Eminescu, exemplul gazetarului

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Articolele lui Eminescu, în primul rând cele pe teme politice (în majoritatea lor editoriale), erau asteptate si citite cu un interes enorm deopotriva de prieteni si adversari – între acestia din urma C.A. Rosetti, el însusi un reputat ziarist. Virulenta gazetarului de la „Timpul“ le provoca frisoane nu numai celor vizati. Într-o epoca si într-o tara balcanica unde deja se instalase temeinic boala politicianismului, cu tot ce înseamna ea, Eminescu era o prezenta publicistica (si fatalmente politica) insolita. Nimic din „abilitatea“, onctuozitatea, demagogia, oportunismul gazetarului înregimentat politic sau mercenar, desi „Timpul“ era un ziar de partid. Pe publicistii de la „Românul“ îi chema la un „duel“ drept si barbatesc: „Daca sunt barbati, atunci vorbeasca-ne fatis, priveasca-ne în ochi, arata-se vrednici de a sta de vorba cu noi, iara nu sa caute a se furisa pe poteci ascunse, pe care niciodata nu-i vom putea urma“.
Rectitudinea, neclintirea în principiile sale erau slujite de o inteligenta care, asa cum observa G. Calinescu, mergea drept la tinta si de o pana a carei forta de expresie se ridica mult deasupra celei a contemporanilor, în fine, de o cunoastere ampla si profunda atât a trecutului, cât si a istoriei nationale si europene în act, rod al unei documentari riguroase. „E o pura naivitate din partea «Românului» de a-si închipui ca noua ne sunt necunoscute definitiunile ce le copiaza dumnealor din Dunoyer sau J.B. Say“, îi ridiculiza pe adversarii sai Eminescu, procedând apoi, în articolul din care am citat, la o magistrala demonstratie a insuficientei acelor „definitiuni“ economice.
Oricine parcurge volumele IX si X ale monumentalei editii Perpessicius îsi poate da seama de enorma munca de informare depusa de Eminescu: lucrarile si tratatele românesti si straine studiate, publicatii românesti si straine pe care le urmarea sistematic, comentându-le sau traducând din paginile lor texte ce trebuiau facute cunoscute si la noi. Probitatea este, pentru jurnalistul de la „Timpul“, prima conditie pentru a convinge.
Aria de cuprindere a evenimentelor si a problematicii din diverse domenii, capacitatea de sinteza si de analiza asigura
substanta densa a articolelor lui Eminescu. Un exemplu îl constituie „Studiile asupra situatiei“, publicate în cinci numere consecutive ale ziarului „Timpul“ din luna februarie a anului 1880. Ele contin, de altfel, câteva dintre ideile-forta ale întregii publicistici eminesciene, pe care merita sa le trecem în revista, spre a ni le reaminti, cu atât mai mult cu cât ele sunt de o frapanta actualitate.
Munca, izvor al tuturor valorilor: „…nu exista nici libertate, nici cultura fara munca“. O va repeta, cu consecventa, la fel de sententios scriind: „Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru lenesi“ si pledând, totodata, pentru însusirea a ceea ce el numea: „stiinta vasta a organizarii muncii“. Va reveni în numeroase rânduri asupra acestei teme: „De când lumea nu s-a vazut ca un popor sa stea politiceste sus si economic jos; amândoua ordinele de lucruri stau într-o legatura strânsa: civilizatia economica e muma celei politice“.
Punerea intereselor tarii mai presus de orice alte interese: „Precum am declarat-o în mai multe rânduri, situatia tarii o consideram de prea grava ca sa ne ocupam numai de interesele de partid“. Si aceasta cu toate ca – zicea Ibraileanu – era „om politic, ziarist de partid“.
Renuntarea la formele fara fond, la tiparele împrumutate de aiurea, fara continut în realitatea autohtona si, în relatie directa, stimularea si valorificarea gândirii proprii, a creativitatii si muncii intelectuale productive: „N-are cineva într-adevar decât sa deschiza o teza de licenta, s-asculte prelectiuni la universitati – esceptam pe cele de matematica – sa citeasca ziare si brosuri, sa citeasca proiecte si paraproiecte de legi din Camera, s-asculte discutii în Adunari si se va convinge ca o numeroasa, foarte numeroasa clasa de oameni nu-si întrebuinteaza mintea la altceva decât la reproducerea de vorbe din carti straine, ca propria munca intelectuala se reduce la nimic“.
Eminescu semnaleaza astfel un fenomen extrem de grav de care se arata îngrijorat si G. Calinescu, peste aproape sase decenii, în mult prea mitizata astazi epoca interbelica. Marele critic scria în 1939, în „Jurnalul literar“: „avem nevoie de creatori, de arhitecti, de gânditori originali, de ingineri inventivi. Cultura româna nu va începe decât în ziua când (…) va aparea întâia creatie româna tehnica, fie si o sfârleaza automata cu proces intermitent“.
În toiul fulminantelor sale polemici cu liberalii si cu ziarul cel mai important al acestora, Eminescu va reitera tocmai teza emanciparii prin stimularea si canalizarea spre scopuri înalte a propriilor însusiri si energii: „Un popor, ca si un copac si ca oricare alta fiinta organica, nu poate înainta decât de sine însusi, decât dezvoltându-si treptat aptitudinile si puterile sale înnascute“.
Pare ca, odata angajat pe frontul jurnalisticii, Eminescu vrea sa dea seama de toate cele rele si cele bune si sa spuna despre ele „adevarul întreg“. Putem considera, împreuna cu Al. Oprea, ca, daca „Eminescu a transformat vreuna dintre activitatile sale în profesie, atunci aceasta este, indiscutabil, ziaristica“. El – observa acelasi analist al publicisticii eminesciene – „nu cedeaza spiritului de rutina si de conventionalism, ridicând pagina tiparita la înaltimea unor probleme de constiinta, pastrând nealterata vechea functie sacerdotala a cuvântului scris“.
Ca si în poezia lui, Eminescu opune prezentului sau imaginea unui trecut oarecum idilizat, dar, din punctul sau de vedere, exemplar în unele privinte. Evocându-i de pilda pe Mircea cel Batrân si Stefan cel Mare, el remarca geniul politic si diplomatic al acestora. Bunaoara, în suita de studii la care m-am referit, Eminescu desprinde o mare lectie a celor doi si anume aceea ca libertatea si independenta se cuceresc si se apara, cu atât mai mult în cazul românilor, niste „europeni rau plasati“, cum inspirat ne-a caracterizat un important scriitor contemporan, nu doar pe câmpul de lupta; un rol hotarâtor îl au, trebuie sa-l aiba în toate epocile inteligenta politica, capacitatea de a întelege si de a evalua corect consecintele faptelor si evenimentelor, de a intui evolutia lor: „Facut-au bine sau facut-au rau cei mai mari doi Domni ai nostri preferând o suprematie nominala turceasca unei suprematii reale crestine? Realitatea a dovedit ca era tot ce puteau face mai bine. Toate, dar absolut toate statele dunarene au devenit pasalâcuri… pe când vechile noastre tractate, iscalite cu litere mari si batoase pe piele de vitel, au fost pâna ieri izvorul neatârnarii reale, izvorul din care au decurs actele succesive de emancipare de sub domnia turceasca. Tudor se bazeaza pe ele când cere de la Poarta reintroducerea domniei nationale, si Divanurile ad-hoc n-au gasit alte arme mai puternice înaintea Areopagului Europei decât tot pe acestea“. De unde ideea exprimata memorabil ca Independenta n-a fost pâna la 1877 „un <<copil gasit>> fara capatâi si fara antecedente, ci un print care dormea cu sceptrul si cu coroana alaturi“.
E limpede ca publicistica lui Eminescu nu ne-ar aparea astazi, în ciuda noilor sai detractori întorsi la vechiul stil cominternist, atât de proaspata, atât de rascolitoare, atât de actuala si tocmai de aceea atât de incomoda pentru cine te astepti si pentru cine nu te astepti, daca n-ar purta în litera si spiritul ei vibratia unica a celui mai daruit condei care a scris vreodata în limba româna. Viata ideilor este si viata cuvintelor, a sintagmelor în care ele sunt formulate si reformulate. Cautând cuvântul ce exprima adevarul, Eminescu, cel mai mare ziarist român, confera verbului o încarcatura de simtire si cugetare, un patos si o fervoare care îl implica puternic în contingent, dar, în acelasi timp, îl înscriu pe traiectorii ce depasesc evenimentialul si scandalul de o zi. Cuvântul nu doar numeste adevarul, în primul rând adevarul lui Eminescu desigur, ci se ridica la semnificatii ce tin de planul vast al istoriei, al biografiei unui popor. Cel ce parea poate „rastignit“, ca ziarist, în epoca sa, în Timpul sau, sare din veacul lui ingrat, cu epitetul lui G. Calinescu, pentru a se înscrie si cu opera publicistica în durata. Încât, la aproape 130 de ani de când au fost scrise, articolele lui Eminescu ne fac sa traim un acut si nelinistitor sentiment al istoricitatii, al întinderii seculare. El a creat si pentru pagina de ziar o opera uimitor de durabila. De altfel, nu exista deosebiri esentiale între poet si scriitorul la gazeta, ci, asa cum definea Serban Cioculescu într-un articol din „Revista Fundatiilor“, din 1939, cu o sintagma inspirata: „vocatii paralele“. Caietele atesta, între altele, cât de preocupat era Eminescu de arhitectura, tonul si stilul articolelor sale.
Unii comentatori au subliniat pe buna dreptate ca opera publicistica ne releva – contrar imaginilor simplificatoare si cliseelor vehiculate îndeosebi în perioade de dogmatism, acesta numindu-se fie „realism socialist“, fie „corectitudine politica“ – un Eminescu puternic, pragmatic, participant cu o viziune larga, europeana, la dezbateri pe care nu o data le domina cu autoritate, inclusiv atunci când nu are întru totul dreptate, în fine, un adevarat protagonist al spectacolului lumii, ilustrând principiul pe care el l-a exprimat genial în aforismul „Pasiunea înalta, pasiunile înjosesc“.
Eminescu vedea în presa un factor de progres, de cultura si civilizatie. Document al epocii în care s-a produs, opera sa ziaristica este o marturie mereu vie a unei mari constiinte românesti. În ordine morala, dar nu numai, ea ar trebui sa constituie un exemplu permanent pentru toti cei care se dedica profesiei de jurnalist în limba româna.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper