De unde vine „a (se) carabani“? Dar „a (se) cara“?

Un articol de ANDREI IONESCU

Iata un cuvânt – a carabani – folosit destul de frecvent, care, prin sonoritatea lui, li s-a parut unor etimologisti a fi de provenienta orientala. DEX il atribuie limbii turce, dupa parerea mea nu prea convingator (sau convingator numai pentru o faza ulterioara a reconstituirii sensului), propunând o evolutie complicata. Iata mai intâi definitia: „1.Refl.(Fam.) A pleca repede (si pe furis) de undeva; a se cara, a o sterge. 2. Tranz. (Reg.) A cara (1) Expr. A carabani cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a carabani cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe si indesate, a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. cek arabayi (literal „trage-ti caruta“), influentata de a (se) cara.“
Cum vedem, cuvântul a (se) carabani pare sa aiba mai multe sensuri, cel putin trei, dintre care primele doua sunt explicate la punctele 1 si 2, iar al treilea apare in expresiile „a carabani (la) pumni“ si „a carabani (cu) pumnii“.
Propunerea mea de etimon (din latina, intr-un anumit context biblic) ar putea explica mai convingator aceste sensuri variate (cel putin aparent) ale cuvântului românesc, marcat de semnificatiile semantice ale unui episod din viata Mântuitorului, pe care-l voi evoca in continuare. Verbul este quaero,– rere, care inseamna „a cauta“, iar episodul in care se produce incarcarea cuvântului latin cu sensurile dobândite in româna este din Evanghelia dupa Luca, Cap.2, 43-51. Sa ne amintim momentul in care Iisus, la doisprezece ani, vârsta la care „se umpluse de intelepciune“, e adus de parintii Lui la Ierusalim, asa cum faceau in fiecare an de sarbatoarea Pastilor. Sa urmarim in continuare versetele 43 – 51:
„43. Si sfirsindu-se zilele, pe cind se intorceau ei, Copilul Iisus a ramas in Ierusalim si parintii Lui nu stiau.
44. Si socotind ca este in ceata lor de calatori, au venit cale de o zi, si L-au cautat printre rude si printre cunoscuti.
45. Si, negasindu-L, s-au intors la Ierusalim, cautindu-L.
46. Iar dupa trei zile L-au aflat in templu, stind in mijlocul invatatorilor, ascultindu-i si intrebindu-i.
47. Si toti care il auzeau se minunau de priceperea si de raspunsurile Lui.
48. Si, vazindu-L, s-au spaimintat, iar mama Lui a zis catre El: Fiule, de ce ne-ai facut noua asa? Iata, tatal tau si eu, Te cautam ingrijorati.
49. Si El a zis catre ei: De ce Ma cautati? Oare, nu stiati ca in cele ale Tatalui Meu Mi se cade sa fiu?
50. Si ei n-au inteles cuvintul pe care L-a spus lor.
51. Si a coborit cu ei si a venit in Nazaret si le era supus. Iar mama Lui pastra in inima ei toate aceste cuvinte.“
In latina ne intereseaza versetele 48-50, unde apare verbul latinesc cu pricina de doua ori, sub formele: „querebamus“ si „querebatis“: „…ecce pater tuus et ego dolentes querebamus te. Et ait ad illos: Quid est  quod me querebatis?
Sa luam pe rând cele doua sensuri ale cuvântului, care nu sunt in fond atât de deosebite pe cât li s-a parut celor care le-au separat. Sensul 1 al definitiei din DEX: „Refl. (Fam.) A pleca repede (si pe furis) de undeva; a se cara, a o sterge“ identifica, precum vedem, verbul „a se carabani“ cu verbul „a se cara“, iar sensul 2. „Tranz. (Reg.) A cara (1)“ ne trimite la urmatoarea definitie din DEX, pentru verbul „a cara“: „1. A duce ceva dintr-un loc in altul, a transporta (in cantitati mari)“, pentru ca la sensul 2 sa figureze  definitia: „Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc in altul. (Fam.) A pleca repede (si pe furis) de undeva; a se carabani – Lat. *carrare“. Definitia de mai sus nu e cu nimic diferita de explicatia pentru sensul 1 al verbului „a carabani“. Singura ratiune pentru care cele doua verbe, sinonime in româna, „a se carabani“ si „a se cara“, sunt glosate separat, desi sunt identice ca sens, pare a fi faptul ca pentru cel de al doilea alcatuitorilor Dictionarului Explicativ li se pare a fi gasit originea in ipoteticul cuvânt latinesc *carrare.
Data fiind aceasta situatie de sinonimie (inclusiv a expresiilor idiomatice: a carabani la pumni si a cara la pumni) presupun ca amândoua provin din verbul amintit la inceput: quaero, -rere ‘a cauta’, apartinând fondului lexical de baza al limbii latine.
Bine, bine – se va spune – cum e cu putinta ca din acest verb latin, care a dat in româna verbul „a cere“ sa provina de asemenea „a se carabani“ si „a se cara“? Cum de ingaduie regulile fonetice o asemenea varietate derivativa? La aceasta obiectie se poate raspunde ca varietatea poate fi, totusi, admisa, daca avem in vedere ca, in cazurile lui „a se carabani“ si „a se cara“, sensurile s-au precizat intr-un anumit context al Sfintei Scripturi, reverberând dintr-un pasaj complex si proliferant de sensuri, cu o incarcatura semantica bogata si cu un puternic impact emotional asupra credinciosilor.
Disparitia copilului Iisus s-a produs doar aparent pe furis (cum a evoluat sensul in româna); in realitate, El a ramas la templu, unde parintii Lui il gasesc dupa trei zile de cautari, pentru ca nu asculta de natura Lui umana, ci de natura Lui divina („Nu stiati ca in cele ale Tatalui Meu se cade sa fiu?“).
Daca e tratat ca un copil oarecare, atunci poate fi dojenit ca a disparut (ramânând de fapt in templu) fara sa-si anunte parintii. In sensul asta putem spune ca s-a carabanit, ori s-a carat. Reprosul maicii Sale e, prin urmare, meritat: „Fiule, de ce ne-ai facut noua asa? Iata, tatal Tau si eu, Te cautam ingrijorati.“ Taina naturii duble a Mântuitorului, care este, in acelasi timp, Fiul lui Dumnezeu si Fiul omului, indreptateste insa raspunsul pe care-l da mamei sale: „De ce ma cautati? Oare nu stiati ca in cele ale Tatalui Meu Mi se cade sa fiu?“
Ingrijorarea si spaima prin care au trecut in cele trei zile cât il cautasera cu disperare ii impiedica sa inteleaga in acel moment dubla datorie de ascultare a copilului: atât fata de ei, cât si fata de Tatal Lui ceresc: „Si ei n-au inteles cuvântul pe care L-a spus lor.“ Totusi, odata incidentul incheiat, când copilul a coborât cu ei la Nazaret si „le era supus“, se consemneaza faptul ca „mama Lui pastra in inima ei toate aceste cuvinte.“
Cred ca observatia de la sfârsitul pasajului citat, si anume faptul ca in inima maicii Sale dainuie amintirea intregului episod si se pastreaza „toate aceste cuvinte“, ne invita si ne indreptateste sa socotim ca intre sensul „a cauta“  al verbului querere („querebamus te“) si  verbul „ a se carabani“ legatura e foarte strânsa. In reteaua unei impletiri logice de sensuri, se explica foarte bine dreptul pe care parintii cred ca il au de a cere socoteala copilului pe care-l cautau disperati de trei zile si de a-l lua la intrebari ca sa afle unde s-a carabanit ori s-a carat. Ba mai mult, parintii se pot considera indreptatiti, intr-o astfel de situatie, sa-i aplice copilului o pedeapsa corporala, cu alte cuvinte (cele care ne intereseaza) sa-i carabaneasca la pumni sau la palme. Sa nu uitam ca evolutiile semantice nu asculta intotdeauna de planul cel mai inalt al exigentelor spiritului, ci se pleaca adesea nevoilor practice si moralei curente. Potrivit acestei morale, când un copil nu asculta, când e cautat trei zile cu disperare, fiindca a disparut fara sa-si anunte parintii, acestia, scosi din fire, pot sa exercite asupra lui o coercitie (bataia e rupta din Rai). Planul uman precumpaneste asupra consideratiei (pusa in paranteza) ca Iisus copil are si o natura divina.
Inainte de a incheia, sa adaugam observatia ca, in cazul verbului „a cara“, sensul de deplasare dintr-un loc in altul a unei poveri a putut fi sprijinit, desigur, de incrucisarea cu mijlocul de transport care este carul sau caruta, in latina: carrus, -i si carruca, -ae.
Iata cum reminiscentele unor pasaje memorabile din Sfânta Scriptura ne ajuta sa surprindem reverberatii din care se pot configura tulburatoare ipoteze etimologice ale identitatii noastre latine. Identitate si obârsie adesea greu de deslusit, dupa atâtea si atâtea avataruri prin care a trecut limba româna.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper