De unde vine „batul“? Dar „bata“? Dar „nazbatia“?

Un articol de ANDREI IONESCU

Iata un alt cuvânt important despre care nu se stie de unde vine: „bat“, care figureaza în DEX cu etimologie necunoscuta. Sa reluam mai întâi definitia: „1.Bucata de lemn lunga si subtire. Expr. A pune (cuiva) bete în roate = a face (cuiva) dificultati pentru a zadarnici o actiune, un plan. (Reg.) A da (ca câinele) prin bat = a fi extrem de insistent, de obraznic. A ramâne cu traista-n bat = a saraci. A-si lua traista-n bat = a porni la drum, a pleca. (Adverbial) Drept, teapan, rigid. Sta bat. 2. Lovitura cu batul (1). 3. Piesa în forma de vergea, care intra în alcatuirea diferitelor unelte, masini etc. Batul itelor – et.nec.“
Vom începe cautarea noastra etimologica pornind chiar de la verbul „a cauta“, în latina „quaerere“, pe care l-am examinat în articolul anterior în încercarea de a deslusi originea cuvintelor „a (se) carabani“ si „a (se) cara“.
Sa ne întoarcem la pasajul cu pricina, din „Evanghelia dupa Luca“, Cap.2, 43-49:
„43. Si sfîrsindu-se zilele, pe cînd se întorceau ei, Copilul Iisus a ramas în Ierusalim si parintii Lui nu stiau.
44. Si socotind ca este în ceata lor de calatori, au venit cale de o zi, si L-au cautat printre rude si printre cunoscuti.
45. Si, negasindu-L, s-au întors la Ierusalim, cautîndu-L.
46. Iar dupa trei zile L-au aflat în templu, stînd în mijlocul învatatorilor, ascultîndu-i si întrebîndu-i.
47. Si toti care îl auzeau se minunau de priceperea si de raspunsurile Lui.
48. Si, vazîndu-L, s-au spaimîntat, iar mama Lui a zis catre El: Fiule, de ce ne-ai facut noua asa? Iata, tatal tau si eu Te cautam îngrijorati.
49. Si El a zis catre ei: De ce Ma cautati? Oare, nu stiati ca în cele ale Tatalui Meu Mi se cade sa fiu?
În latina, verbul apare sub formele „requirebant“, „requirentes“, „querebamus“ si „querebatis“. Ne-am oprit data trecuta la „querebamus“, din care am derivat cuvântul românesc „a (se) carabani“. Acum ne vom opri la forma querebatis, din care socotim ca provin „batul“ si „bâta“. Pasajul suna în latina astfel: „…ecce pater tuus et ego dolentes querebamus te. Et ait ad illos: Quid est quod me querebatis?“
Ne aflam într-un câmp semantic complex, creat de o situatie ambigua, care decurge din natura dubla a copilului Iisus, fiul omului si totodata fiul lui Dumnezeu. Parintii Sai Îl cauta ca pe un copil (natura Lui umana), însa ramânerea Lui în templu, unde sta de vorba cu învatatii care se minuneaza de priceperea Lui, se justifica prin cealalta natura, anume natura Lui divina: „De ce Ma cautati? Oare nu stiati ca în cele ale Tatalui Meu se cade sa fiu?“
Avem de-a face cu o crasa neîntelegere, în care dreptatea este dubla, altfel spus, fiecare dintre parti are dreptatea sa. Nici când incidentul ia sfârsit si copilul revine sub ascultarea parintilor („si le era supus“), conflictivitatea episodului nu se stinge, iar despre Maica Domnului ni se spune ca „pastra în inima ei toate aceste cuvinte“. Suntem abia la începutul unui drum lung si anevoios, cu suisuri, coborâsuri si iar suisuri ( înaltarea pe cruce si înaltarea la ceruri), cu succesive revelatii ale naturii duble a Mântuitorului. De aceea nu trebuie sa ne mire faptul ca, în acel moment de neascultare, parintii Lui „n-au înteles cuvântul pe care l-a spus lor“. Nu-L vor întelege oamenii nici mai târziu, dupa ce Iisus începe sa-si propovaduiasca învatatura. Lipsa întelegerii va duce chiar la rastingnirea Sa, iar Mântuitorul va cere Tatalui Sau sa-i ierte pe oamenii ne-întelegatori, care nu stiu ce fac. Le va fi greu sa înteleaga aceasta taina pâna si celor mai apropiati ucenici ai sai, Apostolii, iar statutul Mântuitorului nu va înceta sa preocupe mintile teologilor care, timp de veacuri, cum stim, vor polemiza cu înfrigurare încercând sa stabileasca dogma, Crezul, cautând (ratacind si regasind) drumul dreptei credinte.
Revenind la pasajul citat din „Evanghelia dupa Luca“, sa retinem, pentru a aprecia corect importanta si totodata recurenta cuvântului (querebatis), ca episodul cautarii copilul Iisus ramas la templu fara încuviintarea parintilor Sai dezvaluie caracterul conflictual al unei situatii ambigue, care se va repeta, staruitor si dramatic, de-a lungul vietii ulterioare a Mântuitorului.
Întorcându-ne la „bat“, e usor sa observam ca expresiile în care intra cuvântul pot fi explicate înauntrul sferei semantice pe care o constituie pasajul biblic amintit. Despre un copil care raspunde îndraznet, aparent obraznic, putem spune ca sta bat, ca e batos, ca da prin bat. Dupa cum, atunci când dispare (sau „pleaca“ de lânga parinti, care nu mai stiu unde e si îl cauta), se poate spune ca îsi ia traista în bat. Iar prin disparitia lui pune bete în roate, adica „zadarniceste planul“ parintilor care, potrivit obiceiului, pornesc spre casa, dupa ce au sarbatorit Pastile la Ierusalim. Putem consemna, de asemenea, o retinere fata de considerarea incidentului exclusiv sub aspectul neascultarii de parinti si totodata o posibila reminiscenta a conditiei divine a copilului neascultator, în expresia: Dumnezeu nu bate cu batul. Copilul care si-a luat traista în bat, care sta bat, fiindca locul Lui e în casa Domnului si nu are de dat nimanui socoteala când e luat la întrebari, e un copil deosebit de ceilalti si nu poate fi batut cu batul chiar de Acela pentru care se tine, pe drept cuvânt, batos, adica de Tatal Sau.
Se cuvine sa ne amintim, împreuna cu autorii DLR, ca batos nu înseamna numai ‘teapan’ sau ‘fudul’, ci si, într-o valorizare pozitiva, ‘drept’, ‘aspru’, ‘ferm’, cu un exemplu graitor din Caragiale: „Vedem un cap afumat de sfânt bizantin, care sade batos între doua coloane.“
Sa ne mai amintim, apoi, expresia: a vorbi de-a batul, adica rastit, hotarât, exact cum face copilul Iisus când respinge mustrarea nemeritata a parintilor Sai: „De ce ma cautati (me querebatis)?“.
Tot de la querebatis am putea deriva si bâtul, alt cuvânt obscur, care trece drept onomatopee, precum si bâtâitul si bâtâiala, derivate din bât, pe care mai curând le-am interpreta tot ca ecouri ale oscilatiei de evaluare a conditiei duble a copilului Iisus din pasajul cu pricina.
Si tot din querebatis am putea deriva bâta, definita în DEX ca un: „bat lung si gros (cu maciulie la un capat); ciomag, bota – et.nec.“ Cuvântul, la fel ca batul, poate fi deopotriva un obiect contondent sau un însemn al autoritatii. Iar expresia a da cu bâta-n balta, însemnând azi a face o munca zadarnica, ne poate duce cu gândul tot la querebatis, adica la inadecvarea cautarii si mustrarii pe nedrept a Celui care se afla acolo unde se cuvenea sa fie: în casa Tatalui Sau.
Nu trebuie sa uitam nici faptul ca batul si bâta pastreaza o semnificatie sacra, a puterii care vine de la Dumnezeu, fiind sinonime cu toiagul, ca însemn al puterii. Daca însemnul autoritatii e pentru episcop cârja, daca Moise face minuni cu toiagul în competitia cu vrajitorii lui Faraon, un rol similar joaca batul sau bâta în viata satelor de pamânteni, unde taranul îsi lasa bâta pe prispa, proptita în usa, când pleaca de-acasa, iar la oras, „târgovetii umbla cu bete“ (N.Costin). Solul de pace din versul eminescian vine si el „cu-o naframa-n vârf de bat“.
Chiar si „carabanitul“ la pumni sau cu pumnii (din expresia analizata în articolul anterior) e o pedeapsa aplicabila foarte bine si cu batul. Iar la diateza reflexiva, într-un exemplu din Pamfile (gasit în DLR), verbul reaminteste contextul biblic al originii sensului: „Carabaneste-te, ca dai de belea!“ Iar într-o alta acceptie, vadit înrudita cu deplasarea grabita, substantivul „carabaneala“ nu e altceva decât o „bataie, trânteala repede, însotita de lovituri“, potrivit definitiei din DLR. În acelasi dictionar-tezaur e consemnat si substantivul „carabet“, cu sensul de „om mic de statura“, care ne poate trimite si el la un copil.
Unde mai punem apoi faptul ca substantivul „carabus„, pe lânga „insecta coleoptera numita si ciormag“ are si sensul de „copil nebunatic“, iar un ecou vag al sensului primitiv, generat de situatia din pasajul analizat, pot fi versurile pe care le repeta copiii când învârtesc moristile facute cu carabusi: „Vai, sarmane carabus, / pe-a cui mâna-mi încapusi?“ (Marian)
Lasându-ne prinsi în aceasta „harababura“ ( probabil ecou din querebamus si querebatis) si bâjbâind cu luare aminte în acest vast si confuz câmp semantic, ne putem întreba daca nu cumva sunt tot ecouri îndepartate ale pasajului analizat mai sus si alte câteva cuvinte obscure, cum ar fi „bâza“ (lovirea pe la spate cu palma, într-un joc de copii) si „bâzdâcul“ , care azi înseamna „toana, hachita“, ca în expresia „A-i sari cuiva bâzdâcul“ = a se supara, cu etimologie necunoscuta în DEX.
În sfârsit, ce sa mai spunem despre alte cuvinte nazdravane, ca bunaoara „nazbâtie“, pentru care DEX-ul retine sensul de „pozna, strengarie, gluma, ghidusie“? Sau, legat de bâzdâc, despre „bâzdâganie“, în acceptia de „aratare sau ciudatenie“?
Când o comunitate a fost si este, în ochii unora, acoperita de rusinea unui „mileniu de tacere“, când lipsa ori putinatatea documentelor o face sa sufere ca „n-are scrisoare“, cum zicea cronicarul, atunci acea comunitate are tot dreptul sa caute staruitor, scotocind la nevoie prin toate cotloanele, urme ale trecutului sau în arhiva limbii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper