Diplomatia de club

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Ultimul sommet de la Deauville, din Franta (26-27 mai) pare sa întareasca opinia celor care considera ca G-8 tinde sa se transforme într-o instanta mondiala. Tinta ar putea fi atinsa prin depasirea stadiului de club de reflectie si (auto)conferirea de puteri decizionale. Daca lucrurile continua pe aceasta cale, putem asista la crearea unei alternative la Organizatia Natiunilor Unite.

 

Reuniti la Deauville, Cei opt au renuntat la exercitiile clasice de cozerie politica si au agreat ideea initierii unui plan de sprijinire a proceselor de transformare din Orientul Apropiat si Mijlociu. Potrivit Associated Press, este vorba de un ajutor financiar global de 28 de miliarde de euro „pentru sustinerea tranzitiei democratice în lumea araba“. De unde se vede ca tranzitia spre democratie costa. „A venit timpul notei de plata“, afirma un ziarist italian, referindu-se la sustinerea revoltelor din lumea araba. Cum vor fi procurati banii nu se stie prea bine. Se conteaza pe interventia unor banci de dezvoltare, inclusiv a Bancii Europene de Investitii. Bucuros ca cei opt au acceptat planul de ajutor, presedintele Nicolas Sarkozy a anuntat o reuniune cu primii ministri ai Tunisiei, Beji Caid Essebsi, si Egiptului, Essam Charaf, pentru a le anunta vestea buna. Un astfel de plan seamana cu cel pe care generalul George Marshall, ajuns secretar al Departamentului de Stat, l-a propus în 1947, în conditiile dezastrului de dupa razboi, pentru sprijinirea refacerii economiilor tarilor europene. Stalin a refuzat ajutorul pentru tarile europene din Est si consecinta este cunoscuta.
Statele puternice prefera tot mai mult sa discute marile probleme ale lumii într-un cadru mai restrâns decât cel pe care îl ofera ONU. În 1975, presedintele Frantei, Valéry Giscard d’Estaing, a avut initiativa crearii unui grup constituit, s-a spus, pe criteriul dezvoltarii. Initial, din acesta au facut parte Franta, Germania, Marea Britanie, SUA si Japonia. Apoi au fost invitate Italia si Canada iar dupa dezmembrarea URSS, si Rusia. În aceasta formula, liderii puternici ai lumii se întrunesc periodic, discuta, fac schimb de opinii si… pretind ca nu iau decizii. Cam greu de crezut. Este de presupus ca se înteleg suficient de bine pentru ca, înainte de toate, G-8 este un club. Cine cunoaste legile cluburilor (închise) stie ca membrii, chiar daca nu se iubesc, nu se resping. Si, mai ales, nu se critica. De aceea, pe agenda discutiilor G-8 nu intra niciodata – cel putin asa se sustine public –, probleme bilaterale; fereasca sfântul sa mai fie si controversate! Unii socotesc reuniunile G-8 ineficiente. La început, lucrurile pot sa fi stat chiar asa, dar multe s-au schimbat de atunci. Nu stiu daca as gresi spunând ca, încet-încet, mai marii lumii parasesc fara regrete ONU si prefera diplomatia de salon. Cine stie, poate ca suntem în fata tentatiei de revenire la diplomatia din vremea lui Napoleon, Bismarck, Alexandru, Metternich si Taleyrrand, marii  arbitri ai politicii Europei din secolul XIX!
La Deauville, sefii de stat au luat în dezbatere teme grave ale timpului: revolutiile din lumea araba, conflictul israelo-palestinian, apetitul unor politicieni africani pentru recursul la arme, dezastrul nuclear din Japonia si, nu neaparat în subsidiar, criza conducerii Fondului Monetar International provocata de aventurile nababului-socialist Dominique Strauss-Kahn. Sunt dosare complicate pe care, iata, le preia diplomatia de club. Nu este greu de înteles ca în acest fel responsabilitatea ONU în materie sufera sau ca cel putin autoritatea acesteia va fi antrenata pe calea dorita de marile puteri. Sa vedem cum s-a discutat la Deauville. Sa începem cu problemele mai simple.
Întelegerile la care au ajuns participantii nu dau nici o sansa tentativelor statelor emergente de a exploata în beneficiul lor criza din FMI. Europenii nu sunt dispusi sa cedeze conducerea Fondului. Madame Christine Lagarde, ministrul francez al Economiei, a luat avionul de Brazilia pentru a prezenta autoritatilor braziliene candidatura sa la înaltul post, dupa care si-a continuat voiajul la Pekin si Dehli. Catastrofa nucleara din Japonia are ecouri în …Germania, cancelarul Angela Merkel a anuntat deja închiderea imediata a primelor sapte centrale nucleare iar în urmatorul deceniu, adica pâna în 2022, si a celorlalte cincisprezece centrale. Cu siguranta ca dupa aceasta decizie a Germaniei problema energiei nucleare va cunoaste o noua evolutie pe continent chiar daca primul ministru François Fillon s-a grabit sa anunte ca Franta nu va renunta la energia nucleara. Pornind de la sperantele puse în „primavara araba“, cea mai mare parte a discutiilor de la Deauville a fost rezervata situatiei din Orientul Apropiat si Mijlociu. Asa cum am aratat mai sus, noutatea consta în agrearea unui plan de finantare a proceselor democratice, mai întâi în Tunisia si Egipt, apoi în restul regiunii. Importanta se dovedeste si implicarea Rusiei în reglementarea situatiei din Libia. La mijlocul lui mai, presa internationala aducea vestea ca, în plin razboi, emisari ai lui Gaddafi au sosit la Moscova pentru a cere Rusiei sa intervina în calmarea situatiei. Moscova a preferat sa cunoasca pozitiile ambelor parti în conflict, asa ca a stat de vorba si cu rebelii. Lavrov, ministrul rus de externe, a venit cu precizari care privesc nu numai pe beligerantii libieni: „este absolut necesar ca toate partile în conflict sa fie convinse ca trebuie exclusa orice solutie militara si ca se impune realizarea rapida a unui acord de încetare a focului“. Încetarea focului este conditia sine qua non a punerii în aplicare a rezolutiei Consiliului de Securitate 1973. Or, la Kremlin – adaug si la Pekin –, s-a considerat ca aplicarea acesteia nu a fost riguros fidela cu întelegerile din Consiliul de Securitate. Contactele ruso-libiene indica o schimbare de pozitie a Rusiei în raport cu momentul adoptarii rezolutiei 1973, schimbare care poate conduce la iesire din expectativa si la angajarea Moscovei în furtunile din Orientul Apropiat si Mijlociu. Întelegerea mesajului lui Lavrov presupune atât oprirea represiunii violente a armatei lui Gaddafi, a folosirii fortei de catre rebeli, cât si a bombardamentelor la care au recurs occidentalii pe teritoriul Libiei. Si iata ca ne aflam dintr-odata în fata unei abordari mai largi a problemei Orientului de lânga noi. Una care a precedat de putin, poate ca a determinat-o chiar, declaratia surprinzatoare a presedintelui american Barack Obama în privinta reglementarii contenciosului israelo-palestinian. Spre deosebire de toti predecesorii lui, Obama s-a pronuntat în luna mai în favoarea crearii unui stat palestinian si pentru revenirea Israelului la granitele din 1967. Modificare esentiala de pozitie. Tel-Aviv-ul, în mod direct si cu sprijinul lobby-ul evreiesc din SUA, încearca din rasputeri sa o blocheze. Naveta diplomatica s-a pus în miscare. Au aparut chiar si amenintari care privesc tulburarea sanselor lui Obama la un al doilea mandat prezidential. Cu toate acestea, conflictului israelo-palestinian trebuie sa i se gaseasca o cheie. Marea Britanie are responsabilitatea ei, chiar istorica, decurgând din felul în care si-a onorat mandatul în Palestina încredintat de ONU. Interesele Frantei si Rusiei în (o parte din) lumea araba vor cântari, de asemenea, greu în proiectele de viitor pentru lumea araba. Sunt state care au avut ceva de spus la Deauville atunci când s-a adoptat planul de sprijinire a tranzitiei spre democratie în Tunisia si Egipt. Reglementarea conflictului din Orientul Apropiat ar putea, astfel, sa se simplifice. În primul rând pentru ca Washingtonul, dupa multe diligente pe lânga Tel-Aviv de a renunta la coloniile din Gaza, a depasit dificultatea de a accepta recunoasterea unui stat palestinian. În al doilea rând, pentru ca Moscova si-a manifestat disponibilitatea de a redeveni activa în discutarea solutiilor de pace în Orientul Mijlociu. Implicarea Rusiei poate sa conduca la reasezari substantiale.
Ar mai fi de spus câteva lucruri despre democratie. Dupa Napoleon, constructia democratiei, nu numai în Franta, a fost un proces lent. Nu exista motive ca acesta sa fie altfel în statele arabe care intra într-o noua etapa dupa cea de decolonizare de acum o jumatate de secol. Este un truism sa spun ca accesul la libertatile politice – daca el a existat –, a fost diferit de la o tara la alta, ca fondul de nationalism si liberalism necesar revolutiilor democratice nu a avut timp sa se decanteze si ca, din aceasta cauza, lumea araba a intrat într-un echilibru precar. De aici si rezistenta la evolutie. Un regim rigid recurge la represiune, nu accepta reforma. Într-o astfel de situatie, unii cred ca poate fi aplicat dictonul lui Bismarck: „mai întâi reprima si apoi reformeaza“. Oricât ar fi fost de eficient în Europa, recursul la o astfel de solutie în lumea araba are pericolele lui. Asa cum se vede în Libia. Poate ca diplomatia de club practicata în G-8 va oferi solutii mai viabile decât cele de descurajare prin forta militara la care s-a recurs pâna acum. Un plan de dezvoltare ar favoriza iesirea din arcanele religiei si ale saraciei. De aceea este de preferat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper