Doua finale – Brasov si Wembley

Un articol de CORNEL DINU

Înainte de a comenta finala Cupei Romaniei, de la Brasov, o singura observatie. Cred în continuare în regalitate, ca într-o institutie ce ar mai putea sa-i astampere pe romani. Mi-as fi dorit, majestate, amintindu-mi de momentul cand v-am întins mana cu aplecarea capului, la Laussane, în 1969, sa decernati dumneavoastra, peste ani, trofeul Cupei Romaniei, la Brasov. Ar fi fost un semn de pace si de reconciliere, atat de necesare. N-a fost sa fie. Ne pedepseste pe toti istoria. Mai aveati putere! Desi ar fi putut sa mearga chiar si Margareta sau printul consort. Ar fi trebuit, fiind în lupta Cupa Romaniei, sa fi fost si presedintele tarii de fata. Dar el este doar fost comandant de nave, se pricepe la un mic echipaj, însa încurca rau treburile la scara de marime a unei tari. Si s-a jucat dupa 21 de ani, în finala Cupei, Steaua-Dinamo.
Deprimarea lui Androne
Stadion mic, forte de ordine în exces, pentru ca ne domina barbaria. Si a castigat, clar, cum s-ar spune la box, convingator la puncte, trupa din Ghencea. Cu Olaroiu antrenor de prietenie cu Gigisor din tribune. Are alte drumuri, ale banilor din Orient si ale linistii ce nu o mai poate gasi acasa. În fotbal nu mai vin ei peste noi ca pe vremuri, ci navalim noi sa le luam banii, atat de generos oferiti si cu prea multe zerouri pentru a putea fi refuzati. Iar Oli pe care-l stiu, si care îmi face o mare placere sa ne împartasim la o sueta, a fost cel pe care-l simt. A stat în teren, la antrenamente, a reparat ce se mai putea aseza dupa sase antrenori, punandu-si secunzii sa execute. Traind jocul, a baut din cand în cand apa chinului de la oficiala. Dar, dupa cateva saptamani, Steaua a fost o alta echipa. Transformata suficient ca sa treaca, chiar la scor, în fata unui Dinamo înfricosat si fara idei de joc.
Astfel, Dinamo a început cu trei închizatori. Ce cauta Margaritescu în teren? E vorba de un singur meci. Trebuie sa faci o echipa asezata si educata doar pentru victorie. Si te întrebi: Andone, care declara sfidant ca nu stie de ce echipa lui joaca mereu, sub gandurile sale, etapa de etapa deprimant, ce a vrut de fapt sa recunoasca? Cred cã pot sa intuiesc. Cand am vazut formula de început, m-am cutremurat. Joci cu trei închizatori, treaca-mearga. Desi pe Margaritescu, la cum se prezinta acum, nu l-as accepta nici de postas, sa-mi aduca pensia. Dar atunci, ai doua varfuri de banda, pe Torje si pe Alexe. Si îl asezi central doar pe unul?! Adica pe Danciulescu? Stiu, domnule Andone, ca orice antrenor, încercati sa imitati cate ceva. Un varf retras, care sa surprinda prin forta de patrundere cuplul advers de aparatori centrali venind din spate. Pai, asta-i Danciulescu? Daca ati gandit astfel, mare pacat! E singura solutie a dramei pe care ne-ati pus-o în scena. Îmi închipui, nu va vor lasa ceilalti. Putini, dar priceputi! Le place futbolul! Da, desigur, sunt oameni de afaceri! Au gandit, macar putin atent, cifrele jucariilor pe care si le-au dorit? Sunt convins, este si între ei suferinta.
Marea finala de pe Wembley
Si acum, noul Wembley. Am fost si am jucat pe cel vechi de doua ori. M-a inhibat cel nou. Alta arhitectura, firesc alta lume, alt anturaj. Dar aceleasi strigate. La ei, traditia continua. Am tinut cu Ferguson si cu unicul Man United. Dar stiam ca o sa piarda în fata noului ce e reprezentat de Barsa lui Pepp Guardiola. Frumoasa lupta! Alex Ferguson, ca orice englez, a jucat traditional. Si a pierdut. Cu trandafirul rosu în piept, ca în acei zeci de ani ai Razboiului celor Doua Roze. A jucat la fel ca ei. Fara sa anuleze direct marile piese de la mijloc: Xavi si Iniesta. A evoluat în stilul sau, ca toti marii englezi. Fara marcaj direct la catapultele adverse. Ei, de fapt, nici nu stiu ce înseamna asta. Sa te tii dupa adversar. Joaca pentru ca asta-i regula mentalitatii lor: care pe care. Nu se pot schimba. Si merg, astfel, înainte, cu tribunele pline mereu si cu bucuria pe care e greu sa le-o întelegem noi. Totul se ia permanent de la capat, învins sau învingator. Cantand numai ca ei, în ritmurile victoriei pe care o serbeaza cel mai adesea. Cinste acestui spirit britanic de a gandi si de a trata o lupta, chiar si fotbalistica. À propos: nimeni din familia britanica, si ea atat de ravasita în ultimii ani, nu a fost acolo, pe stadion. Simteau adevarul! Ca numai o furtuna, ca pe timpul Elisabetei I, putea învinge Marea armada a lui Pepp Guardiola. Numai ca batalia nu s-a purtat în Canalul Manecii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper