Cimitirul de elefanti

Un articol de CATALIN OLARU

Cel mai bun drum e cel pe care îl stii. Asa îsi va fi zis si regizorul Francis Lawrence atunci când a desenat trei carari temeinic batatorite, dar care nu se întâlnesc în niciun punct, pe aceeasi harta.
În „Water for Elephants“, Christoph Waltz îsi reia rolul care i-a adus consacrarea, cel din „Inglorious Basterds“. Nimic de zis, îl ajuta si scenariul: personajul sau aplica si animalelor îndaratnice, si angajatilor care nu mai sunt buni de munca acelasi tratament – le face de petrecanie. Ca e nazist sau director de circ, mai interesant decât aceasta lipsa de scrupule e însa modul în care face ca zâmbetele si glumele lui aparent inofensive sa ascunda amenintari, fara sa fie totusi amenintatoare în sine. Farmecul colonelului Landa din „Ticalosi fara glorie“ si al lui August din „Apa pentru elefanti“ e în aceasta jovialitate scelerata. Si în cazul de fata, oricât ar fi ea de benigna în primele cadre, bonomia pe care el o emana ne pare subversiva si plina de insinuari. Desi pericolul se concretizeaza mult mai târziu, noi stim ca e acolo, dar nu multumita lui Lawrence, ci pentru ca ne-a spus-o Tarantino.
A doua poveste pe care am mai auzit-o deja e cea a lui Reese Witherspoon, care îsi reia rolul de toanta. Nu mai e studenta la drept, e sotia unui proprietar de circ, dar personajul ei tot decorativ ramâne. În sfârsit, Robert Pattinson face ce stie el mai bine, adica alterneaza cele trei combinatii gura-nas-sprâncene pe care le-a exersat pe îndelete pe platourile lui „Twilight“ si care pentru admiratoarele sale trec drept joc actoricesc. Boticul de smecher care l-a facut mare pe Bruce Willis, privirea de om lovit cu leuca-n cap, rezervata momentelor de îndragostire si romantism, respectiv mina de câine batut, semn al unui considerabil tumult sufletesc, se succed neîntrerupt si fara alte variatii. Când e botos, când spera sau când sufera, Pattinson e un fel de var de la tara al lui James Dean si o varianta emo a lui Di Caprio cel din tinerete.
Lipsit de o cultura cinefila solida, elefantul Rosie îl simpatizeaza. Multumita acestei simpatii, dar si faptului ca gâtul lui Witherspoon ramâne neperforat, happy end-ul e asigurat.
Stropitorul stropit: „The Rite“ de Mikael Hafström
Mai degraba decât în anvergura protagonistului sau, secretul unui thriller de succes sta câteodata în enormitatea raului care se cere combatut. În acest „The Rite“, eroul negativ e însusi diavolul, asa ca munca realizatorilor e deja pe jumatate facuta. Cealalta jumatate o termina departamentul de casting, care l-a distribuit în rolul exorcistului posedat pe Sir Anthony Hopkins. Restul sunt doar detalii.
Usi care se închid singure, urlete supraomenesti, unghii care zgârie sinistru lemn, faianta sau alte suprafete, gâturi care se sucesc nefiresc, fara ele nu prea se poate într-un thriller supranatural. Când exorcizarea parintelui Lucas ajunge la punctul culminant, acesta se înverzeste, gâtul i se umfla si preotul posedat se transforma în monstru. E un artificiu inutil, Hopkins poate fi extrem de înspaimântator de unul singur, fara machiaj. Vocea lui normala, neprelucrata, e destul lucru pentru a baga frica în noi.
Mai mult, eficienta acestui thriller supranatural e data si de faptul ca partea de supranatural se subscrie unei paradigme pe care o buna parte din populatia globului o considera realitate. Nu trebuie sa acceptam ca exista vârcolaci, vampiri, troli sau spiridusi, nu e nevoie sa îi luam de buni pentru ca apoi sa ne temem de ei. Trebuie doar sa acceptam ca exista Dumnezeu si Satana, ca primul e bun si al doilea rau, ca primul trebuie ascultat si slavit iar de al doilea trebuie sa ne temem. Pentru cei mai multi, e o ipoteza care nu se mai cere demonstrata.
Hafström ne invita sa dormim într-un pat de altii asternut, dar asta nu înseamna ca somnul e mai putin dulce.
Descalecarea lui Oslei: „7 secunde“ de Simon Fellows
Pentru spectatorii români (si numai pentru ei), personajul principal al acestei productii lansate direct pe DVD este chiar Bucurestiul. Filmul depinde de Casa Poporului precum un diabetic de insulina. Spre surpriza bucurestenilor, mult hulita ctitorie comunista apare în cadru când te astepti mai putin. Trase la indigo, cele doua urmariri ale filmului sfideaza fizica (masinile adversarilor lui Tuliver, fie ei politisti sau mafioti, explodeaza la cea mai mica adiere de vânt) si ignora geografia. Ca într-un puzzle rearanjat, masinile gonesc pe o strada, cotesc în cu totul alt cartier si se fac pierdute prin pasaje si mai îndepartate. Din când în când, hop si Casa Poporului în retrovizoare. E ca si cum ar filma un român la New York si ar muta Statuia Libertatii dupa fiecare colt de bloc. Cu toate acestea, logica asta conform careia daca îti place un loc sau un monument, îl iei dupa tine ca pe un breloc, destul de suparatoare pentru publicul familiarizat cu peisajul si traficul bucurestean, e unul dintre cele mai mici dintre neajunsurile filmului.
Întelegerea fenomenului cinematografic pe care Fellows o vadeste pare a fi extrem de redusa. Omul a vazut câteva filme de actiune, nu neaparat pe cele mai bune, si face si el ce a vazut acolo. Asa apar în film adversarii întrezariti în luciul altor obiecte (clestele, în cazul de fata) si asa apar elementele de legatura dintre scene. „Always leave them hanging“, cugeta Kelly (Tamzin Outhwaite), partenera lui Tuliver (Wesley Snipes), dupa ce îi închide acestuia telefonul în nas. În cadrul urmator, actiunea se muta într-o galerie de arta. Pe unul dintre birouri, un ziar, iar în ziar, o caricatura cu un nefericit aninat de cravata. Cam asa e si „7 seconds“, o integrama care vrea sa treaca drept joc de bridge, al carei cel mai memorabil moment e de fapt refrenul Corneliei Catanga cântat la ziua lui Snipes. „Ale le le, românii mei, sa-l petrecem pe Oslei“. Oslei, asa ar fi trebuit sa apara starul american si pe generic, în speranta, îndreptatita, de altfel, ca n-o sa-l recunoasca nimeni.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper