Adierea ramurii de palmier

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Cannes 2011 (III)

Pâna la urma, orice am face, oricât i-am trage de limba pe mai marii Cannes-ului, oricât am întoarce pe o parte si pe cealalta calculul probabilitatilor în varianta lui festivaliera, oricât am pune fata-n fata anii buni si anii prosti, orice selectie îsi pastreaza partea ei de mister. Poate nici nu ar mai trebui sa ne chinuim a gasi „o linie editoriala specifica“ si sa ne multumim, odata pentru totdeauna, cu ceea ce spunea Thierry Frémeaux, directorul artistic: „Nu exista o astfel de linie. O buna selectie înseamna, pur si simplu, aditionarea unor filme bune“. Mai înseamna un moment anume al cinematografului mondial. Pentru a-l judeca, eliberati de excitatia imediata, este nevoie de un recul. Ceea ce stim, este ca, de fiecare data, lista „celor mai bune filme ale anului“ le include pe cele de la Cannes.
Poate mai mult ca oricând, 2011 îsi va culege excelenta din recolta de pe Croazeta. Altfel spus, anul acesta balta a avut peste. De aceea, ne putem îngadui sa ne mai si jucam cu titlurile si cu premiile. Ce s-ar fi întâmplat, bunaoara, daca Terrence Malick si Lars von Trier nu ar fi fost prezenti la Cannes? Amândoi sunt (fiecare în felul sau) îndeajuns de nebuni pentru a se fi agatat de pretextul unei ultime tuse ce ar mai avea nevoie de putin timp (cazul lui Wong kar Wai, pierdut pe drum). Sa ne imaginam cum s-ar fi dat lupta pentru Palme d’Or. Mai mult ca sigur, judecând dupa cronici, note, pareri de rau, tristeti marturisite sau doar ghicite, în arena ar fi ramas „Habemus papam“ (Nanni Moretti), „Le Havre“ (Aki Kaurismaki), „Once Upn a Time in Anatolia“ (Nuri Bilge Ceylan). Asta, în cazul în care presedintele Robert De Niro nu ar fi apasat tare pe nu stiu ce buton pentru a-si impune gusturile strict personale (se zice ca i-ar fi placut mult de tot „The Artist“, filmul mut al lui Hazanavicius) ori daca fratilor Dardenne nu le-ar fi cazut iar norocul din cer, sub forma unei a treia Palme d’Or, ceea ce ar fi fost, totusi, putin exagerat. Un scurt popas în dreptul fiecaruia.
„Habemus papam“. Film cu o constructie solida – ridicata în jurul unei teme delicate –si între ale carui ziduri Moretti îsi plaseaza câteva dintre obsesiile sale: psihanaliza, sportul. Un papa abia ales, cuprins de teama de a da ochii cu multimea care asteapta binecuvântarea, fuge din „scena balconului“, alearga pe coridoare abia rasuflând, urla „ajutati-ma“. O premonitie fusese schitata de la bun început, din clipa în care înaltii prelati-electori trebuie sa scrie pe o hârtie numele celui destinat a fi papa: „Nu eu, Doamne, te rog“ – murmura cardinalul Melville (Michel Piccoli). Nu a fost o spaima de moment, ci o adevarata criza de neputinta. Papa, vazut ca un personaj fragil, devastat de teama inadecvarii în confruntarea cu exercitarea unei puteri coplesitoare, nu poate duce cu gândul decât la o drama pura si dura. Adica exact ceea ce ocoleste Nanni Moretti. Cineastul, aflat într-un vârf de forma, cum se spune în sport, introduce calul troian al comediei pe teritoriul Vaticanului, struneste haturile acesteia atât cât sa umanizeze suprema colectivitate ecleziastica, din a carei existenta muritorii cunosc doar grandoarea spectacolului. Alesul are nevoie de psihanaliza si profesionistul se iveste de urgenta, interpretat fiind, bineînteles, chiar de Moretti. Un freamat de recunoastere a strabatut sala, un zâmbet ca o confirmare a unei încântari usor vinovate. Cineastul a lasat sa cada doar picuri de comedie, într-atât de blând au fost cosi din preasfintele lor tipare maretii slujitori, trimisi pe terenul de volei. Dar nu de psihanaliza are nevoie alesul. De sport –nici atât. Fuga, strada cu minunile ei cotidiene (pâinea din zori), împlinirea unei pasiuni secrete pentru teatru (o referinta la Carol Wojtyla) par sa vindece. Iluzie. În vreme ce papa rataceste, cautat cu disperare, în palat are loc un circ al mimarii prezentei sale: umbra unei marionete ce se misca în spatele perdelelor, ar trebui sa fie luata ca fiind a papei. Si de data aceasta râsul se opreste la jumatate de drum. De la înaltimea locului în care ne aflam, nici macar de la aceasta înaltime, nimic, inclusiv religia, nu poate proteja individul de spaime, de neliniste, manipulare, de impostura. Câti au curajul sa marturiseasca, precum Melville, în finalul „Habemus papam“: „Nu pot sa conduc. Eu trebuie sa fiu calauzit“. Daca juriului i se poate arunca o bila neagra, atunci ea vine din directia inexplicabilei totale ignorari a lui Moretti, în anul unuia dintre cele mai bune filme ale sale.
„Le Havre“. Filmul adorat de cea mai mare parte a criticilor. Aki Kaurismaki numai ca nu a fost sufocat în strânsoarea unei îmbratisari care parca ar fi vrut sa compenseze ratarea unei Palme d’Or în 2002, cu „Omul fara trecut“. Finlandezul nu se întrece pe sine însusi cu acest „Le Havre“, al carui titlu semnifica, dincolo de situarea lui geografica, si aflarea unui liman al linistii, al ocrotirii. De fapt, mai toate filmele lui Aki asta cauta, în ciuda unei componente întunecate din care nu lipsesc crima, boala, marginalizarea, saracia, tradarea, rautatea. Exista, însa, întotdeauna, în filmele sale, o adiere a binelui, a unei umanitati încrezatoare, deloc dispuse sa se lase prada deznadejdii. Aki Kaurismaki o trimite catre spectator cu o blândete melancolica odihnitoare, ca si planurile fixe ale acestui cineast care uraste, baudelairian, „miscarea ce deplaseaza liniile“. Mai putin în filmul de acum, conceput în planuri largi,, nu lipsite de un anumit dinamism, pe masura unui spatiu al portului în care oamenii se pot pierde dar care potenteaza emotionant solidaritatea. Un fost scriitor ajuns lustruitor de pantofi, cu o nevasta bolnava, gaseste si forta si pe cei gata sa ajute un pui de emigrant negru, care vrea sa ajunga cu orice pret la Londra. Personaje kaurismakiene, „kaurismatice“, ar spune iubitorii jocurilor de cuvinte, plantate într-un mediu ce aminteste de cinematograful lui Marcel Carné (de altfel, nevasta protagonistului se numeste Arletty, precum interpreta lui Garance din „Copiii paradisului“) dar si de cel mai aproape de zilele noastre din filmele marsiliezului Robert Guédiguian (vezi prezenta actorului sau Jean-Pierre Darroussin), au adus, la mijlocul unui festival greu, o înviorare. Ne-au scutit de chinul întrebarilor fara raspuns, dând peste cap, înca o data, acel adagio în numele caruia arta nu se face cu bune sentimente.
„Once Upon a Time in Anatolia“/ „A fost odata în Anatolia“. Înca un cineast care a atins, în treacat, ramura de palmier: turcul Nuri Bilge Ceylan. Si nu a fost pentru prima oara. De data acesta, cel putin atât cât a tinut prima parte a filmului, i-am simtit fosnetul, venind de departe, în acea vale dominata doar de un copac, firav, în care o mâna de oameni, printre care un chirurg si un jurist, cauta locul unei crime, haituind presupusul faptuitor. Din faptul serii pâna în zori nu se întâmpla mai nimic, daca sentimentul Timpului care se scurge înseamna nimic. Bilge Ceylan este unul dintre putinii creatori de Timp ai cinematografului contemporan. Un Timp pur, al linistii absolute, în care târâitul unei aripi de insecta, latratul unei câine în departare, amenintarea furtunii îl sfâsie o clipa, doar pentru a spori fascinatia. Vraja se împrastie, odata cu întoarcerea în timpul banal al grabei de a da verdicte, de a închide dosare, de a gasi o solutie obsesiilor pe care eroii le târasc dupa ei. Acolo, în vale, singuri în noapte, criminali sau oameni ai legii, pareau rupti de realitatea propriilor drame, ca si cum ar fi vrut ca acest Timp, care trece egal prin ei, sa nu aiba capat. Marturisesc ca nu întotdeauna m-am lasat purtata de filmele cineastului turc. De data aceasta chiar mi-a parut rau ca a nimerit într-o competitie prea strânsa.
Asa cum l-am privit cu o strângere de inima si pe Almodovar, un mai vechi copil drag Cannes-ului (si noua), dar care, si el, a pierdut mai demult trenul aducator al premiului suprem. Cu toate acestea, cineastul madrilen ramâne un creator de forme noi din vechi modele (horrorul, melodrama) asamblate cu maiestria chirurgului nebun din „La Piel que habito“/ „Pielea în care locuiesc“. Reconstruieste din bucati de materie de el inventata (sa fie o aluzie la esenta cinematografului însusi?) chipuri, asemenea lui Frankenstein sau, de ce nu, unui modern Pygmalion. Daca în filmul lui Nuri Bilge Ceylan timpul curge ca un râu ce nu si-a parasit niciodata matca, aici, la Almodovar, prezentul, trecutul sunt supuse unei operatiuni de dezarticulare. Povestirea sare când înapoi, când înainte, când revine în prezent. Un fel de a tese în urma acului motive almodovariene – identitatea, inclusiv cea sexuala, radacinile parentale – pentru ca, pâna la urma, suntem facuti din carne si sânge. E drept, sângele din filmele lui Pedro Almodovar are consistenta evidenta a vopselii, pentru ca artistul fuge de grandoare. Voita sa artificialitate apartine demult unui contract de încredere cu spectatorul. Fanii sai nu ar putea fi niciodata, recrutati, bunaoara, dintre admiratorii unui Bertrand Bonello care în „Apollonide – Souvenirs de la maison close“ apare a fi fost mânat de ambitia ilustrarii versurilor lui Mallarmé din „La brise marine“, „La chair est triste, hélas/ Et j’ai lu tous les livres“. Sa-l creada cine poate.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper