Am devenit un trib, nu o tara!

Un articol de CORNEL DINU

Desi cortina fotbalului oficial a cazut, au mai ramas de comentat destule subiecte de actualitate. Primul ar fi incheierea jocurilor programate pâna acum ale echipei nationale. Cu doua amicale tocmai in America de Sud, via Frankfurt. Si cu un singur câstig incontestabil, cred eu: s-a mers la „bissnes“, deci destul de comod in cele 12 ore pâna la Sao Paolo. Pentru ca, altminteri, in cele doua partide (suse clare!) e imposibil sa remarci vreun câstig in ceea ce priveste prestatia tricolorilor, atât ca dinamica a evolutiei, cât si ca noutati incercate. Am fost doar sparring partner pentru echipa adversa, jenant prin chinuiala cu care ne-am apropiat de poarta gazdelor. Pe „Pacaembu“, in Brazilia, am constatat – din transmisia facuta, totusi, cu mari strigaturi din partea televiziunii noastre nationale -, doar dominarea noastra de catre urmasii celebrei mentalitati „toca la bola“! Adica paseaza repede, daca se poate dintr-o singura atingere, cum au teoretizat acest joc britanicii la inceputurile sale. Subiect interesant, ce merita dezvoltat putin. Acest principiu de atingere si de transmitere a mingii au fost initiat de englezi in urma cu peste 100 de ani. Se distrau astfel chiar si la Galati si la Braila, in escale, unde descarcau tesaturi, masini si alte marfuri de-ale lor, incarcându-si inapoi vasele cu cereale din bogatul Baragan de atunci. Uneori se incingeau la joc chiar pe cheiurile unde erau trase vapoarele, iar obiectul buclucas al meciurilor se mai ducea si in apa, de unde, indiferent de anotimp, baietii se aruncau sa-l scoata. Sunt cronici de necontestat in aceasta privinta. Apoi, tot ei au adus fotbalul pe continent, in mai toate tarile unde puneau bazele unor societati caracteristice capitalismului in plina amploare. Se intâmpla, organizat, la inceputul secolului trecut. La noi, acest joc a patruns, bine pus la punct pentru acele vremuri, tot cam pe atunci. Mai intâi in orasele Transilvaniei, venind pe filiera austro-ungara. Prin anii a30, tot englezii au creat prima strategie de asezare si de miscare, „W.M“-ul lui Chapman. Bazat, ca o impunere, pe aceasta religie a lovirii mingii dintr-o singura atingere. Asta incerca si prima noastra reprezentativa de atunci, aceea de pe „Conte Verde“, vaporul ce i-a dus la primul turneu final de campionat mondial, cel din Uruguay. Se antrenau impreuna cu alte echipe europene chiar pe punte, iar când mingea lua traiectoria valurilor, dusa era – asa cum ne-au povestit, peste ani, Rudy Wetzer sau Emerich Vogl. Am pronuntat numele a doi antrenori pe care i-am avut si care m-au promovat in marele fotbal. Ei cereau mereu elevilor lor sa incerce sa joace doar dintr-o singura atingere. „One touch“ cum spuneau englezii, si bineinteles ca asa a iesit la rampa, peste 30 de ani, si Wunderteam-ul lui Happel si Sindelar. Ca si marea echipa a Ungariei (cu Zakarias, Csibor, Puskas si Hidekuti in distributie), ca si formatia de exceptie a Germaniei federale (cu fratii Walter), ce si-au disputat finala de vis din 1954, de la Berna, meci despre care se vorbeste si acum. Pentru ca ungurii conduceau cu 2-0 pâna prin minutul 60, celebrul lor crainic, Szepesi, pe care l-am cunoscut in 1972, ca presedinte al federatiei lor, anunta: „umpleti paharele, sa curga sampania marii victorii!“ Numai ca nemtii au intors soarta meciului, marcând in ultimele 30 de minute cele trei goluri necesare triumfului trupei lui Sepp Herberger. Atunci, s-au facut referiri vagi asupra dopajului posibil in fotbal. S-a mers pâna acolo incât s-a afirmat ca reprezentantii lui „über alles“ ar fi luat benzidrina, celebrul drog al pilotilor din „Luftwaffe“. Cert este ca si atunci, ca si putin mai inainte, marile echipe ale istoriei au fost caracterizate de acest joc, cu cea mai mare parte din posesie realizata din pase dintr-o singura atingere. Asa incercau sa evolueze marile noastre echipe de club, ca si nationalele din 1970 si aceea de dupa 1990, adica generatia lui Hagi. Paradoxal, aceasta strategie impusa de Emerich Vogl si de profesorul Angelo Niculescu jucatorilor ce compuneau reprezentativa anilor când ne-am calificat si noi, dupa 36 de ani, la un nou turneu final mondial si am fost la un pas, in 1972, sa intram in primele patru ale Continentului, aceasta strategie s-a „bucurat“ insa de antipatia subiectiva a unor mari personalitati ale literaturii noastre ce scriau si despre fotbal. Au numit „temporizare“ jocul nostru de atunci, in care incercam sa pregatim cât mai bine atacul, prin pase succesive si directe, in special la mijlocul terenului, dând cât mai putin posibil mingea adversarilor, care ne erau net superiori in forta! Nimic altceva decât o reconfirmare a dramaticului nostru narav de a ne distruge…
Iar „tiki-taka“ Barcelonei de acum nu-i altceva decât o forma actuala de „one touch“, „toca la bola“ sau chiar „temporizarea“ noastra – neinteleasa din nepricepere si rautatea ce ne-au fost reinjectate de molima bolsevica, in vremurile in care aduceam mai mult cu o gubernie ruseasca.

Dar sa ne intoarcem la „susa“ nationalei de acum, programata aiurea, tocmai in America de Sud. Desigur, explicabila si prin ceva interese obscure, tratate pe sub sau pe lânga masa terenului de joc. Nu spunem noi, cu atâta seninatate, „Naravul din nascare n-are alinare“? Numai ca, in aceste doua meciuri, n-am pasat de 4-5 ori in terenul advers, sau macar in premeditarea atacului, la mijloc, unde-i mai multa libertate de miscare oferita de sud-americani. N-am prea gasit mingea. Si cel mai rau am suferit in aceasta privinta la Asunción, in fata Paraguayului – revelatia ultimului campionat mondial, cel din Africa de Sud. Incercând sa privesc cât de jalnici suntem acum, la fotbal, in fata acestei reprezentante – care pâna de curând, si multe decenii in urma, facea parte din lumea a treia a fotbalului mondial –, n-am rezistat sa privesc decât 75 de minute. Se jucau pur si simplu cu noi, prin posesie, iar când ratau, noi eram doar pe post de martori… Si cu amaraciune in suflet, am inchis televizorul.
Iar ca sa punem capac la toate, am mai dat drumul si la trâmba de atitudini si de interpretari, un adevarat recital de pozitii bizare, cu ocazia discutarii licentierilor echipelor noastre din prima divizie. A fost atâta confuzie si s-au petrecut atâtea rasturnari socante de pozitie din partea celor mai inalte personalitati ce conduc fotbalul românesc, incât cred ca trimisul U.E.F.A., seful comisiei de licentiere si fair play financiar, elvetianul Traverso, nu putea decât sa-si ingâne in barba: „astia-s un trib, nu o tara!“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper