„Fara mituri, am disparea in anonimatul inert al serialelor televizate“

Un articol de Angela Martin

Serge Fauchereau in dialog cu Angela Martin

La prima intalnire, s-ar putea sa te simti stanjenit: cand incepi sa vorbesti cu Serge Fauchereau esti deja impovarat  de aperceptia unei opere critice  masive, de biografia unui explorator  de  vaste spatii culturale si a unui redutabil comparatist. Dincolo de toate, insa, si inainte chiar de a i te adresa, te intimideaza modestia cu care se lasa abordat. E suficient sa iti amintesti in gand cateva titluri, ca sa-ti inchipui  urzeala de informatii, de relatii personale si institutionale care a crescut odata cu opera sa – universitati, academii, organisme internationale, galerii, saloane, muzee, biblioteci, edituri, librarii, redactii –,   in tari din Europa si de pe alte continente. Intelegi atunci numaidecat   ca o conversatie cu el, pe orice subiect in materie de cultura si arta,  poate lua oricand o turnura neasteptata.
Serge Fauchereau se considera „un spirit fundamental european“. Si confirma aceasta convingere proprie prin intreaga sa activitate de profesor, istoric si critic de arta, scriitor.
A predat literatura americana la New York University, apoi la  University of Texas din Austin. A fost, de asemenea, profesor la Institutul de Inalte Studii de Arta Plastica la Paris (1988).  Este notabila  colaborarea sa la numeroase reviste de specialitate din Europa si din cele doua Americi, printre ele, cu deosebire la „Quinzaine littéraire“,  „Lettres nouvelles“, „Critique“ din Franta. A lucrat la Centre national d’art et de culture Georges Pompidou (1976-1987) , fiind comisarul unor expozitii memorabile: Paris-New York, Paris-Berlin, Paris-Moscova, dar si la Pallazzo Grassi la Venetia, Museo Nacional Centro de Arte Reina Sofía la Madrid, la Museo de Arte Moderno din Mexic etc., etc. A fost membru al Comisiei Europene de Arta  la Bruxelles. Atasat de cateva decenii de cultura noastra, a invatat romaneste pentru a-l intelege in profunzime pe Tristan Tzara. Il citeste apoi pe Blaga pentru a patrunde originile si filosofia artei lui Brancusi. Traduce poezie din Tzara si din Blaga. Este fascinat deopotriva de Blaga si de Brancusi. Scrie o carte despre sculptor, „Sur les pas de Brancusi“, publicata in 1994 la Paris,  iar in 1999, in traducere romaneasca, la Bucuresti.  Ii descopera pe George Enescu, pe Dimitrie Cantemir. Nici nu se putea altfel: Fauchereau este mereu in cautare de spirite cu „gandire universala“. Ultima carte i-a aparut la Paris anul trecut : „Avangarde ale secolului XX. Arte & literatura,1905-1930“. Contine, fireste, si pagini despre avangarda noastra. Cartea este recomandata pe coperta de Maurice Nadeau, care o considera „o lucrare monumentala despre avangarda literara si artistica“. John Ashbery, prezent si el, spune ca este „un compendiu incredibil de bogat si de instructiv care se citeste ca o expeditie in tari prost explorate“. Cu toate ca domeniul de predilectie al lui Serge Fauchereau este avangarda, criticul  se considera „fundamental clasic“.
Intrebarile pe care i le adresez tin sa respecte liniile acestui profil. (Angela Martin)

 

A.M. : Domnule Serge Fauchereau, exista o preistorie a notorietatii dumneavoastra care sa o preceada pe cea dobandita incepand din 1967,  odata cu  integrarea dumneavoastra  in echipa de la   Quinzaine littéraire? Aveati pe atunci 28 de ani…

S.F. : M-am nascut intr-o familie foarte modesta, in care nu facuse nimeni studii; asadar, nu ma impresioneaza notorietatea. Este un concept foarte variabil, foarte discutabil : cum? de ce? pe langa cine?…  Un te miri cine, mucalit  ori  fotbalist, e mai cunoscut decat un premiu Nobel, chiar si in tara lui. Sa zicem ca, inainte de aparitia primei mele carti, „Lecture de la poésie américaine“, tradusa in mai multe limbi,  printre care  si romana, publicasem articole, adesea destul de lungi. Totul a inceput in 1961. Locuind pe atunci intr-un orasel dintr-o indepartata provincie franceza, ii trimisesem, in marea-mi naivitate, lui Roland Barthes, pentru revista „Critique“, vreo zece pagini despre scriitorul american Cummings. Nu stiam ca Barthes era deja celebru in lumea cercetarii literare si nici despre Cummings ca avea reputatia de a fi aproape incomprehensibil. Mi s-a raspuns, trimitandu-mi-se spalturile,
sa-mi corectez textul de urgenta pentru urmatorul numar al revistei, care a aparut, intr-adevar, doua saptamani mai tarziu. A doua surpriza a fost sa primesc chiar dupa aceasta aparitie o scrisoare de la Maurice Nadeau, care imi oferea o colaborare la revista sa, „Lettres Nouvelles“. Mai tarziu, cand a creat „Quinzaine littéraire“, Nadeau mi-a dat  nr. 1 si am  publicat in aceasta gazeta incepand cu nr.2.

A.M.: Amintindu-i rand pe rand pe remarcabilii dumneavoastra colegi si colaboratori, spuneati, toamna trecuta, intr-un interviu prin care marcati aparitia numãrului 1 000 al acestei prestigioase publicatii, ca –  va citez intocmai –  „la  «Quinzaine» am  invatat sa fiu comparatist“. Ati putea sa-mi relatati cum anume ati invatat ? Si de la cine ?

S.F.: Cred ca faptul insusi de a cunoaste mai multe culturi te obliga la comparatii. Nascut in Franta, mi-am petrecut prima copilarie in Maroc. Pe urma, adolescenta mi-a fost marcata, in mod firesc, de colegiul american. Pe urma, studii de germana… Chiar de la primele texte, m-am apucat sa compar : pe W.C. Williams si Ponge, Wallace Stevens si pictura cubista… Curiozitatea m-a ghidat mereu. Imi place sa compar, sa apropii pentru ca mi se pare inacceptabil sa nu fii interesat de alte tari, alte culturi, alti muzicieni, alti scriitori, pictori, cineasti…

A.M.: Ii lasa actualitatea literara si artistica suficient ragaz criticului pentru ca el sa-si poata adapta judicios, de fiecare data, abordarea, sa-si exerseze deplin  capacitatile si abilitatile comparatistice in analiza sa?

S.F.: Sa urmaresti actualitatea este un excelent exercitiu, o buna ucenicie, cu conditia sa stii ca n-ai loc de-ntors. Intr-un anume fel – dar numai intr-un anume fel – e mai usor sa vorbesti peste ani, ca istoric. Cand se impart cartile,  e riscant sa  incerci sa prevezi cine va castiga, caci imparteala depinde de hazard. Odata terminata partida, evident ca e usor sa spui cine a castigat –  dar cum de a reusit, ramane de analizat si de comparat cu alte jocuri. Am lucrat,  intr-adevar, cam peste tot in Europa, la fel, in Asia si in cele doua Americi. Inveti mult venind in contact  cu alte culturi. Europa trebuie aparata impotriva ei insesi,  impotriva certurilor si geloziilor ei, impotriva vointei de hegemonie a cutarei ori cutarei tari. Trebuie sa ne aparam impotriva culturilor care se bazeaza pe puterea economica (Statele Unite, China) sau pe religii intolerante. Ameliorarea va veni dintr-o mai buna cunoastere reciproca, dintr-un respect reciproc – fosta Jugoslavie, Turcia, inclusiv Elvetia egoista.

A. M.: Exista  vreun pericol ca, in ciuda propagandei intense – sau poate si din cauza ei –,   viitorul cetatean al lumii,  format in spiritul si litera mondializarii, sa ne devina candva tot atat de  strain precum a reusit sã ne fie noua, est-europenilor, traitori in comunismul totalitarist, „omul nou“?

S. F.: Educatia este cheia comunicarii, a intelegerii, a schimbului intre tari, asa cum este si in interiorul unei tari. Un schimb veritabil functioneaza in ambele sensuri (pe cata vreme schimbul comercial, astazi, este o tentativa de dominare, de impunere in raport cu celalalt). Pictura franceza l-a nutrit pe Pallady, dar vedeti cat de mult a primit arta franceza de la Brancusi ! Muzica americana ne-a dat jazzul, dar ce ar fi muzica americana fara Edgar Varèse si fara Stravinsky?
La nivelul cel mai pragmatic, educatia este solutia pentru un mare numar de probleme cotidiene. Astazi, de exemplu, nu cred ca tiganii, romii refuza educatia, ci, mai curand, ca nici noi, nici voi nu am facut efortul necesar pentru a-i convinge de avantajele educatiei – fara a renunta la aspectele pozitive ale culturii lor, precum muzica. Niste romi educati nu ar mai fi asa o problema in Romania, in Bulgaria, in Franta sau aiurea. Bretonii sau napolitanii au puternice caracteristici identitare fara a pune probleme de insertie sociala. In fapt, este vorba de o clasa sociala  prost acceptata. Populatia de culoare  este, nu-i asa, lenesa, lipsita de inteligenta, de igiena, este galagioasa, uneori hoata, periculoasa etc., etc. Iertati-mi ironia groasa. Dar eu locuiesc in sudul Parisului, unde negrii, desi in numar mare, nu sunt nici mai mult nici mai putin periculosi decat albii: ei au de lucru, sunt la fel de curati ca dumneavoastra si ca mine, iar copiii lor merg la scoala. Caci aceasta este solutia: munca, scoala. Si va asigur  ca sunt la fel de politicosi si de serviabili ca toti ceilalti, in metrou sau in magazine.

A.M.: Credeti ca noile generatii, cele crescute in spiritul consumerismului, vor mai avea rabdarea, sensibilitatea, stiinta si, intai de toate, intelepciunea de a proteja si de a le transmite, la randul lor, celor care le succed,  mostenirea culturala? Vor mai avea, oare, acelasi timp, ca noi, aceeasi disponibilitate de contemplare si de meditatie? Sau credeti ca arta viitorului va arata cu totul altfel, va fi facuta pe loc spre a fi consumata pe loc? Ori, poate, notiunile „de arta“ si „de valoare“ se vor umple de alte sensuri?

S.F.: Transmiterea mostenirii culturale nu se poate face decat cu vointa unui guvern. Responsabilii politici ar trebui sa fie mai intelepti si mai cultivati decat majoritatea care i-a ales. Un presedinte funciarmente vulgar, care nu are decat o cultura populista  (stiu bine despre ce vorbesc) nu poate  intelege necesitatea cercetarii stiintifice fundamentale si nici importanta  protejarii operei sau a literaturii dificile.
Multe guverne se bazeaza pe populism, asa cum urmarirea profitului se bazeaza pe facilitatea demagogica. Arta noastra devine sociologica si ludica pentru a seduce un numar cat mai mare de oameni. Trecem printr-o perioada rea, care sper ca nu va dura;  ceva tot va ramane valabil, dupa  ce toti acesti romancieri la moda si acesti artisti  de amuzament vor disparea. Eu nu sunt pesimist.

A.M.: Cat de idilic este sa credem ca  toate culturile nationale se vor bucura, macar inlauntrul Europei, de avantajele liberei circulatii si de sanse egale de afirmare? Cum se vede – daca se vede – de la Bruxelles, bunaoara, o expozitie romaneasca, in marile muzee europeane? Ar putea ea trece de anumite bariere?

S.F.: Circulatia si egalitatea sanselor sunt legate de puterea economica: un artist sau un scriitor sustinut de Statele Unite are mai multe sanse de a fi cunoscut decat un artist sustinut de Estonia.
Decizia de a face o expozitie este o alegere diplomatica la nivel international sau local. Cred ca o expozitie internationala trebuie lucrata cu unul sau cu mai multi experti internationali, tinand cont de istoria artei mondiale si de istoria artei nationale, care nu au exact aceleasi puncte de vedere. Pe urma, succesul depinde mult de un bun serviciu de comunicare in vederea publicitatii pe langa  mediile care vor atrage publicul ; lucru care costa, si el, mult. Dar calitatea unei expozitii si lentoarea cu care se produce  sunt lucruri care nu depind unul de altul.

A.M.: Lucian Blaga spunea, la vremea sa, si in spiritul filosofiei sale (care, asa cum stim, nu va este deloc straina), ca  mitologia „hotaraste istoria  unui popor“. Cum va suna dumneavoastra  aceasta asertiune astazi? Cand, la noi, bate cu putere suflul demitizant,  in timp ce, putin mai in vest, dar tot in Europa unita, Herfried Munkler,  de pilda, lanseaza cu succes   „Germanii si miturile lor“?

S.F.: Bine-rau – caci miturile sunt uneori primejdioase –, nemtii au fost intotdeauna atenti la miturile fondatoare ale culturii lor. Miturile acestea sunt importante, fiecare cultura isi are spatiul ei mioritic, cum spune Blaga. Ele sunt garantul unei identitati. Fara ele, am disparea in anonimatul inert al serialelor televizate, al jocurilor video si al mecanicii goale. Globalizarea mercantila vrea si trebuie sa demitizeze, adica sa uniformizeze,  transformandu-ne pe toti in consumatori care seamana intre ei.

A.M.: Cancelarul Germaniei Angela Merkel a spus nu demult la Potsdam, la o reuniune cu tinerii crestin-democrati, ca in societatea germana „abordarea multiculturala a esuat, a esuat total“. Cum interpretati dumneavoastra aceasta afirmatie in raport cu strategia  culturala a Uniunii Europene? Vom asista la suspendarea unor directive? La sacrificarea, din ratiuni economice, a unui ideal sau chiar a unui mit, fiinca tot vorbim de mituri?

S.F.: Cand te declari militant al unei ideologii crestine, islamice, iudaice, sau al oricarei  alteia, poti avea pretentia unei abordari multiculturale? Oricine este liber sa aiba sau nu credinta sa, dar daca cineva se defineste astfel in fata altcuiva, risca sa faca dificil contactul, schimbul… Nu exista o strategie comuna privitoare la cultura in Uniunea Europeana. Bunaoara, noi ne-am apucat sa imitam produsele culturale fabricate care vin din Statele Unite, vehiculand violenta, pornografia, ideologia tulbure, si pe care deja nu le mai dovedesc nici chiar Statele Unite. Caci nu este vorba de o ciocnire intre culturi, ci de o ciocnire  a culturii cu banul, ciocnire de pe urma careia America lui Faulkner si a lui John Cage sufera la fel de mult ca noi. Poate, candva, China, India ori tarile arabe vor avea, pe langa o izbanda economica, si una culturala. Si va fi cu atat mai usor cu cat nu exista guvern care sa nu fie dispus sa-si sacrifice miturile si idealurile in schimbul vreunui mare avantaj material, real sau imaginar.
Un zid de aparare impotriva aculturatiei il asigura, in parte, asociatiile care sunt un amestec de nationalitati, limbi si culturi si care discuta despre solutii posibile analizand problemele din puncte de vedere diferite. Am fost la Centrul de cercetare in stiinte sociale Marc Bloch la Berlin, apoi la Fundatia Nationala pentru  Stiinta si Arta al Academiei Romane, unde, desi nu am cazut intotdeauna de acord intre noi, discutiile noastre raman constructive – pentru participanti, pentru Europa si pentru lume, cred. Doresc sa fiu de partea oricarei grupari, romanesti sau straine, care isi asuma misiunea de a apara cultura si educatia.

A.M.: Perioada aceasta de reasezare a lumii pare ca este o buna ocazie pentru ca non-valorile, prostul-gust, kitsch-ul sa sufoce  prezentul, sa invadeze chiar si trecutul, modificandu-l pana la a-l face uneori  nerecognoscibil. Dupa parerea dumneavoastra, cum se poate proteja o cultura nationala de propriile-i toxine? Dar de asaltul celor din exterior?

S.F.: Kitsch-ul este o vulgarizare perversa a ceea ce este considerat a fi bunul-gust. Nu este periculos in masura in care nu exclude altceva. Cunosc un veritabil amator de arta care va poate arata cu zambetul pe buze niste piese de ceramica din  secolul  XIX oribile, cumparate de la talcioc; dar el nu e prost sa incerce sa va faca sa credeti ca ele sunt tot ce a dat mai bun arta secolului XIX. Variatiile de gust sunt inevitabile si adesea legitime intr-un anume moment, dar este periculos sa ne fie prezentate ca mare arta, chipurile, niste picturi academice din timpul lui Manet, cand ele nu valoreaza decat  ca documente. Piata, de carte sau de arta, poate impune valori mediocre. Interventia financiara a tarilor asiatice si a Orientului Mijlociu este pe cale de a ne influenta gustul, uneori in bine, adeseori in rau. Astazi, suntem neputinciosi in fata pietei, a banului.

A.M.: Sunteti autorul a zeci de carti – in care v-ati aplecat asupra  unor capitole fundamentale din istoria modernitatii, asupra tuturor ismelor si asupra pionierilor lor. De ce ati simtit nevoia sa reveniti asupra lor  in volumul  „Avangarde ale secolului XX. Arte si literatura 1905-1939“, publicat anul acesta la Flammarion? La ce modificari de perceptie sa se astepte cititorii dumneavoastra in privinta avangardei romanesti?

S.F.: Foarte judicioasa intrebare, dar pentru mine, delicata. Munca mea de reflectie si de informare asupra ismelor a inceput in anii saizeci, epoca in care avangardismul era un concept pertinent, epoca istorica mai putin cunoscuta. Publicand, de pilda, vreo suta de pagini despre Tzara la cativa ani dupa moartea  acestuia, eram convins ca fac primul lucru util, demn de a fi plagiat. Astazi, operele lui Tzara sunt de mult reeditate, iar el a suscitat multe studii biografice si literare. Acum,Tzara  poate fi privit  putin mai de sus, survoland  cultura occidentala;  ca atare, vedem mai bine care ii este locul in acest context temporal si spatial mai larg; replasata in Europa si in cele doua Americi, importanta sa nu este diminuata – in aceasta carte despre care vorbiti, privind perioada 1905-1930, se poate observa citind indexul ca numai trei sau patru nume sunt mai des citate decat al lui: Picasso, Apollinaire, Pound…
Un al doilea punct, absolut crucial, este convingerea mea ca avangarda trebuie considerata  cu aceleasi criterii ca restul culturii. Avangarda este poate o specialitate, dar  nu este un teritoriu aparte;  este o parere pe care o impartãsesc cu critici romani precum George Calinescu sau Eugen Simion. Sa va dau un exemplu: Ilarie Voronca este un poet interesant, important in contextul avangardei romanesti, dar el se micsoreaza daca il comparam cu Arghezi sau cu Blaga – acestia fiind la inaltimea lui Rilke, Eliot sau Mandelstam cand largim panorama. Sa mai spunem ca „Nadia“ lui André Breton este o foarte buna povestire, dar evitam sa o asezam alaturi de Joyce sau de Proust… Cand vorbesc de avangarda de aici incolo, o fac adesea si cu un pic de ironie. Marii creatori sunt marii creatori, cu sau fara avangarda: Claudel, Kandinsky, Tzara, Michaux, Lorca, Hindemith, Hopper…

A. M.: Domnule Fauchereau, ne-am intalnit a doua oarã in acelasi loc – la Academia Romana –, si cu acelasi prilej – colocviul „Penser l’Europe“, organizat de Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta. Tema ultimei editii, a IX-a: „Cum se scrie istoria? Constiinta europeana si istoria identitatilor nationale“.  Ce sanse credeti ca au ideile care se degaja in cadrul unor asemenea reuniuni, sa razbata dincolo de zidurile academiilor, sa circule, sa se incetateneasca si sa-i determine pe oficialii locali si europeni sa le puna in  practica?

S.F.: Am mai sugerat acest lucru si tin sa-l repet: miscarile de idei apar din astfel de intalniri si nu din marile manifestari, foarte mediatizate, cu sute de oameni. Pentru „a gandi Europa“, femei si barbati – oameni de stiinta, de arta din lumea politica si economica, ganditori si poate visatori isi expun ideile si dezbat sub ochii unui  mic public avizat. Ideile sunt ceva volatil: ele isi iau zborul, sunt furate, isi gasesc ecou in publicatiile bune in care cititorii vor putea sa le judece la libera lor alegere. Lor le revine, dupa aceea, si noua, sa incercam sa-i presam pe responsabilii pe care  ne este dat din cand in cand sa-i alegem.

A.M.: Limba romana, cultura  romanã, de la Lucian Blaga si Brancusi si pana la Tristan Tzara si avangardisti fac parte din biografia dumneavoastra. Pe de alta parte,  dumneavoastra insiva apartineti culturii noastre, in calitate de critic literar si critic de arta, de scriitor si traducator. Ce proiecte romanesti mai aveti in minte sau pe masa dumneavoastra de lucru?

S.F.: Sigur, sunt atasat de cultura romana de vreo patruzeci de ani. Am venit in Romania in mod regulat, mai putin in anii grei, in anii ‘80. Cu riscul de a parea prezumtios, am sfarsit prin a ma simti aici la mine acasa. Am prieteni peste tot, in  tara. Unii dintre ei au disparut, dar eu nu ii uit – Gellu Naum, Sasa Pana, Gheorghe Craciun, Marin Sorescu… Am, fireste, proiecte legate de Romania. Anul viitor voi  fi, la Strasbourg, apoi la Berna, comisarul unei mari expozitii „L’Europe des esprits“, de la Goya la Brauner, 1750-1950. Vor fi prezenti in ea artisti romani, precum Paciurea si Tuculescu, pe care as vrea sa-i fac cunoscuti. Altminteri, lucrez in continuare la „Avant-gardes 1905-1930“; urmeaza perioada 1925-1940, inca o carte voluminoasa, in care Romania  are un capitol special despre avangarda ei, insa ma opresc atat asupra lui Ion Barbu cat si asupra avangardistilor oficiali. Poate ca sunt, fundamental, un clasic, asa cum reiese din cartea mea „Les petits âges“,  care sper ca va aparea si in traducere romaneasca.

 

 

Serge Fauchereau
Bibliografie SelectivA

>
„Lecture de la poésie américaine“, Éditions de Minuit, 1968; reed. Somogy, 1998

„Poètes américains d’aujourd’hui“, Denoël/ Lettres Nouvelles, 1970

„Théophile Gautier, Contre-expertise“, Denoël/ Lettres Nouvelles, 1972

„Écrivains irlandais d aujourd’hui“, Denoël/ Lettres Nouvelles, 1973

„Introducere in poezia americana moderna“, Editura Minerva, BPT, 197

„Expressionnisme, dada, surréalisme et autres ismes“, 2 vol., Denoël/ Lettres Nouvelles

„Contemporary American Poetry“ (cu L. Simpson si B.Gjuzel), Misla, 1978

„L’avant-garde russe“, Belfond, 1979

„La révolution cubiste“, Denoël, 1982

„Fiction complète“, Seghers, 1983

„Sculpture du XXe siècle“, C.N.D.P., 198
„Les peintres révolutionnaires mexicains“, Messidor, 1985

„Braque“, Albin Michel, 1987

„Arp“, Albin Michel, 1988

„Moscou 1900-1930“, Le Seuil, 1988

„Kupka“, Albin Michel, 1988

„Nils Dardel“ (cu O. Granath), Cercle d’Art, 1992

„À la mémoire“, L’Ambedui, 1991

„Rancillac“, Cercle d’Art, 1991

„Malévitch“, Cercle d’Art, 1991

„Peintures et Dessins d écrivains“, Belfond, 1991

„Expositions et Affabulations“, Cercle d’Art, 1992

„F. Léger, peintre dans la cité“, Albin Michel, 199

„Pour ou contre l’impressionnisme“, Somogy, 199

„Mondrian et l’utopie néo-plastique“, Albin Michel, 199
„Déplacements“, Séquences, 1995

„Sur les pas de Brancusi“, Cercle d’Art, 1995

„Ciurlionis, par exemple“, Digraphe, 1996

„ Deplasari/Déplacements“, editie bilingva, trad. din fr. Alina Ene si Gheorghe Craciun, Paralela 5, 1996

„ Expozitii si afabulatii/Expositions et affabulations“, editie bilingva, trad. din fr. Gheorghe Craciun, Paralela 5, 1996

„Stone in Occidental Sculpture“, Hualien University, 1997

„Du collage et de Rueda“, Cercle d’Art, 1997

„Rites“, L’Ambedui, 1998

„Pe urmele lui Brancusi“, Univers Enciclopedic, 1999

„Dali, 190

-1989“, Cercle d’Art, 2000

„Gaston Chaissac. Environs et apartés“, Somogy, Editions d’art, 2000

„Picabia, 1879-1953, Cercle d’Art, 2002

„Matisse, 1869-195

“ Cercle d’Art, 2003

„Hommes et mouvements esthétiques du XXe siècle“, Cercle d’Art, 2005

„Hérvé Télémaque, du coq à l’ane“ (cu Philippe Dagen, Josette Rasle, Ensba, 2005

„Les petits ages“, Mollat, 2007

„De Chirico et Savinio. Image métaphysique et image surréaliste“, L’Echoppe, 2009

„Avant-gardes du XXe siècle. Arts & littérature. 1905-1930“, Flammarion 2010

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper