Comunitatea istoricilor, o Civitas

Un articol de MIHAELA GRANCEA

Dupa 1989, în cultura româneasca apar noi proiecte editoriale de volume dedicate unor mari personalitati, proiecte privite, la început, cu rezerva, chiar cu ironie si suspiciune, semn ca efectele pervertirii comuniste a omagierii personalitatii erau înca prezente. Cultul comunist al personalitatii, manifestare a obedientei de expresie asiatica, parea ca a compromis actul de gratitudine pe care lumea academica îl datoreaza oamenilor de cultura reprezentativi. Însa, mai ales în ultimii zece ani, volumul omagial a redevenit un act de normalitate culturala, o expresie a solidaritatii academice si chiar o referinta bibliografica.
De regula, cei implicati în coordonarea acestor demersuri colective au fost discipolii si/sau colaboratorii personalitatii careia îi este dedicat volumul, ca semn al recunostintei, admiratiei si consacrarii. În cei 20 de ani de cultura postcomunista, astfel de constructe au fost dedicate unor istorici, filozofi si literati reprezentativi pentru cultura româneasca, unor contemporani care au supravietuit nationalism-comunismului si care s-au afirmat (îndeosebi) în contextul culturii postcomunsite (vezi istoricii Radu Manolescu, Pompiliu Teodor, Stefan Stefanescu, Nicolae Bocsan, flozofii Gheorghe Vladutescu si Andrei Plesu, istoricii literari Eugen Simion si Nicolae Manolescu).
Un astfel de demers, desi este partial subiectiv, fiind o initiativa a discipolilor care îsi consacra mentorul, este totodata si o reusita stiintifica. Avem de-a face, în cele mai multe cazuri, cu un paradox „fericit“. Aceasta apreciere este valabila si cu referire la volumul omagial dedicat profesorului Liviu Maior, „Calator prin istorie“. Proiectul editorial consacrat istoricului si diplomatului Liviu Maior este deschis printr-o „Tabula gratulatoria“ si, mai ales, prin cuvântul-înainte semnat de coordonatorii volumului – Ioan Aurel-Pop si Ioan Bolovan (1); acest cuvânt-înainte motiveaza demersul colectiv al celor 53 de istorici români si straini, autori de articole si de studii reprezentative (îndeosebi) pentru cercetarile istoricilor modernisti. Demersul despre care discutam este unul omagial si stiintific, autorii textelor fiind, în diverse maniere, legati de personalitatea profesorului Liviu Maior; ei sunt colegii de la universitatile unde Liviu Maior a predat în timpul îndelungatei sale cariere didactice, fosti studenti si doctoranzi, colaboratori statornici care au beneficiat de îndrumarea sau de orizonturile istoriografice deschise de acesta în calitate de istoric, dar si de promotor al unor initiative institutionale care au favorizat dezvoltarea cercetarii istorice (detalii cu trimitere la aceste aspecte se ofera în „Bibliografia selectiva a operei Profesorului Liviu Maior“; referinta e realizata de Mihaela Bedecean).
Volumul propriu-zis este o antologie densa de studii si articole (contine 644 de pagini) care, în fapt, sunt studii de sinteza, reluari, reformulari ale unor teme care i-au consacrat pe respectivii autori (vezi Keith Hitchins; vezi Sorin Mitu care, în „Inventarea natiunii si alteritatea româno-maghiara“, interpreteaza teoriile recente despre statul-natiune, despre caracterul fabricat al acestuia, despre natura identitatii românilor ardeleni construita în raport cu alteritatea maghiara), articole si studii de caz dezvoltate în jurul unor surse istorice inedite sau mai putin cunoscute (vezi Ovidiu Ghitta, „O relatare a lui Grigore Maior catre comitele Antal Károlyi: întâlnirea cu Iosif al II-lea“; Barbu Stefanescu, „Convietuirile „într-o pâine“ în Bihor la începutul secolului al XVIII-lea“; studiile de caz realizate cu acribie pozitivista, dar din perspectiva microistoriei de catre Marionela Wolf prin „Scrisori din Granita Militara Banateana“) sau texte care continua si/sau reconfirma directii de cercetare. De asemenea, volumul accentueaza abordari stiintifice consacrate în ultimii 20 de ani în domeniul istoriei confesionale si al demografiei istorice (vezi demersurile stiintifice caracteristice pentru Nicolae Bocsan, Ioan Bolovan, Ana Sima, Valeria Sorostineanu, Cornel Padurean).
„Receptarea lumii crestine rasaritene de catre românii din Transilvania în secolele XVII-XVIII“, studiul amplu al istoricului Ioan Aurel-Pop, completeaza informatia istorica, precum si analizele mai recente despre istoriografia medievala si premoderna transilvaneana. Apreciez maniera în care Ioan Aurel-Pop prezinta printr-o naratiune istoriografica agreabil scrisa luciditatea mediilor carturaresti românesti (îndeosebi mediul din Scheii Brasovului) în relatie cu schimbarile geo-politice radicale care au avut loc în spatiul Europei Orientale în secolele XVII-XVIII. Comunitatea românilor brasoveni este considerata drept expresie a unei realitati în care multiculturalitatea a fost functionala; scheienii si-au pastrat identitatea confesionala chiar daca se aflau la periferia cetatii din care a pornit Reforma în Transilvania; în acel context istoric ei si-au conservat statutul de legatura constanta între Vestul care se moderniza accelerat si Estul transformat în spatiu al confruntarii si al regresiei; cronistica transilvana masoara, analizeaza si explica dificultatea vremurilor, depasind nivelul înregistrarii evenimentelor locale, transformându-se într-un loc al reflectiei asupra istoriei (a se vedea, în acest sens, atât pentru specialisti, cât si pentru „istoriofili“, felul în care cercetatoarea Edit Szegedi a prezentat într-o carte pe nedrept ignorata în discursul istoriografic recent – „Traditie si inovatie în istoriografia saseasca între Baroc si Iluminism“, Cartea Cartii de Stiinta, Cluj, editia a doua, 2007 -, interactiunile culturale petrecute între cronistica saseasca si cea româneasca pe acest segment de realitate istorica).
Dupa studiul amintit urmeaza demersurile modernistilor, oferta istoriografica fiind interesanta, complementara si, nu de putine ori, diferentiata ca interpretare a evenimentelor referentiale ale secolului al XIX-lea. 53 de istorici, cercetatori pozitivisti, istorici ai proceselor demografice, istorici ai ideilor si ai culturii politice (vezi Ovidiu Pecican cu „Preocupari de filosofie politica în Moldova începutului sec. al XVIII-lea“), traditionalisti, dar si temperat-iconoclasti, istorici români si cercetatori straini care au exersat teme de istorie a României (vezi Keith Hitchins, Paul E. Michelson, Marionela si Josef Wolf), academicieni (vezi Dan Berindei, Florin Constantiniu, Nicolae Edroiu, Ioan-Aurel Pop, Stefan Stefanescu), dar si tineri universitari si cercetatori (vezi Ion Cîrja, Ana Sima, Ela Cosma) au contribuit la exemplaritatea stiintifica a volumului „Calator prin istorie“.
Dupa prima sectiune a cartii, care, prin 5 articole si studii, ilustreaza teme reprezentative pentru istoria Principatelor Dunarene, Transilvaniei si Banatului în pragul modernitatii, a doua sectiune, „Structuri si evolutii economice-demografice (sec. XVIII-XX)“, propune contributiile stiintifice ale scolii de demografie istorica de la Cluj; s-au impus, în mod special, studiul sotilor Sorina si Ioan Bolovan, dar si o lucrare de referinta pentru evolutiile demografice din domeniile nobiliare din Tara Fagarasului, spatiu confruntat cu destramarea particularitatilor sale (implicit institutionale), fenomen evident dupa integrarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic – vezi Sarlota Solcan, „Sfârsit de secol XVII pe un domeniu nobiliar. Situatia demo-economica din satele Opra Cârtisoara, Streza Cârtisoara, Arpasu de Jos, Arpasu de Sus, Noul Român si Recea în anii 1691-1694“.
În sectiunea tematica dedicata revolutiei pasoptiste („Revolutia de la 1848: Istorie si istoriografie“), în opinia mea, se remarca studiul Elei Cosma, „Trei natiuni, trei revolutii în Transilvania la 1848“. Sunt prezente, în acest material, câteva abordari interesante si originale, în contextul în care Revolutia pasoptista este (înca) una dintre temele clasice (si aparent consumate) ale istoriografiei românesti; apreciez, în special, discursul modern despre epoca în care sistemul constitutional era agonic (a supravietuit o vreme sprijinindu-se pe cel oficial, specific administratiei imperiale), si în care apoi acelasi sistem a fost regretat (pentru autonomisti, apoi unionisti, aceasta era un argument istoric si politic), iar ideea natiunii-stat a devenit, în Europa Centrala, un proiect în care se investeau toate resursele si demersurile politice si culturale ale elitelor nationale; cercetatoarea pledeaza, precum Pompiliu Teodor la începutul primului deceniu postcomunist, pentru depasirea interpretarii monoetnice, interpretare oarecum fireasca în perioada postpasoptista, dar nefireasca astazi, prin abordarile traditionalist-partizane ale istoriografiilor nationale (vezi consideratiile autoarei cu referire al maniera în care istoriografiile maghiara si româna au manipulat termenii de „revolutie“ si „contrarevolutie“). Ela Cosma propune si o alta cronologie (decât cea consacrata de teoriile traditionaliste) cu referire la desfasurarea evenimentelor politice si militare în spatiul transilvan si banatean între 1848-1849; în aceasta din urma abordare, cel putin interesanta este considerarea ultimelor zece luni de revolutie drept „faza razboiului civil“ (octombrie 1948-august 1849). Astfel, Ela Cosma continua abordarea paradigmatica deschisa prin demersul stiintific al lui Liviu Maior (vezi „1848-1849. Români si unguri în revolutie“, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1998). Paul E. Michelson este prezent în antologie printr-un studiu monografic. Concret, acesta analizeaza contextul biografic si istoric (implicit politic) în care s-a format si impus în cadrul istoriografiei românesti transilvanene militante istoricul Silviu Dragomir, cunoscut îndeobste ca autor al clasicei monografii despre Avram Iancu. În domeniul recuperarilor specifice istoriografiei postcomuniste se situeaza lucrarea lui Iacob Mârza, „L’ Historiographie récupérée après la chute du mur: le prêtre gréco-catholique et historien Zenovie Pâclisanu (1886- 1957)“, studiu care prezinta o personalitate emblematica pentru angajamentul national si anticomunist al elitei greco-catolice din Transilvania; demersul este un act firesc în contextul afirmarii finalitatilor stiintifice, dar si militante ale scolii istoriografice albaiulene, care s-a implicat în studierea zonelor istorice problematice si de aceea abandonate de istoriografia perioadei comuniste.
Sectiunea „Biserica si Societate“ debuteaza cu articolul lui Nicolae Bocsan despre natura lucrativa a mitropolitului Andrei Saguna în relatie cu un problemele comunitatii ortodoxe românesti din Transilvania. Articolul „Andrei Saguna si protopopiatul ortodox al Bistritei“ este doar o secventa semnificativa din demersul stiintific programatic desfasurat în scoala istoriografica clujeana, sub coordonarea Profesorului Nicolae Bocsan, în ultimii 20 de ani. Ambitiosul proiect de istorie confesionala presupune nu numai teoretizarile care subliniaza importanta acesteia în cadrul istoriei românilor transilvaneni (de la istoria politica la cea cotidiana), dar si o reevalure sistematica a surselor documentare editate, aflarea si publicarea altor izvoare narative, utilizarea lor în maniera în care acestea sa faca accesibila istoria institutionala a bisericilor românesti, rolului acestor biserici în evolutia si afirmarea comunitatii. Inventarierea, editarea si analizarea critica a acestor documente presupune studiul de caz, precum si abordarea sintetica. Despre rolul bisericilor românesti din Transilvania si Banat (greco-catolica si ortodoxa), care, alaturi de alte institutii traditionale, au contribuit la progresul social si afirmarea identitara a comunitatilor românesti în secolul XIX si pâna la începutul Primului Razboi Mondial scrie si Valeria Sorostineanu în „Satul românesc si cele doua biserici românesti din Transilvania între 1898-1916“.
În sectiunea „Constiinta si actiune politico-nationala“ se impune studiul sintetic al sotilor Sorina Paula Bolovan si Ioan Bolovan, „Politica si demografie în miscarea de emancipare nationala a românilor din Transilvania în epoca moderna“. Substanta sintezei consta în prezentarea argumentului preponderentei etnice a românilor în Transilvania, realitate atestata de documentele oficiale ale epocii (vezi, mai ales, urbariile, conscriptiile, sematismele, registrele parohiale etc) în discursul politic românesc al elitei românesti ardelene (cu începere din secolul XVIII si pâna în preajma izbucnirii Primului Razboi Mondial).
O sectiune mai larga este dedicata istoriei elitelor si istoriei ideilor politice (vezi „Elite si ideologii“). Sinteza istoricului american Keith Hitchins – „Romanian Intellectuals Confront Europe“ – poate cea mai echilibrata analiza moderna cu referire la istoria românilor, dilemele modernizarii românesti si ale metamorfozelor elitei românesti (fenomen ce a presupus depasirea stadiului de intelighentie odata cu modernizarea postpasoptista; mai târziu, dupa reconfigurarile presupuse de realizarea statului national unitar, elita interbelica – mimetica si angajata – cunoaste radicalismele politice specifice perioadei) au presupus reluarea teoriilor afirmate prin studii anterioare (vezi Keith Hitchins, „The Romanians 1774-1866“, Oxford University Press, 1996). O lucrare interdisciplinara, caci ofera o analiza complexa cu referire la sursele si specificitatile ideologiei taraniste, realizeaza Doru Radosav în „O tema a „marii dezbateri“ din România (sec. XIX-XX). Taranismul“; studiul, cu certitudine, poate fi considerat drept referinta bibliografica.
Efortul editorilor de a realiza un construct relativ unitar, desi perspectivele metodologice si de interpretare istoriografica sunt uneori divergente (vezi, concret, articolele si studiile cu referire la momentul revolutionar pasoptist, la aderarea diferentiata, chiar uneori problematica, a elitelor ardelene la proiectul statului national unitar) a fost, cred, considerabil. Probabil, pentru a realiza echilibrul si coerenta interioara a discursului stiintific al volumului, sectiunile acestuia au fost constituite în functie de cronologia istorica, precum si în relatie cu problematicile istoriei românesti. Aceasta conexiune este, în opinia mea, fericit construita în structura „De la razboi spre unitatea national-statala“. Aici, apreciez pentru viziunea moderna si pentru depasirea explicatiei istoriografice traditionale si uniforme/uniformizatoare – interpretare care înca ignora diferentele, discontinuitatile, discordantele mai mult sau mai putin categorice existente în optiunile politice ale elitelor transilvanene, paradoxurile perceperii constructiilor politice reale sau imaginate, suprapunerile de discurs si reprezentari din optiunea elitara, precum si din mentalul colectiv – „Imaginea Împaratului Carol I (IV) al Austro-Ungariei printre românii din Transilvania (1916-1918)“, studiul tânarului istoric Ion Cârje, care îi vede pe românii ardeleni oscilând, în timpul primului conflict mondial, în perioada neutralitatii statului român, între loialismul traditional fata de coroana habsburgica si dorinta de realizare a statului-natiune. Alin Ciupala, prin „Transilvania si Basarabia în 1918. Imaginea unei diferente“, construieste un studiu comparativ, subiectii fiind elitele românesti din cele doua provincii si caracterul implicarii lor în promovarea proiectului politic al statului national unitar. Daca elita româneasca ardeleana, o structura numeroasa si angajata în procesul emanciparii politice si nationale, era o elita matura si moderna, care pregatea opinia publica internationala pentru acceptarea proiectului românesc, elita basarabeana slavizata si oportunista, inerta, a acceptat un act politic care a fost mai mult un efect al istoriei, un rod al conjuncturii internationale, decât urmarea unor demersuri insistente. Fara a idealiza elitele transilvanene, de multe ori atinse de superficialitate, dominate de optiuni si strategii secundare, responsabile de ratari istorice, Alin Ciupala evalueaza cu obiectivitate diferenta care nu a afectat, pâna la urma urmei, viziunile politice de ansamblu; istoria determina, ea creeaza oportunitatile; în acest context, dincolo de diferentele si prioritatile de grup, s-a impus proiectul politic. Ca interpretare, cele doua studii sunt complementare.
Sectiunea „Actori si initiative în relatiile internationale din epoca moderna si contemporana“ prezinta câteva studii de caz, dar mai ales doua studii eseistice remarcabile prin abordarea interdisciplinara. Desi am fost obisnuiti, în istoriografia problemei (vezi istoria relatiilor internationale), cu analize pozitiviste si sterile, Vasile Puscas si Gheorghe Cliveti au inclus în lucrarile lor elemente de istoria istoriografiei, filosofie a istoriei, filosofie politica (vezi „Istorie contemporana si contemporaneitate“, respectiv „Tema natiunii în studiul relatiilor internationale“).
Evaluarea mea oarecum rezumativa, subiectiva si tributara standardelor recenziei de specialitate a încercat sa sublinieze doar aspectele mai pregnante, contributiile substantiale la demersul istoriografic, neamintind alte si numeroase demersuri stiintifice notabile, cuprinse în volumul dedicat lui Liviu Maior. Desigur, am remarcat si câteva puncte sensibile, doar câteva materiale a caror superficialitate se datoreaza ignorarii cercetarilor stiintifice anterioare si a metodologiei interdisciplinare. Astfel, nu se asigura continuitatea investigatiei, evolutia fireasca a acesteia, recunoasterea unor acumulari de informatie si de abordari istoriografice, a unor succese ale discursului istoriografic postcomunist care îmbina acribia documentatiei de traditie pozitivista cu perspectivele Noii Istorii. Aceste pozitii sunt marginale si nu afecteaza valoarea categorica a unui proiect editorial de exceptie, care merita o circulatie mai larga în mediile specialistilor, dar si în cele ale iubitorilor de istorie.

 

NOTE:
(1) „Calator prin istorie. Omagiu profesorului Liviu Maior la împlinirea vârstei de 70 de ani“, Academia Româna si Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2010, 644 p.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper