Cezar Petrescu, asumarea talentului

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Cezar Petrescu este tipul scriitorului profesionist in intelesul consacrat mai ales in literaturile europene cu o mare traditie. Pentru el, scrisul nu este un exercitiu de vacanta si o preocupare asa-zicând de lux ca, de exemplu, pentru Ionel Teodoreanu, ci un travaliu continuu, o meserie de fiecare zi si aproape de fiecare noapte. Intinderea impresionanta a operei sale, fatalmente inegala valoric, e deopotriva rodul unui mare talent si al unui efort pe care mai ales romanul si proza in general le presupun cu necesitate. Daca, de pilda, pentru Marin Preda scrisul era un chin – si cine a vazut o pagina de manuscris a marelui prozator si-a putut da lesne seama de acest lucru -, Cezar Petrescu scria incomparabil mai usor, dar nici el nu era scutit de chinul facerii, desigur intr-un alt sens si cu alte mize, pe care a inteles sa si-l asume ca pe un dat. Destin solitar – fiecare scrie si moare singur, zicea un confrate al sau mai tânar -, prozator prolific,  traducator din opera lui Balzac, Lev Tolstoi, Gorki, Alexei Tolstoi, Solohov si a altor mari romancieri ai lumii, jurnalist prodigios, Cezar Petrescu este fascinat de suflul amplu al epopeilor si de perspectiva frescelor epice. Dovada e si proiectul privind ordonarea romanelor si nuvelelor sale intr-o asa numita cronica româneasca despre care a vorbit pe larg in prefata la „Plecat fara adresa“ (1932). In aceeasi prefata el afirma: „Niciodata omul n-a fost mai nefericit decât astazi, fiindca niciodata nu s-a gasit mai inalt suspendat in vid, fara reazem interior intr-o societate de lichidare, care se autodevora“. Ma intreb ce ar fi spus Cezar Petrescu astazi despre nefericirea omului si despre o societate pe cale de a-si pierde total busola.
Un geniu al cantitatii
Scrisorile adresate Georgettei Ciocâlteu – secretara, iubita, logodnica, sotie timp de zece ani – atesta o data in plus harnicia lui Cezar Petrescu. Vesnic grabit, stresat de termenele de predare a manuscriselor, mereu in criza de timp, el scrie mult, facând nopti albe, fumând enorm si bând cafea in cantitati aproape letale, pâna la deteriorarea severa a sanatatii, ignorând adesea recomandarile medicilor, fiindca editorul si necrutatorii creditori nu asteapta, dar si pentru ca nu poate trai, nu-si poate imagina existenta proprie decât scriind. La 22 martie 1953 (avea 61 de ani) i se confesa Georgettei care se afla in strainatate: „De abia tin condeiul, obosesc de ma ia naiba dupa 3-4 pagini – ori dupa cum stii, eu abia dupa 10 ceasuri de lucru si dupa 10 tigari si 11 cesti mari de cafea neagra, ma simteam in adevarata forma si gata sa bat normele celorlalti scriitori“.
A batut, intr-adevar, toate normele. Cezar Petrescu este in literatura româna modelul scriitorului care nu asteapta inspiratia. El e in orice moment „inspirat“, gata sa se aseze la masa de scris si sa umple industrios paginile albe. Desi, cu trecerea vremii, constata ca cutare roman al sau este superficial sau deja „prafuit“, o face cu nonsalanta si-si vede mai departe de mestesugul sau. Scrie carti, traduceri etc. pe banda rulanta. Multe produse sunt, in consecinta, asa-zicând „de serie“. Criteriul cantitativist il devanseaza mult pe cel estetic. Profunzimile si unicatele cer rabdare, reveniri, renuntari, gestatie indelungata. Cezar Petrescu nu are insa ragaz, este mereu sub presiune. El trebuie sa termine romanul, cartea, cât mai repede.
Autor al unei vaste opere, creatorul lui „Fram, ursul polar“ este, in literatura noastra un „caz“. Camil Petrescu, se stie, se temea de probabilitatea de a fi confundat cu Cezar Petrescu, pe care il considera un scriitor de consum, lipsit de metafizica. Era o exagerare tipic camilpetresciana. Cezar Petrescu nu e deloc lipsit de metafizica. Este pur si simplu un prozator de o alta factura. As spune, cel putin conceptual, de o factura moderna, daca nu chiar postmoderna! In alte culturi cam asa arata un profesionist al scrisului, adica un muncitor cu condeiul de inalta calificare. Prea multi scriitori români sunt autorii unei singure carti. Cezar Petrescu si-a exploatat la maximum harul, inzestrarea, ilustrând astfel butada ca talentul si chiar geniul sunt si o problema de cantitate, nu numai de calitate.
Psihologia cititorului
Membru al Academiei Române, scriitorul nascut la Hodora-Cotnari, in 1892, intr-o familie de intelectuali – tatal sau era profesor de horticultura, doctor in stiinte agricole la Paris, mama descendenta a unei vechi familii boieresti din Moldova –, Cezar Petrescu a fost si demnitar, dar si jurnalist de anvergura,  intre altele fondator al ziarelor „Cuvântul“ si „Curentul“.
In epistolele trimise in „obsedantul deceniu“ Georgettei Ciocâlteu intâlnim un Cezar Petrescu aproape epuizat, privindu-si lucid destinul de scriitor (câta luciditate, atâta drama! – nu-i asa?). Este stapânit de un sentiment „crepuscular“, e chiar cuvântul sau, sentiment generat si de atmosfera social-politica si morala a epocii, când prozatorul – ca si alti confrati ai sai, de altfel – a fost nevoit sa-si risipeasca energia, si asa mult secatuita, sa-si consume timpul cu scrieri ce se situau sub nivelul talentului sau iesit din comun. Epistolarul amintit este un document pretios privind biografia si opera lui Cezar Petrescu.
S-a afirmat ca romancier, cum se stie, cu „Intunecare“ (1927-1928). Printre cele mai citite carti ale lui se numara apoi „Aurul negru“, „Comoara regelui Dromichet“, „La Paradis general“, „Calea Victoriei“, „Duminica orbului“, „Baletul mecanic“, „Fram ursul polar“, „Simfonia fantastica“. De retinut o caracterizare a lui Mircea Zaciu privind opera sa: „Obsesia fundamentala a literaturii lui Cezar Petrescu este ideea unui destin tragic, marcând – sub raport individual si colectiv – lumea româneasca a secolului XX, surprinsa in momente de rascruce“.
A fost un scriitor de mare succes al vremii lui, unul dintre cei ce cred ca au menirea si datoria de a oferi cititorului inteligent si fidel cartii de literatura povesti credibile care nu doar sa-l intereseze, ci sa si-l implice. Editat masiv si prizat invidiabil de contemporani, Cezar Petrescu pare a fi fost mai mult acaparat de clipa, de prezent si preocupat mai putin de durata, desi, ca orice creator, isi va fi pus si el problema posteritatii. Intr-un interviu dat in 1931 ziarului „Curentul“, numarul aparut in prima zi de Craciun, este intrebat cum isi explica faptul ca cele mai multe romane ale sale sunt „atât de avid cautate de cititori“? Raspunzând, Cezar Petrescu pleaca de la o opinie a lui André Maurois potrivit careia „viata moderna, cu toate grijile si cu tot ritmul ei vertiginos, e lipsita de adevaratele emotii puternice. Traim o viata monotona, angrenata de conditii exterioare, supusa necazurilor marunte, grabita. Omul mijlociu nu-si poate permite luxul sa abandoneze acest ritm de viata pentru a se aventura in alta existenta mai patetica, de pasiune, de risc, de evadare. Aceasta ar explica, dupa Maurois, predilectia lectorului pentru romane. Se satisface traind existente imaginare, emotiile altor pasiuni asternute pe hârtie, evadeaza din monotonia vietii lui identificându-se in acesti eroi. Explicatie justa. Dar numai pâna la un punct. Eu cred ca lectorul nu cauta in roman numai emotii fictive, nici nu foloseste romanul ca un narcotic care sa-i adoarma realitatea cea trista si mediocra. Prin roman, ca si autorul, alaturi cu el, evadeaza din propria lui viata, se multiplica traind alte vieti, isi satisface in primul rând o curiozitate. Nu e vorba, cum o spune Benjamin Crémieux si cum mult mai pe larg o spune Thibaudet in al sau volum «Cetitorul de romane» – nu e vorba de aspiratia romantica a cetitorului catre pasiune sau de acel bovarism exasperat care se consoleaza de mediocritatea cotidiana, constituindu-si alaturi de viata reala una imaginara si adesea fatala. Eu cred intr-o placere a cetitorului de romane mult mai clasica, mai calma. O placere de a gasi exprimat, câteodata sintetic, altadata analitic, uneori pe baza de pura observatie si alteori in plasmuiri de pura fantezie, ceea ce fiecare dintre noi simte si traieste, ceva din ceea ce a aspirat si n-a realizat“.
Am reprodus acest raspuns in extenso nu fiindca ar contine cine stie ce idei noi, mai ales dupa 80 de ani de la data când a fost consemnat, ci pentru ca opiniile si marturisirile acestea mi se par edificatorare in ceea ce priveste conceptia despre roman a lui Cezar Petrescu, cât si propriile sale mize ca prozator cu o remarcabila intuitie a psihologiei cititorului din prima jumatate a secolului trecut.
La o jumatate de veac de la moartea autorului „Simfoniei fantastice“, putem spune ca, daca literatura româna nu ar fi avut in galeria sa un scriitor ca Cezar Petrescu, ea ar fi fost cu adevarat mai saraca. Ar fi fost lipsita nu numai de cel putin câteva bune romane si nuvele, citite cu interes la diferite vârste biologice si ale lecturii, incepând de la cele mai fragede, dar si de figura unui scriitor exemplar privind modul cum si-a asumat si si-a slujit talentul pâna la epuizare, câstigându-si locul meritat in rândul clasicilor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper