditionale in aer liber? Dupa cum nu cred sa existe vreun oras romanesc cu mai multi japonezi care, de la voluntarii ce intampina publicul la intrarea in teatru pana la cei care danseaza pe muzica greceasca la petrecerile din clubul festivalului, isi fac simtita prezenta peste tot. Atmosfera de la Sibiu e unica. E adevarat ca rareori apare in peisaj un spectacol unic, zdrobitor, esential. Nu montarile care sa lase publicul paf par sa fie criteriul selectionerului, ci mai degraba grandoarea evenimentului si cantitatea, monitorizata voluptuos in statisticile din fiecare an.
Asta nu inseamna ca privitorii nu au povestit involburati estetic despre spectacolul de deschidere, „Idiotul“ montat de Nekrosius, ci ca miza principala a festivalului, privit in sutele de manifestari pe care le include, tine de culoare si diversitate. Unde mai poti vedea in tara noastra opera chinezeasca, de exemplu? Pentru cei care adora sa fie zburataciti de socuri culturale, spectacolul „Pavilionul cu bujori“ de la Opera Kunku din Beijing e exact experienta care poate sa-i incante. Povestea de dragoste, in pondere egala inocenta si meta-fizica, urmarind un personaj feminin care sta cu un picior in viata, celalalt in lumea spiritelor si urmatorul in apropiata reincarnare, are cu siguranta vraja ei pentru spectatorul european. Desi, cu siguranta, acesta n-a fost prevazut cu senzorii culturali prin care sa recepteze genul. Genetic, urechea lui nu e obisnuita cu tonalitatile din trilurile cantaretilor chinezi. Iar conventia respectata cu strictete a celor doi recuziteri in costume negre, care aduc si scot, cu aceeasi morga, o masuta si un scaun, ori de cate ori e nevoie, e uluitoare pentru spectatorul dedat elipselor din teatrul contemporan.
Dar experienta chinezeasca se incadreaza perfect in aceasta sarbatoare a comUNITatilor, tema editiei din 2011, care nu a exclus, ca de fiecare data, spectacole de strada, jonglerii si acrobatii ingenioase sau concerte la drumul mare. De fapt, ca sa fim mai specifici, in Piata Mare. Tot orasul pare vitalizat de festival. Iar publicul venit special la Sibiu pentru acest eveniment grandios nu poate decat sa se bucure alaturi de gazde. Din cele trei zile in care am urmarit cate patru spectacole pe zi recunosc cu mana pe inima ca din Festivalul International de Teatru cel mai tare m-a impresionat reprezentatia de circ modern a Anonimilor Celebri. Circari totali, actori cu expresii si atitudini, care pe deasupra mai si cantau bine la diferite instrumente, cu performante care lasau publicul cu gura cascata, Anonimii Celebri din Canada au pompat galeti de buna dispozitie in privitori. Actorii-circari stiau sa faca de toate: acrobatii, salturi, jonglerii, echilibristica si cate si mai cate. Iar regia atenta nu a lasat publicului nici o secunda de plictiseala. Timpii morti din productiile obisnuite de circ au fost eliminati cu umor iar ritmul demential a asigurat injectia cu energie. Un spectacol la care rasetele si exclamatiile de stupoare ale publicului au curs pe banda rulanta. Entertainment 100%.
O alta productie de teatru gestual, energizantã si aceasta, cu o doza importanta de entertainment si cu o performanta deosebita a actorilor Sandrine Heyraud si Sicaire Durieux, a fost „Joséphina“ al Companiei belgiene ChaliWate. Desi arta gestuala – o formula pe care scena romaneasca nu o cultiva –, prin regie, ideea rotunda, relatii si deosebita expresivitate corporala, „Joséphina“ s-a dovedit teatru in toata puterea cuvantului. La inceput, intr-o camera obisnuita, un barbat toaca ceapa. Ascunsa in spatele lui, o femeie ii dubleaza mainile. Ii scoate batista din buzunar, il sterge si tot asa. Nimic neobisnuit pana aici. Apoi, picioarele ei rasar printre ale lui. Ascunsa, fata ii intoarce paginile de la carte cu degetele de la picioare, ii mangaie fata cu talpile sau ii dubleaza gesturile dintr-o pozitie imposibila, cu o mobilitate de invidiat. Corpul ei intruchipeaza orice obiect: poarta, scari, perete. Daca el vrea sa se uite pe geam, ea va fi zidul in care se afla fereastra. Formulele sunt cunoscute in teatrul fizic, dar spectacolul belgienilor are avantajul performantei celor doua corpuri care se rasucesc continuu, devenind neincetat punct de sprijin unul pentru celalalt. Incet-incet, din multiplele gesturi cotidiente petrecute pe scena se naste ideea de joc al femeii ca prezenta-absenta, trecut-actualitate; pe scurt, o partenera disparuta, dar pretutindeni imbibata in ambientul casei.
Dintre productiile serioase, un experiment cu adevarat interesant a fost „Cel care nu cunoaste pasarea o mananca“. In perioada actuala, cand adesea la teatru retina e invadata de imagini in dauna celorlalte elemente, spectacolul trupei franceze de la Atelier Recherche Scène se petrece in cea mai mare parte in intuneric. O bezna primordiala ca in regresiile temporale vegheate de psihanalisti, care reconstituie stadiul dinaintea formarii patternurilor rationale si a sintaxei dupa care se articuleaza perceptiile. Din cand in cand, luminite mici si rosii bulverseaza senzorii celor de fata. Fluide de sunete si discursuri in diferite limbi, pe diferite tonuri si voci, tasnesc din diferite parti ale scenei acoperite de intuneric. Prospetimea limbajului propus de regizoarea Martine Venturelli, cea care a fondat Centrul de cercetari scenice acum zece ani, acceseaza spectatorul prin mecanisme rar vehiculate. „Cel care nu cunoaste pasarea o mananca“ se dovedeste un experiment fascinant, un Babel al simturilor si perceptiilor.
Din seria spectacolelor de dans de la FITS s-a numarat si „Ecoul tacerii“, productie a Companiei nipone Yukio Suzuki. Un baiat lungit pe o stiva de scanduri face miscari incete. E numai inceputul, caci ritmurile spectacolului se schimba nevrotic. Iritarea, depresia, nevralgia psihica a lumii de azi se traduc in tempoul fragmentat, cand plat, cand isteric, in miscarile de autoflagelare ale dansatoarelor, in sariturile lor de mecanism stricat sau in sunetele discrepante. Muzica incepe si se opreste de fiecare data brusc. Personajele de pe scena pot fi in egala masura cele ce populeaza mintea baiatului sau cele ce ii traduc pulsiunile. Spectacolul nu e lipsit nici de aluzii onirice, nici de reactiile scurtcircuitate pe care le produce infernul epocii de azi.
Festivalul a continuat cu un performance dedicat de trupa iraniana Kargadan momentului Hiroshima. „Recviem pentru Hiroshima“, in regia lui Mohamad Rezapourmoghadam, se asambleaza din miscari circulare intr-un timp circular. Inceputul si sfarsitul sunt identice: o femeie cu gura cascata de spaima da ture dupa ture. Referinta la spatiul nipon se face exclusiv prin doua personaje imbracate in costume traditionale, cu kimono si evantai. Spectacolul se desfasoara in calupuri repetitive, circulare, din care cuvantul lipseste. Limbajul spaimei nu se articuleaza la nivel lingvistic. Din cand in cand, actorii scot mici tipete. O singura voce din off amplifica groaza facand si refacand numaratoarea inversa a ultimului minut dinaintea deflagratiei.
La ultimul spectacol amintit (dar lucrul s-ar fi putut intampla la orice reprezentatie de spatiu mic, ca Sala Studio TNRS sau cea de la CAVAS), am auzit un spectator de langa mine, care si-a facut vant tot timpul, spunandu-i prietenului de alaturi (citez ad litteram): „De 18 ani, de cand le dam banii astora, n-au fost in stare sa faca o sala cu aer conditionat“. Cel putin in ultimele zile, cand caldura, aerul inchis si mirosurile se tot depozitasera in spatiile de joc, oricat de binevoitor si deschis la minte ar fi fost spectatorul, mai ales daca se nimerea langa un coleg care nu descoperise si integrase inca valorile igienei, era imposibil ca receptarea estetica sa nu-i fie solid ingreunata de asemenea impedimente. Citim in toate comunicatele de presa si in materialele furnizate de Teatrul National Sibiu ca FITS e cel mai important si cel mai mare festival din Romania, al treilea in lume dupa Edinburgh si Avignon. Imi inchipui insa ca salile de spectacol de la locurile 1 si 2 ale acestui top atat de iubit de organizatori nu sunt nici pe departe la fel de sufocante si de invazive olfactiv. Probabil, insa, ca ajuns la majorat, baiat mare si responsabil de acum, FITS va incepe sa se preocupe si de micile detalii care netezesc marile bucurii estetice.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper