Doi critici de ultima generatie

Un articol de AL. CISTELECAN

O cercetare foarte riguroasa asupra primei etape a eminescologiei (abia nascânde) e – deocamdata singura carte a lui Iulian Costache – „Eminescu. Negocierea unei imagini“ (2008). E un exercitiu de blow up prin care iese la iveala cea mai veche „imagine“ despre Eminescu, cea a „contemporanilor poetului“ (unii având sau presimtind valoarea poetului, altii neavând niciun presimt sau având prea multe resentimente), o imagine ferita, spera autorul, „de bruiajul prejudecatilor literare, didactice sau critice actuale“. O imagine, asadar, in formare, in statu nascendi, pentru a carei acuratete Costache incearca sa uite, printr-o asceza ambitioasa, toata eminescologia ulterioara. Nu stiu daca o uita cu adevarat, dar de suspendat – o suspenda, plonjând direct in reactiile calde si imediate ale epocii junimiste. Scrupulul de procedura al lui Costache il determina sa vorbeasca nu, pur si simplu, de restituirea sau reconstituirea unei imagini, ci de „re-inventarea“ ei, constient ca oricâte ar suspenda din actualitatea eminescologica de azi (si din canoanele zilei), tot mai ramân destule elemente deformatoare. Cu aceste precautii cinstite, Costache reface etiologia mitului eminescian, intorcându-se la izvoarele acestuia si intinzându-se doar pâna la 1900, intr-un fel de delimitare a primei etape a eminescologiei. E partea „cea mai spectaculoasa“ a eminescologiei, partea „cu cel mai amplu spectru al receptarii“ si cu „o diversitate strident polarizata a interpretarilor“ (probabil, mai bine, a valorizarilor, caci interpretari propriu-zise epoca n-are). Sunt cercetate pe viu toate opiniile si reactiile despre poet (nu si cele despre gazetar), intr-o reconstituire deopotriva epica si scrupuloasa.
Perspectiva e una de cercetare si reconstituire a receptarii (cu aluviuni metodologice psiho-sociologice si pragmatice), dar nu strict a „operei“, ci oarecum a unui Eminescu integral, cu biografie cu tot (si cu bârfele antrenate de ea, dar cu masura, deoarece Costache nu face anecdotica). Se face mai intâi un inventar al „imaginilor“ contemporane despre Eminescu iar apoi e urmarit procesul de triere a imaginii privilegiate (cea care va parcurge drumul spre mit). „Concurenta“ imaginilor e stimulata spre conflictualitati ireductibile, astfel incât cercetarea prinde nerv si dramatism. Alaturi de paradigmele interpretative (strict ale poeziei) puse in confruntare, Costache aduce in saga eminescologiei toate elementele colaterale, dar in strânsa atingere cu proiectarea poetului in mit. O analiza brava e dedicata efectelor produse de „carantina thanatica“ si de cele intâmplate in aceasta perioada, in care simpatia pentru poet se redimensioneaza alert. Toate indoielile asupra „adevarului“ poeziei dispar si biografia vine sa garanteze opera. Nu trece neobservat nici rolul epigramei lui Macedonski, care, contrar asteptarilor autorului ei, a precipitat definitiv simpatiile pro-eminesciene. Bine marcat in acest proces e si rolul editiilor (in special cel al „editiei Maiorescu“, ce geometriza un romantic absolut). Din loc in loc, dar in popasuri eficiente, Costache se opreste asupra unor probleme mai delicate din eminescologie. Asa e, de pilda, problema „fardurilor lingvistice“ din editiile Eminescu cam singurul autor care beneficiaza, cel putin la noi, de incalcarea regulii de editare (cea care cere respectarea intocmai a limbii folosite). Riguros filologic ar fi sa nu se sminteasca nimic din original, dar moldovenismele folosite de Eminescu ar crea un efect prea nostim – nemeritat. Iulian Costache pare a opta, in acest punct, pentru respectarea intocmai al regulii. Dar cum poezia eminesciana nu e scrisa in spiritul „arhaitatii“ si localismului limbii, ci mai degraba in spirit neologic, in spirit de modernizare, „moldovenizarea“ editiilor ar corespunde literei, dar s-ar opune spiritului poeziei. Mai bine, totusi, cum s-a procedat, oricât de incorect.
*
O foarte utila si agreabila carte universitara (teza de doctorat la origine) este debutul lui Dragos Varga: „Radu Stanca. Sentimentul estetic al fiintei“ (2005). Universitara prin rigoare si acribie, ea nu e „universitara“ si prin stil, caci Varga e un critic volubil, cu nonsalante discursive si ironii civilizate, dar nu fara placerea „impunsaturii“. Aceste calitati sunt jucate indeosebi in cronicile si eseurile publicate prin reviste, dar ele coloreaza (mai cu masura) si cercetarea aplicata de aici. Un balans intre gravitate si frivolitate, stilul lui Varga e sobru pe fond problematic si simpatic la vedere. Cercetarea e condusa in general ca expertiza riguroasa, in buna colaborare cu exegetii anteriori, dar din când in când Varga simte irepresibil nevoia de a se si razboi, exorcizându-si astfel corectitudinea si deferentele (combate cu verva patriotismul local sibian, unele prejudecati de arta si chiar unele plasamente exagerate ori doar nepotrivite ale poeziei sau teatrului lui Radu Stanca). El insusi, in reevaluarea propusa, e un moderat, sintetizând astfel profilul operei studiate: „rezultatul acestei vocatii majore: de a turna in forme clasicizate «focul» gotic al unei constiinte hipersensibilizate, de esenta romantica; tratarea este, insa, baroca, cu largi acolade stilistice si volute decorative, nu lipsite de un anumit manierism estetizant.“ Avem aici nu doar o contragere a trasaturilor structurale ale operei lui Stanca, ci si o pacificare a interpretarilor de dinainte (care au apasat ba pe o latura, ba pe alta). Pe principiul acestui amestec a si fost revendicat Radu Stanca printre predecesorii postmodernismului, dar Varga se opune – cu juste motive – acestei racolari. In primul rând pentru ca, asemeni celorlalti cerchisti, Radu Stanca nu vede „impuritatea genurilor“ ca un „scop in sine“, ci doar ca „un mijloc de accedere“ la valoarea etica. Dar cum poetul e definit tocmai ca homo aestheticus („substanta personalitatii poetului este preponderent si imperios estetica“), e posibil ca Radu Stanca sa opereze, oricât de spontan, intr-o estetizare a eticului (ca toti postmodernii).
Ca scriitorul transforma etica in estetica ne si demonstreaza, foarte aplicat, Varga insusi, trecând in revista, pe rând, ipostazele eului si ale poeticii. Mai convingator e argumentul potrivit caruia Radu Stanca tindea la restaurarea unei „gândiri tari“, militând, tot in echipa cu ceilalti cerchisti, pentru intemeierea unui „clasicism românesc“. Proiectul cerchist, oricât de himeric, viza suplinirea a doua carente grave ale culturii române: clasicismul si spiritul tragic. Ambele, desigur, prea „fundamentaliste“ pentru orice eventuala compatibilitate cu postmodernismul. Valentele „tragice“ din creatia lui Radu Stanca sunt bine instrumentate de cercetarea lui Varga, dar nu mai putin si cele ludice, puse pe seama „vocatiei histrionice“. Desi nu-i propriu-zis o monografie (de tip clasic), Varga discuta toate problemele – si aspectele – legate de opera si destinul lui Radu Stanca, incercând de fiecare data sa identifice un unghi de atac inca nefolosit; ori macar sa ajunga la noi solutii interpretative (asta se vede indeosebi in analizele propriu-zise). Interpretarea lui are, din aceasta cauza, prospetime, chiar si acolo unde ritualul de evitare a ceea ce s-a spus anterior ramâne doar un ritual de evitare. Conceptele si conceptia lui Radu Stanca sunt reproblematizate dintr-o perspectiva actuala, iar creatia e analizata cu suplete si abilitate intr-o exegeza deopotriva strânsa si lejera, cooperanta si polemica.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper