Blaise Pascal – filosoful ilot

Un articol de DAVID ILINA

Exista carti de istorie a filosofiei în care numele „Blaise Pascal“ nici macar nu este pomenit,  ceea ce vrea sa însemne ca acest autor nu conteaza ca filosof sau, într-o varianta mai putin radicala, ca el nu e de gasit printre „cei mari“. O analiza lucida si nepartinitoare a fragmentelor adunate postum sub numele de „Cugetari“, spun unii exegeti, arata ca Pascal e neîndoielnic un autor hiperinteligent si inspirat, dar care nu poate trece dincolo de o anumita retorica sapientiala. Sau ca el e mai aproape de literatura decât de filosofie. Stilul scriiturii si „uneltele“ folosite îl plaseaza mai curând în zona „lautarismului“ decât în arealul culturii rafinate – cultura „adâncita“, a celor învatati. Sa recunoastem ca aprecieri de acest soi ne induc o oarecare stare de perplexitate, mai ales când lipsesc criteriile evaluarii sau cele puse în joc sunt obscure ori triviale.
Prin înzestrarile lui native exceptionale, ce au sustinut o precocitate devenita legendara,  dar si prin izbânzile lui stiintifice si literare recunoscute peste veacuri, Pascal ilustreaza, în secolul al XVII-lea, personalitatea de tip renascentist, care a îmbinat, nu neaparat în mod armonios, „spiritul geometric“ si „spiritul de finete“, inteligenta si sensibilitatea, ratiunea si pasiunea, geniul teoretic si geniul tehnic. A trait doar 39 de ani, dar viata, framântarile si ideile lui ne fascineaza si astazi.  Îsi pastreaza deplina actualitate o mai veche caracterizare a lui E. Faguet: „Ce caracter complex si greu de patruns a avut Pascal! Pe contemporani i-a uimit, iar posteritatea ezita sa se pronunte asupra lui… În vremurile noastre este când cel mai mare geniu filosofic al tuturor veacurilor clasice, când un suflet chinuit si o minte întunecata în pragul ratacirii“. De aici, poate, si dificultatea de a-l clasa.
Tratatul asupra conicelor, dar si cercetarile consacrate „cvadraturii“ cicloidei pun în lumina geniul matematic al lui Pascal. Experimentele din domeniul hidrostaticii si cele legate de problema vidului i-au asigurat faima de fizician. Vestitele „Cugetari“ si „Scrisori provinciale“ ne dezvaluie verva si talentul viguros al unui scriitor de marca. Insistenta cu care, în aceleasi lucrari, a iscodit conditia umana (în lumina revolutiei copernicane din stiintele naturii, ce a consacrat imaginea unui Univers infinit) îl recomanda ca antropolog si filosof. Ardoarea cu care a aparat idealul hristic al mântuirii a facut din el un apologet al crestinismului, unul dintre „cei mai mari gânditori religiosi ai modernitatii“ (Hannah Arendt).
Minimalizarea sau chiar contestarea calitatii de filosof a lui Pascal vine în primul rând din partea celor ce fac din „sistem“, respectiv din costructia „vizionara“, singura forma autentica de creatie filosofica. Acestia apreciaza ca eseul, epistola, dialogul, cugetarea, aforismul sunt mijloace inadecvate pentru desfasurarea gândului filosofic. Ele pacatuiesc, ni se spune, prin accentul prea apasat asupra subiectivitatii, prin caracterul lor eminamente confesiv, autobiografic. Eseul, crede C. Noica, este un gen minor, este „expresia tipica a talentului fara raspundere“, a unei inteligente zburdalnice, care n-a coborât „în Infernul culturii“. Or, în spatele scrierilor ramase de la Pascal îl regasim prea lesne pe autor, pe omul Pascal; filosofia înfatisata aici nu e rodul unei gândiri impersonale desfasurata apodictic, ci este o reflectie libera, pasionata, asupra unor experiente personale. Pentru filosofii sedusi de grandoarea metafizicii, Descartes este tipul filosofului speculativ care construieste un sistem, un „palat al gândirii“, în timp ce Pascal ilustreaza tipul filosofului-scriitor, care se risipeste în gânduri razlete, în aforisme cu încarcatura accentuat subiectiva, personala. De la unul la altul – constructiei i se opune digresiunea, filosofiei sistematice i se opune literaturizarea filosofiei.
Aceeasi contestare a statutului de filosof al lui Pascal vine si din alta directie, mai precis din partea celor care, situati în orizontul unei alte „culturi filosofice“, concep si practica filosofia ca activitate de cercetare, opusa nu numai speculatiei, ci si reflectiei libere. Principala sarcina a cercetarii filosofice e sa aduca clarificari de natura conceptuala în marginea unor câmpuri problematice bine delimitate. Gândirea în sentinte, ni se spune, nu poate fi gândire filosofica. Filosofia nu e tot una cu filosofarea, ea e terenul argumentarii, nu al slobozirii impresiilor sau framântarilor personale. Ironia, butada, metafora, exortatia nu se regasesc în cutia cu unelte a filosofului de profesie. Traditia filosofica ce se origineaza în opera lui Platon si Aristotel nu utilizeaza mijloace de acet tip.
În „Despre constiinta filosofica“, Lucian Blaga afirma dintru început optiunea sa pentru filosofie ca „viziune metafizica“. Asemenea operei artistice, ea se defineste prin unitate si originalitate si îsi afla ideala întruchipare în forma sistemului construit – cum altfel? – pe cale speculativa. „În creatia metafizica noi vedem însasi încoronarea gândirii filosofice… Metafizicianul este autorul unei lumi. Un filosof care nu tine sa devina autorul unei lumi îsi suspenda vocatia; el poate fi orice, chiar un genial gânditor câteodata, dar ramâne un adept al neîmplinirii.“ Iata tezele fundamentale, de nivel metafilosofic, ce exprima sintetic conceptia lui Blaga despre filosofie. Voind sa evite o atitudine prea radicala în chestiunea autenticitatii (excelentei) filosofice, autorul simte totusi nevoia sa nuanteaze: „noi nu pledam neaparat si nici tocmai cu fanatism pentru gândirea sistematica. Marturisim tot atâta întelegere pentru gândirea aforistica sau de aspect.“ (Ingenioasa expresie: „gândirea de aspect“, opusa probabil gândirii holistice!). Blaga recunoaste prin urmare ca „o viziune filosofica-metafizica poate sa fie rostita uneori si în simple aforisme“ si ca pot exista reusite notabile în acest sens, dar apreciaza ca aceste performante sunt extrem de rare. Se ocupa de Heraclit, Lao-Tse, La Rochefoucauld, Novalis, Nietzsche. Îi lauda întrucâtva pe primii doi, ale caror aforisme, considerate de sine statator, ar fi capabile „sa dea grai întregii viziuni“. Când vine rândul lui Pascal, Blaga e de parere ca, luate separat, gândurile acestuia „nu reflecta totul viziunii, cum un strop de roua reflecta universul“. Din pacate, în cazul lui, pentru a realcatui întregul (viziunea de ansamblu) pornind de la fragmente e nevoie de „oarecari ocoluri si speculatii subsidiare“, de o munca similara celei a paleontologului, care reconstituie animalul demult disparut pornind de la câteva oase. Aceasta situatie, conchide Blaga, arata ca aforismele lui Pascal sunt „destinate sa exprime o viziune metafizica mai mult prin înlantuirea lor, decât în izolare. Se remarca în general ca aceste gânduri au fost scrise pentru ca împreuna, piatra cu piatra, sa cladeasca un întreg.“ Concluzia ar fi ca filosoful Pascal nu-si suspenda „vocatia“, dar, alegând exprimarea aforistica, îi îngreuneaza împlinirea sau o pericliteaza. E concluzia unui poet-filosof care în analiza sa nu se poate elibera de… metafore!
Într-o lucrare mai veche, cu caracter autobiografic (se numeste „Le vent Paraclet“; ma voi folosi aici de fragmentul cuprins în cartea lui G. Liiceanu – „Cearta cu filosofia“), Michel Tournier povesteste cu umor si fina autoironie ca, pe la 20 de ani, el si alti câtiva prieteni de-ai lui au fost cuprinsi de o ciudata „febra mentala“: împartaseau – si înca la modul fanatic – credinta ca filosofia „adevarata“ nu poate straluci decât în armura impecabila a metafizicii de sistem. Tot ceea ce nu se putea cuagula în forma maiestuoasa a sistemului merita sa piara: „sistemul înzestrat cu o coerenta de nedapasit este cauza a toate si efectul a nimic“. Fetisismul sistemului a condus inevitabil la rasturnarea raportului firesc dintre filosof, în calitate de autor, si opera sa: „filosoful nu-i decât deseul pe care sistemul ce se formeaza îl lasa sa cada în lumea empirica, asemeni placentei care ramâne în patul lehuzei dupa nasterea unui copil.“ Dar asta nu era totul: tânarul aspirant la un post de profesor de filosofie resimtea dezgust fata de tema subiectivitatii, fata de ideea de viata interioara. Nimic nu i se parea mai incoerent, mai haotic si mai volatil decât „trairile sufletesti“.
Bântuiti de un veritabil „demon al sistemului“, de un „delir al absolutului“, Michel si prietenii lui împarteau productiile spiritului în doua categorii: sistemele filosofice si benzile desenate. Tot ce nu era sistem era banda desenata, adica o joaca, ceva derizoriu si demn de dispret. În aceste conditii, nu ezitau sa-i ia peste picior pe cei sedusi de metoda introspectiei, pe poeti si eseisti, pe umanisti si moralisti, pe toti caldiceii „vietii interioare“. Printre „caldicei“, la loc de frunte, nimeni altul decât… Blaise Pascal. Pe atunci, îsi reaminteste Tournier, „depozitul nostru favorit de prostii se numea «Cugetari» de Pascal“. Celor grupati în jurul revistei „Espace“ cartea lui Pascal le aparea ca o colectie de însemnari incoerente, digresiuni amuzante, banalitati si „pariuri stupide“. O carte dezlânata, lipsita de adâncime si armonie. Autorul „Cugetarilor“ beneficia de urmatorul portret: „Omul care cosea hârtiute în captuseala paltonului era ilotul nostru beat, si imaginii acestui bigot care cauta gemând îi opuneam pe aceea a metafizicianului care gaseste râzând“.
În Grecia antica, mai precis în Sparta, ilotul era o persoana lipsita de drepturi cetatenesti, cu o situatie intermediara între omul liber si sclav, apartinând statului si putând fi împrumutata proprietarilor de pamânt. Altfel spus – o fiinta umila, degradata, de care te poti folosi dupa bunul plac. În evocarea lui Tournier „ilot“ voia sa însemne autor marunt, lipsit de valoare, pe seama caruia se poate glumi în voie, care poate fi luat peste picior, care merita dispretuit. Un fel de Scaramouche al filosofiei!
Dar vorbind în acesti termeni nu e oare prea mult? Si, mai ales, acest fel de a judeca nu e nedrept si ofensator!? Desigur, ajuns într-un alt timp, cel al rememorarii pe care i-a prilejuit-o scrierea cartii sale, si la o alta vârsta, cea a reconsiderarii critice a exceselor tineretii, Tournier si-a schimbat radical asteptarile fata de filosofie, inclusiv atitudinea fata de Pascal… Îmi place sa cred ca între timp el a descoperit chiar în „Cugetari“ cheia unei raportari lucide si firesti la „ilotul“ de altadata. E vorba de acest fragment: „Este bine ca despre un om sa nu se zica nici ca este matematician, nici predicator, nici orator, ci ca este honnête homme. Numai aceasta calitate universala îmi place. Daca, vazând un om, îti vine în minte cartea pe care a scris-o, e semn rau“. E mai mult ca sigur ca, în ce îl priveste, Pascal ar fi adaugat în însiruirea de mai înainte, pentru cuvenita excludere, si ipostaza de filosof, pe care ar fi calificat-o drept „calitate de împrumut“.
Dar daca Pascal nu s-a pretins si nici n-a fost realmente filosof, în ce relatie s-a aflat el cu filosofia? Te poti servi de mijloacele filosofiei fara a te transforma în filosof? Cel ce îi asculta pe filosofi nu devine el însusi filosof? Nu se întâmpla, cum zicea Aristotel, ca filosofarea sa se transforme într-o fatalitate iar filosofia sa se tina de mintea noastra ca un scai, ceea ce înseamna ca filosofezi chiar si atunci când sustii ca nu e de vreun folos sa filosofezi si ca, drept urmare, nu trebuie sa filosofezi? Pentru a gasi un raspuns nu ne ramâne decât sa luam în seama fragmentele din „Cugetari“ dedicate filosofilor, doctrinelor si scolilor filosofice. În acelasi timp, daca ne raportam la aceasta insolita scriere mai degraba ca la un „santier“ decât ca la o lucrare încheiata, am putea încerca sa reconstituim pe baza acelor fragmente infrastructura metafilosofica a constiintei filosofice pascaliene.
Cei ce s-au aplecat cu interes istoric asupra vietii lui Pascal evidentiaza faptul ca acesta nu a consacrat filosofiei o cercetare speciala, sistematica, aprofundata. Înca din anii adolescentei el a fost pasionat de geometrie si de fenomenele fizice, mai apoi de realizarea tehnica a primei masini de calculat si a altor dispozitive necesare experimentarii. Pâna pe la 20 de ani nu facuse o pasiune pentru speculatia filosofica, manifesta înclinatii mai curând aplicative decât contemplative. Dar Pascal era la curent cu ideile si controversele epocii lui. Contactul cu cei mai importanti carturari, savanti si oameni de spirit ai vremii a jucat un rol imens în formarea intelectuala – filosofica, stiintifica si teologica – a tânarului Pascal. În modesta chilie a lui Marin Mersenne, prietenul si mentorul principal al lui Descartes, cel pe care Hobbes l-a numit „polul în jurul caruia se învârte fiecare stea din lumea stiintei“, alaturi de Pierre de Fermat, Pierre Gassendi, Gilles Roberval, Gaspard Desargues, se afla si Blaise Pascal, dornic sa înteleaga argumentele formulate împotriva scepticilor. Nu doar oamenii de geniu i-au fost aproape, ci si cartile. Pe lânga cele cu continut religios (Jansenius si Saint-Cyran) citeste „Tratatul despre pasiuni“ al lui Descartes, „Manualul“ lui Epictet si „Eseurile“ lui Montaigne. Treptat se familiarizeaza si cu alte nume ilustre: Pomponazzi, Machiavelli, Vanini, Gassendi, Charron s.a. Lucrarea lui Pierre Charron „Trei carti despre întelepciune“ i-a servit ca principal îndreptar pentru cunoasterea disputele purtate între „sectele“ filosofice.
În mod cert „patriarhul de la Port-Royal des Champs“ (dupa expresia lui Voltaire) era un veritabil iubitor de întelepciune, fara sa fi fost filosof în întelesul pe care l-au consacrat diferitele scoli filosofice si mai ales filosofia de tip scolastic. Mintea lui atât de iscoditoare, al carei interes pentru cunoastere nu s-a stins decât odata cu viata, nu putea sa ignore stradaniile filosofilor, chiar daca s-a aratat în cele din urma dezamagit de rezultatele lor. Trebuie spus însa ca l-a interesat filosofia numai în masura în care aceasta promitea sa ofere o cunoastere demna de încredere asupra omului. În termeni kantieni, am zice: nu filosofia în dimensiunea ei speculativa, teoretica, ci filosofia practica; nu filosofia ca ontologie sau „tablou“ general al lumii, ci ca antropologie si morala, adica aceea care putea oferi sau din care s-ar fi putut extrage o directiva pentru viata.
Si totusi, Pascal avea rezerve serioase în privinta capacitatii filosofiei (cel putin a celei care fusese practicata pâna la el) de a raspunde nevoilor de cunoastere si existentiale ale omului. Rezervele lui erau de fapt rezervele secolului în care a trait, secol aflat la vremea înnoirilor în mai toate planurile existentei sociale, ceea ce presupunea o despartire curajoasa de trecut (fara ca aceasta sa însemne negarea brutala a înaintasilor) pentru a face loc unui alt suflu cultural, unui nou mod de viata, cel al modernitatii. Cum adesea oamenii se despart de trecutul lor râzând, Pascal si-a convertit scepticismul în acel soi de râs primenitor care avea cumva alura si functia unei „negari a negatiei“, straina de grosolana luarea în derâdere. „Sa râzi de filosofie înseamna sa filosofezi cu adevarat“ era de parere Pascal, animat de dorinta de a depasi filosofia sectara mostenita de la predecesori.
Cele dintâi aspecte vizate de „râsul“ pascalian tin de nivelul formal al activitatii filosofice: limbajul utilizat, stilul expunerii, pretentiile la adevar, ritualul de legitimare a autoritatii. Ca si Montaigne în „Eseuri“ ori, mai înainte, Erasmus în „Elogiul nebuniei“, Pascal respingea afectarea, înfumurarea, cultul formelor goale, aroganta pretentiilor fara acoperire, iscusinta de tip sofistic, falsa întelepciune învaluita în cuvinte bizare, reducerea filosofiei la un simplu exercitiu de elocinta. A forta cuvintele, a inventa termeni noi, obscuri si ermetici, a impune un jargon neinteligibil i se parea o ofensa la adresa bunului gust si a ratiunii. „Cei ce alcatuiesc antiteze, fortând cuvintele, sunt asemenea celor ce fac false ferestre pentru simetrie. Principiul lor nu este de a vorbi bine, ci de a face figuri bune.“ Ca si predecesorii lui, Pascal era adeptul simplitatii, al gândirii si vorbirii naturale: „Cel mai filosofic lucru este o viata simpla si linistita“.
Dar la mijloc erau si chestiuni de continut. În secolul al XVII-lea, teza inexistentei vidului în natura, sub care supravietuia maxima scolastica potrivit careia „natura are oroare de vid“, reprezenta o dogma infailibila aparata prin autoritatea lui Aristotel si Descartes. Prin cercetarile întreprinse în domeniul hidrostaticii, Pascal a dovedit falsitatea acestei ipoteze speculative. Nu numai ca în natura exista vid, dar de acum trebuia sa se accepte ca natura nu are „suflet“, nu este animata, nu poate sa resimta „oroare“ sau vreo alta pasiune. Rezulta cu claritate ca ipotezele speculative ale ratiunii trebuie sa cedeze în fata faptelor; ca metoda experimentala face de râs apriorismul filosofic. Ca, pas cu pas, noua stiinta a naturii triumfa în lupta cu pseudostiinta scolastica a filosofilor aristotelicieni.
În fine, exista în mintea si în sufletul lui Pascal o motivatie mult mai profunda a neîncrederii în filosofie: convingerea lui ca filosofia („sectele“ filosofice) nu-i pot oferi omului nici adevarul, nici mântuirea. Credea ca acolo unde filosofia îsi arata limitele ori da gres va reusi credinta religioasa. Desi accepta ca maretia omului consta în ratiune, Pascal era convins ca salvarea lui ultima e legata de harul divin. Era concluzia celui aflat în cautarea lui Dumnezeu, dar nu Dumnezeul „filosofilor si al savantilor“, ci cel care nu poate fi gasit si pastrat decât pe caile indicate de Evanghelie. Imaginii metafizicianului care rataceste într-o cautare fara sfârsit Pascal îi opune pe aceea a omului care îl cauta pe Acela pe care l-a si gasit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper