Economia ca filosofie a actiunii sociale

Un articol de NICU ILIE

Au existat multe încercari de aproximare sociala a filosofiei. Americanii au dezvoltat behaviorismul si pragmatismul care, în cele din urma, printr-o mutatis mutandis, aveau sa nasca un pui viu – cibernetica. Lagarul rosu replica, dupa 1953, cu praxiologia lui Kotarbinski si replica ortodox-comunista a lui Tudosescu. Erau încercari lipsite de orizont întrucat dezvoltau o categoremata inutilizabila prin complexitate, polisemie si echivoc.
Marxistii însa aveau la îndemana o praxiologie sui-generis, chiar pe Marx. Cartea sa fundamentala, „Capitalul“, este o asemenea filosofie a actiunii dogmei în societate. De partea cealalta a granitei politice, americanii dezvoltau paralel si divergent fata de pragmatism teorii metasociale cu fundament economic, cea mai glorioasa dintre acestea fiind keynesismul.
Toate sunt încercari de a aproxima „buna guvernare“ ca segment practic, obiectiv si programatic al unei mult mai ample „actiuni sociale“ care implica o colaborare între modelele teoretic-culturale (filosofeme) si stiinte sau practici sociale. Diferentele între sisteme sunt date de nisa pragmatica din care se extrag si relationarea ontologica sau metafizica asumata. Gradul de eficienta al acestor teorii ale eficientei difera – pe aceste coordonate, dar si dupa puterea de abstractizare a teoreticienilor. Astfel, avem acum la dispozitie un numar de gnoze moderne, unele validate, altele invalidate politic.
Neoliberalismul, al carui agent activ este în acest moment conceptul de „economie sociala de piata“, s-a dovedit cel mai rezistent si adaptabil construct teoretic actionarist. El nu este totusi decat o gestiune a crizelor, fiind o stiinta a mutarii acestora între domeniile vietii sociale astfel încat criza sa nu devina cronica si ireversibila în niciunul dintre domenii. Astfel, criza emanciparii „lumii a treia“ si intrarea acesteia în jocurile de capital (anii ’60) a fost transformata într-una a resurselor naturale (anii ’70) care a devenit (prin „criza petrolului“) una economica (anii ’80), mutata apoi într-o criza tehnico-stiintifica ce a determinat transformari politice (anii ’90) si a indus o criza sociala de substrat care, prin „colapsul ipotecilor“ a provocat criza financiara de dupa 2007, revenind asadar în domeniul capitalului. Schema descrisa are titlu de exemplificare; gestionarea crizelor nu implica în mod necesar ciclicitatea lor.
Partea buna cu liberalismul este ca mutatiile se petrec si în afara si înauntrul sau, lasand feed-back-ului social rolul de instrument de masura. Si mai important: mutata în economie, gandirea asupra actiunii sociale are parte de mult mai multi teoreticieni (din mediul academic, financiar, administrativ si politic), contributiile fiind mult mai impersonale si cu o aplicabilitate mult mai generala decat în cazul altor teorii.
Exista multe teorii asupra liberalismului însusi. Adversarii îi reproseaza ca este o tehnica, nu o întelepciune. Fiind o permanenta fuga dupa crize, dinauntru sau din afara, permanent, i se prezice sfarsitul. În ultimele trei secole, în ciuda unor colapsuri permanente, a dat mereu dovada ca se poate adapta. Si, poate ca e lipsita de creier, dar evaluarea în bani a oricarei idei, a oricarui obiect, a oricarei cunoasteri, a oricarei arme, oricarei distractii, oricarei munci, oricarei mosteniri, oricarei educatii, a artei si filosofiei însesi – este singurul mod de evaluare a actiunii sociale care nu a dus (cel putin nu înca) la atrocitati si actiuni contra fiintei umane. Avand acces si în partea superioara, eterata, a gandirii (prin macroeconomie), si în zona banala a vietii individuale, economia este în acest moment metafilosofia momentului, mult mai importanta si eficienta decat posibilele sale contracandidate: logica, antropologia, psihologia sau religia.

Un comentariu pentru “Economia ca filosofie a actiunii sociale”

  1. iulie 2, 2011 la 1:11 am

    Metafilosofia lui Nicu Ilie – ideologia economistă a social-democraţiei române actuale

    Liviu Drugus, Universitatea George Bacovia,
    liviu.drugus@ugb.ro

    Ultima pagină a revistei Cultura este dedicată „filosofiei pop”, sub genericul „sensuri/nonsensuri”. Desigur, intuiţia îl îndeamnă pe orice cititor să bănuiască sensul pop-filosofiei, respectiv acela de filosofie de tip popular, dar nu în sensul oarecum peiorativ al acestui cuvânt, ci în acela de coborâre din turnul de fildeş şi de ieşire în piaţa publică. Adică, în principiu, un lucru bun.
    Ca unul care am simpatizat cu şaizecioptiştii radicali – eram în anul doi de facultate – , mulţi dintre aceştia fiind leftişti antisovietici (drept pentru care mi-am ales, în 1976, radicalismul american ca temă a tezei de doctorat) am continuat să simpatizez cu postmoderniştii care criticau modernitatea capitalistă deopotrivă cu modernitatea comunistă. Dar şi revoluţia conservatoare a avut doza ei masivă de spirit critic la adresa capitalismului prea etatizat şi socializat, de unde şi apropierea mea de rădacinile prime ale liberalismului clasic, smithonian. Poate că excesul de scolastică şi de raţionalism uscat au dat apă la moară postmoderniştilor să coboare nivelul de discurs (inclusiv filosofic) la acel melanj sintetic care să amestece idei şi principii cu fapte de viaţă, să facă, aşadar, filosofia cât mai aplicată şi practică. Fără să-mi propun acest lucru în mod expres, m-am trezit că practic şi eu acest postmodernism de natură antidogmatică şi nonacademică. Cu alte cuvinte, promovez din convingere o filosofie (îndeosebi o etică) aplicată, adică una îmbogăţită prin utilitarism dereificat, instrumentalism dematerializat şi pragmatism (i)raţional, dar, în acelaşi timp, o filosofie nescorţoasă, nescolastică şi nepretenţioasă, adresată gustului/ simţului comun. Precizez că filosofia pop nu este musai una neghioabă, şleampătă sau simplistă. Ea ar trebui să fie dor una simplă şi directă, pe înţelesul tuturor, dar cu respectarea adevărului şi a dreptei măsuri. Ea poate fi şi locul unor noi începuturi, tocmai prin aducerea în câmpul discursului a noilor realităţi şi idealuri umane.
    Nicu Ilie, autorul rubricii de Filosofie pop din revista Cultura (o publicaţie de stânga, dacă nu cumva uşor stângace în promovarea culturii social democrate din România) nu-şi declară, dar nici nu-şi poate ascunde, înclinaţia sa spre social (ism?), fapt lesne detectabil chiar din titlul articolului său din 9 iunie 2011 (Economia ca filosofie a acţiunii sociale), cât şi din conţinutului acestuia, presărat din plin cu atributul de social. Iată câteva exemple: „aproximare socială a filosofiei, „filosofia acţinii dogmei în societate”, „teorii metasociale”, „ample acţiuni sociale”, „ştiinţe sau practici sociale”, „economie socială de piaţă”, „domeniile vieţii sociale”, „criză socială de substrat”, „feed-back social”, „ gândirea asupra acţiunii sociale”, „mod de evaluare a acţiunii sociale”. Modul în care înţelege Nicu Ilie să facă filosofie pop constă într-un amestec, într-un stil postmodern, dar într-unul de factură îndoielnică, de termeni savanţi sau inventaţi ad hoc, cu date din viaţa reală, practicând astfel un fel de idealism istoric ce ar putea fi interesant şi chiar util dacă…
    Lista cu „dacă” este ceva mai lungă aşa că voi încerca să sistematizez obiecţiile mele faţă de stilul nicuiliescian (sau, mai corect poate, nicuiliot). Voi aborda trei categorii de obiecţii la articolul pe cît de scurt (cca două pagini A4) pe atât de impregnat (era să scriu imprecat) cu inexactităţi, neclarităţi şi ipoteze hazarda(n)te, astfel încât presupusa popfilosofie este înlocuită cu o nonfilosofie, mai exact cu un surogat de idei noi, dar pretins savante, invocând sau anulând personalitîţi şi şcoli de gândire de dragul salvării unei presupuse acţiuni sociale coerente şi concertate (de către cine şi, mai ales, cum?). Pentru a face o antiteză veridică şi destul de clară între afirmaţiile dlui Nicu Ilie (era să scriu nea Nicu, deşi unele par a fi extrase din puţul gândirii lui nea Nelu) şi modul în care le-am receptat critic, voi fi nevoit să citez destul de mult din articolul cu pricina intitulat „Economia ca filosofie a acţiunii sociale” şi publicat în Cultura nr. 22/ 9 iunie 2011, pagina 32. Dacă mai răbda o săptămână, articolul putea să apară în contextul discuţiilor de la mijlocul lui cireşar când atenţia consumatorilor de presă este, de regulă, partajat între omagierea Eminescului şi amintirile neplăcute despre „Mineriada emanatului bolşevic ca acţiune socială concretă, exemplară şi memorabilă”.
    În primul rând, titlul articolului dlui Ilie îmi oferă o nouă ocazie de a atrage atenţia asupra polisemiei şi duplicităţii cuvântului „economie”. Nouă românilor ne-a fost (iar!) lene să avem un cuvânt pentru teoria economică (eu am propus în 1990 termenul de economică, echivalentul englezescului economics, a francezului economique, a rusescului economika sau a grecescului oikonomike) şi unul pentru realitatea economică (economia reală, cum se mai spune). Presupun că autorul a avut în vedere, în articolul său, teoria economică, dar în final se face referire şi la economia reală: „Având acces şi în partea superioară, eterată, a gândirii (prin macroeconomie) şi în zona banală a vieţii individuale, economia este în acest moment metafilosofia momentului”. Atrag, din nou, atenţia că utilizarea aceluişi cuvânt pentru teorie şi pentru practică a dus deja la construcţii tautologice de genul celei găsite la începutul unui manual de liceu: „Economia este ştiinţa care studiază economia”… Logic, nu? (mai există şi celebra: „istoria studiază istoria”). Citatul de mai sus care defineşte „metafilosofia momentului” este foarte sugestiv pentru ideologia militantă a autorului: Macroeconomia (în care se implică, de regulă, statul) este zona superioară a gândirii, în timp ce bietul individ, banal şi cenuşiu este partea inferioară a gândirii (cui?). Desconsiderarea individualului în favoarea socialului (vizibilă permanent pe parcursul articolului din Cultura) este o moştenire marxistă majoră, mai ales a sociologiei marxiste clasice. Titlul articolului subliniază (în stil IonTudosescian clar) că acţiunea este a societăţii, nu a indivizilor. Acţiunea individuală, sugerează autorul, este banală şi proastă, derizorie şi neglijabilă, în timp ce acţiunea socială, cea a „maselor largi populare”, a societăţii „în ansamblul său”, este singura cu valenţe logice superioare, cu relevanţă filosofică şi, evident, „metafilosofică”. (Ca să încerc să fac şi eu filosofie pop, aş spune că povestea cu metafilosofia momentului ar putea fi explicată cam aşa: în loc să spui direct şi neaoş că „s-a urcat scroafa-n copac” spui că „în grădina unor publicaţii de cultură a intrat o metascroafă”). Oricum, în relaţia pădure-copaci, N.I. nu vede decît pădurea, ignorând copacii care o formează şi îi dau contur şi sens. Oricum, din cele două afirmaţii, cea din titlu şi cea din citatul de mai sus, avem două aprecieri asupra economiei, o dată definind economia ca fiind filosofie (în titlu) şi altă dată ca fiind metafilosofie (în citat). De aici rezultă, prin deducţie logică, că filosofia şi metafilosofia sunt unul şi acelaşi lucru… (ceva de genul: fizica şi metafizica sunt identice).
    Întreg articolul (de cca două pagini A4) se vrea a fi un Curs (foarte) scurt de istorie a doctrinelor economice, evident cu un prim paragraf în care – ca în clasicele noastre bancuri cu un american, un rus si un român – se vorbeşte (cum altfel?) despre dimensiunea socială a filosofiei. Redau acest citat îndeosebi pentru valoarea concluziei trase: „Au existat multe încercări de aproximare socială a filosofiei. Americanii au dezvoltat behaviorismul şi pragmatismul care, în cele din urmă, printr-o mutatis mutandis, aveau să nască un pui viu – cibernetica. Lagărul roşu replica, după 1953, cu praxeologia lui Korarbinski şi replica ortodox-comunistă a lui Tudosescu. Erau încercări lipsite de orizont întrucât dezvoltau o categoremata inutilizabilă prin complexitate, polisemie şi echivoc”. Dintr-un condei dl N.I. desfiinţează aceste „încercări lipsite de orizont” , anihilând deopotrivă behaviorismul, pragmatismul, cibernetica, praxeologia şi „teoria acţiinii sociale” a lui Ion Tudosescu de la Bucureşti (o replică întârziată la teoria iontudosesciană este şi cea din articolul recenzat aici, respectiv de nicuiliota „filosofie a acţiunii sociale”). Notabilă mi se pare expresia „lagărul roşu” comunist, culoare păstrată şi promovată de PSD ul autohton, al cărui „organ de presă” se dovedeşte a fi revista „Cultura”. Ca regulă de conduită personală respect din start opiniile şi opţiunile ideologice ale oricărui autor, dar îmi repugnă eforturile (mascate mai bine sau nu) de a poza în neutru, în posesor de adevăruri de ultimă instanţă, deşi, se ştie, fiecare ideologie are propriul său adevăr.
    Următorul paragraf vizează antiteza Marx – Keynes, dar într-o formă departe de încercarea de lămurire şi de prezentare pe înţelesul tuturor. Îl voi reda, din nou, integral pentru a face apoi o analiză de conţinut în cunoştinţă de cauză: „Marxiştii însă aveau la îndemână o praxiologie sui-generis, chiar pe Marx. Cartea sa fundamentală, „Capitalul” este o asemenea filosofie a acţiunii dogmei în societate. De partea cealaltă a graniţei politice, americanii dezvoltau paralel şi divergent faţă de pragmatism teorii metasociale cu fundament economic, cea mai glorioasă dintre acestea fiind keynesismul”. Şi aici apar ciudăţenii de exprimare (cel puţin pentru mine). Astfel, descrierea lui Marx ca fiind „o praxiologie” (şi nu un praxiolog) este o asemenea ciudăţenie. Apoi, „Capitalul” este, pentru Nicu Ilie, „o filosofie a acţiunii dogmei în societate”, dar ideea că dogma are putere de acţiune sugerează că marxismul, ca praxiologie, poate fi oricând adoptat de un partid de stânga (PSD?) cu consecinţele negative de rigoare asupra mediului cultural al societăţii care ar adopta dogma marxistă ca filosofie a acţiunii sociale „bine făcute” (ca să-l parafrazez pe Kotarbinski). Faptul că „americanii dezvoltau …keynesismul”, poate însemna – pentru cititorul de filosofie pop – faptul că Lord J.M. Keynes ar fi fost …american. Oricum, după după ce cele cinci teorii „lipsite de orizont” au fost spulberate de N.I. în primul paragraf, ca fiind inutilizabile, ni se oferă – în paragraful al doilea al articolului – o alegere între comunistul Marx şi social-democratul Keynes. Simpatia autorului pentru Keynes este evidentă: este o teorie metasocială (ce e bun, e meta…), are fundament economic şi este „cea mai glorioasă”. Nu în ultimul rând social democraţia keynesiană a fost, de la începuturile sale ca FSN, apoi PSDR si acum PSD, doctrina economică a socialismului gorbaciovist cu faţă umană.
    Paragraful al treilea calmează şi relativizează puţin aprecierile radicale ale social-democratului Ilie asupra teoriilor amintite: ”Toate sunt încercări de a aproxima „buna guvernare” ca segment practic, obiectiv şi programatic al unei mult mai ample „acţiuni sociale” care implică o colaborare între modelele teoretic-culturale (filosofeme) şi ştiinţe sau practici sociale. Diferenţele între sisteme sunt date de nişa pragmatică din care se extrag şi relaţionarea ontologică şi metafizică asumată. Gradul de eficienţă al acestor teorii ale eficienţei diferă – pe aceste coordonate, dar şi după puterea de abstractizare a a teoreticienilor. Astfel, avem acum la dispoziţie un număr de gnoze moderne, unele validate, altele invalidate politic”. Ce am înţeles eu de aici (nu neapărat „corect” din punctul de vedere al autorului sau al altor cititori) este că există un numitor comun al tuturor teoriilor amintite pînă aici (dar neagreate de autor, cu excepţia neoliberalismului social democrat keynesist) respectiv al oricărei teorii cu impact asupra guvernanţei exercitate de masele conştiente de rolul lor în istorie: toate vor să pregătească accesul la putere a unor reprezentanţi care să le satisfacă dolenţele. Totodată, constat o primă apreciere referitoare la indivizi (şi nu doar la grupuri mari de oameni care acţionează ca un singur individ): este vorba despre capacităţile diferite de abstractizare a indivizilor teoreticieni. Aşadar, în timp ce masele gândesc (?) la unison, indivizii (doar teoreticienii, este adevărat) gîndesc şi ei (în abstract) cum pot, adică diferit şi, fatalmente insuficient (cu excepţia notabilă a lui Marx, un întemeietor al abstractizării). În finalul acestui paragraf terţ apare încă o neclaritate importantă, în lipsa definirilor şi delimitărilor conceptuale atât de necesare într-un domeniu atât de fragmentat ideologic (şi fals numit „ştiinţe sociale”). Mă refer la termenul pereche al termenului „economie” şi anume acela de „politic”. Ce înseamnă (in)validare politică? Este vorba despre votul democratic sau despre o demonstrare logică dinspre teoria „ştiinţei” (sic!) politice în legătură cu nivelul optim al eficienţei unei guvernări? Care dintre gnozele moderne are aplicabilitate şi în postmodernitate? Un răspuns al autorului ar fi deja un ajutor nesperat, ştiut fiind că la noi orice critică este considerată ca fiind un atac la persoană şi nu la ideile persoanei. Junimiştii clamau: „opera, nu persoana!”, dar cum să critici opera făcând abstracţie de autor?
    Al patrulea paragraf al articolului (identic ca lungime cu ultimul) este, totuşi, prea lung pentru a-l cita integral. Voi face o sinteză a acestuia. Se afirmă, la început, că „Neoliberalismul, al cărui agent activ este în acest moment conceptul de „economie socială de piaţă”, s-a dovedit cel mai rezistent şi adaptabil construct teoretic acţionarist”, dar aşteptatele argumente ale acestei afirmaţii lipsesc… Un „argument” ar putea fi acela că economia socială de piaţă este filosofia economică a PSD ului, de la origini (1990) şi până în prezent. Nimic rău în asta, dar o conexare a ideologiilor şi doctrinelor la partide ar putea servi ca studii de caz foarte utile şi lămuritoare. În continuare, aflăm că „neoliberalismul este o ştiinţă a mutării [crizelor] între domeniile vieţii sociale”. Scopul? Să nu lase criza să se cronicizeze într-un loc, drept pentru care ea este transferată în alt domeniu, încă sănătos şi rezistent, pentru un timp… Astfel, autorul enumeră crize de genul: a emancipării, a resurselor naturale, a petrolului, apoi una economică (cu concluzia pe care îmi permit să o trag, aceea că crizele resurselor şi ale petrolului nu erau crize economice… fapt pe care nu-l agreez deloc!), o criză tehnico-ştiinţifică, una politică, una socială şi în fine, criza financiară de după 2007.
    Paragraful penultim sugerează că socialul este măsura crizei liberalismului. Adică, dacă masele prosperă şi nu sunt opresate (cf. Marx), atunci liberalismul e bun, dacaă nu – nu! Iar paragraful ultim stabileşte peremptoric faptul că liberalismul este „o permanentă fugă după crize”, fapt pentru vcare „permanent, i se prezice sfârşitul”. Cu ciudăţenia că autorul vorbeşte despre „colapsurile perrmanente” ale liberalismului (poate e cam mult spus…), singura explicaţie pentru lipsa unui deces (permanent, nu?) o constituie adaptabilitatea sa. I se recunoaşte liberalismului şi un mare merit: „nu a dus (cel puţin nu încă) la atrocităţi şi acţiuni contra fiinţei umane. Ca să fie mai clar, nazismul şi bolşevismul cu atrocităţile lor nu sunt consecinţa liberalismului… Tot e bine, deşi pe parcursul lecturii mă aşteptam ca liberalismul să fi produ cele mai mari nenorociri la adresa umanităţii… Fraza de încheiere, evidenţiată ţi într-un jabou alăturat vine să încurce total lucrurile, lăsând cititorul într-o ceaţă fumegândă (smog): „Având acces ţi în partea superioară, eterată, a gândirii (prin macroeconomie=, şi în zona banală a vieţii individuale, economia este în acest moment metafilosofia momentului, mult mai importantă şi eficienţă decât posibilele sale contracandidate: logica, antropologia, psihologia sau religia”. Deşi sunt economist ca formare iniţială, propunerea mea, relativ recentă, de a integra toate cunoaşterea despre om şi umanitate într-un discurs coerent şi unic primeşte o foarte grea lovitură… Propusesem ca acest corp de cunoaştere să primească numele de antropologică (anthropologics) în dorinţa de a avea toate conexiunile cunoaşterii excesiv de parcelate într-o privire sinoptică şi o viziune sintetică aducătoare de claritate şi multă şi necesară lămurire în legătură cu rostul şi şensul vieţii umane. Acum aflu, că logica şi religia, alături de antropologie ar vrea să preia locul/ tronul economiei care deja a fost proclamată (de dl Ilie) ca fiind filosofia şi metafilosofia acţiunii umane. Oare ce soartă va avea această regină a „ştiinţelor sociale” (economismul deja pândeşte după colţ…)? Şi încă o deducţie a popfilosofului Ilie: economia ca (meta)filosofie a momentului este lipsită de logică, de credinţă şi de umanism, adică de celellate discipline râvnitoare la tronul regal al economiei…
    Supplementary readings:

    http://www.international-journal-of-axiology.net/articole/nr4/art15.pdf
    Ana-Maria PASCAL, International AID: From the Moral Case, to Everyday Life Experiences

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper