„Cei ce vin“

Un articol de ***

Sunt multi ani de când, împreuna cu doamna Felicia Antip, Iordan Chimet, Alexandru Sahighian si, mai de curând, Daniel Cristea-Enache citim cu maxim interes, în cadrul unui concurs tematic al clubului Kiwanis din România, încercarile mai mult sau mai putin literare ale unor tineri între 15-19 ani, liceeni din principalele orase ale tarii, dar si, nu fara surprize extrem de semnificative, din fostele „locuri în care nu se întâmpla nimic“: de la Corabia, Turnu Magurele si Vaslui, pâna la Slobozia si Cornetu! De altfel, una dintre ratiunile acestui concurs este chiar provocarea marginilor, „înghiontirea“ acestora sa iasa la iveala cu „elitele locale“ din rândul celor mai tinere generatii în care o Românie atât de „cucerita“ de politica, politicianism si demagogie îsi mai poate pune azi sperantele – atâtea câte mai sunt. Sufletul sentimental si „administratorul“ competent al acestui concurs este neobosita doamna Felicia Antip – cel mai longeviv titular de rubrica din presa culturala ante si postdecembrista, celebra sa rubrica nomada dedicata „cartii straine“ si oferita de peste 40 de ani cititorului român. De câteva luni, din motive pe cât de misterioase si inexplicabile, tot pe atât de discretionare si profund dezagreabile a disparut ca prin farmec – un farmec amar! – din revista care o gazduia: era, probabil, o onoare prea mare si nemeritata de respectiva publicatie. În fine… Concursul clubului Kiwanis poarta azi  numele regretatului Iordan Chimet, acel scriitor si prieten mai mare al nostru ce parea sa aiba, cum observa cineva, psihologia unui copil care nu vrea sa creasca, precum Peter Pan sau Huckleberry Finn, autorul celei mai spectaculoase antologii din literatura româna, „Cele 12 luni ale anului. O antologie a inocentei“. Tema din acest an a Concursului Iordan Chimet a fost aceasta: „Eu în 2021“ si ea are o legatura directa cu inocenta din antologia lui Chimet si din alte numeroase scrieri ale acestui insolit scriitor român. Cum se vad acesti tineri pe ei însisi peste 10 ani? Un joc, fireste, nici macar foarte original, ca toate jocurile din jurul marilor întrebari. În fata cu titlul altei carti a lui Iordan Chimet, „Închide ochii si vei vedea Orasul“, tinerii sunt invitati sa-si proiecteze, într-un vis al imaginatiei, „orasul“ (lumea) propriului viitor si personalitatea morala si profesionala spre care aspira si pe care, dupa puterile lor, si-o construiesc de pe acum. Dincolo de calitatile literare ale textelor – câteva sunt mai mult decât promitatoare, cum credem ca se poate vedea si din cele propuse revistei „Cultura“ spre publicare – recolta concursului schiteaza câteva trasaturi ale „celor ce vin“, multi cu încredere si optimism (!), destui cu o viziune „întunecata“, ca într-un „cosmar al viitorului“ apocaliptic. Sigur, o buna parte din ei vorbesc cu vocea altora, dar printre influente de tot felul (mediu, familie, lecturi etc.) rasuna deja un ton propriu si, ceea ce este poate cel mai impresionant, resimtirea unei drame: drama inocentei prea iute ucise si a unei copilarii prematur scoase la pensie. De aceea, pentru unii dintre ei, viitorul ramâne în… trecut, în putinul „trecut“ pe care-l au. În rest, sperante, vise, trufii adolescentine, o mare sete de normalitate si forta de adaptare la modernitate, cu mijloacele ei de instructie si comunicare sofisticate si atât de „sedentarizante“ în fond, împreuna cu riscurile noilor forme de alienare si autism. Câtiva refuza, si bine fac!, sa se uite în bulboana viitorului, în fântâna calma si pura din savana Alachua a lui Chateaubriand în care zace un crocodil si, cum scrie unul dintre cei mai inteligenti ironisti dintre ei, „în final, în spiritul discursurilor glorioase, sa multumim fiecare cui vrea: LUI Dumnezeu, sortii, înaintasilor, lui Decebal sau lui Traian, ca nu avem la purtator o statie «meteorologica» ce ne-ar arata cum o sa fie în 2021. Ar strica farmecul experientei. Si pentru ce am mai trai daca am sti dinainte totul si am fi capabili sa raspundem dintr-o suflare marilor întrebari ale lui Iona: «Cum se numea dracia aceea frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa, formata din ani, pe care am trait-o? Cum ma numesc eu?»“. E un semn de maturitate în refuzul de a „citi“ (a ghici!) si de a proiecta, riguros si inginereste, viitorul: multi au vrut sa-l „planifice“ si uite unde am ajuns … (C.STANESCU)

 

 

Eu, în 2021
ANCUTA-MARINELA ION
Clasa a XI-a A
Colegiul National „Mihai Viteazul“, Slobozia

Ca sa încep apoteotic, voi marturisi ca, în calitate de supus neconditionat al adevarului, m-am gândit ca cel mai bine ar fi sa stiu cum voi fi precis în 2021, astfel încât eseul meu sa fie epurat de eventualele elucubratii ale imaginarului. În consecinta, am realizat ca ar fi interesant sa am parte de o profetie credibila si cine ar fi mai potrivit sa mi-o serveasca decât plina de har preoteasa Pythia?

Dupa socotelile mele, am conchis ca Antichitatea se afla la ceva distanta de prezent, un delta x sau, cine stie, un delta t pe care nici macar profesoara mea de fizica nu ar fi în stare sa îl calculeze. Asa ca mi-am permis sa ma consolez cu faptul ca o calatorie în timp ar necesita resurse de care nu dispun; si chiar daca as dispune de ele, cine sunt eu sa am acces în templul Pythiei? De-as fi vreo nimfa sau Apollo însusi, astfel de complicatii nici c-ar fi existat. Însa un pamântean ca mine, care nu se remarca prin nimic, nu se poate afla în preajma zeilor decât ca ofranda. Totul ar fi fost sortit esecului, oricâte runde de negocieri as fi purtat cu Cerberul. Probabil ca m-ar fi cuprins reveria gândindu-ma la talpile mele ce ar fi putut sa calce pietrele Caii Sacre si sa admire statuile zeitelor decapitate, în timp ce Pythia s-ar fi îmbatat cu imagini din viitorul meu inhalând aburii din grota. Frumos si usor ar fi fost, în atare conditii, sa alcatuiesc un eseu.

Însa din moment ce viza de sedere în teritoriile onirice mi-a expirat, ma voi întoarce la… realitatea lui 2011, încercând sa joc eu, cu recuzita-mi precara, rolul Pythiei. Puneti-va centurile de siguranta, fiindca ma pregatesc de decolare si o sa zburam, o sa zburam si o sa aterizam fix zece ani mai târziu. unde?

În curtea Institutului National de Medicina Legala „Mina Minovici“ din Bucuresti. Mi-am parcat masina la umbra unui castan, masina mea pe care mi-am cumparat-o în urma cu trei ani prin leasing, fiindca devenisem, în sfârsit, salariat. M-am bucurat ca un copil când am condus-o pentru prima oara. Am 27 de ani si sunt rezidenta în anul trei pe specialitatea medicala care se ocupa de victimele „Doamnei cu coasa“. Am cam 1,65 si abuzez din plin de tocuri. Iata-ma pe coridor, cu ditai teancul de dosare în brate, cu oameni care ma cheama dintr-o parte, cu oameni care ma cheama din alta, cu ochelarii asezati strâmb si nervii întinsi la maximum. E greu sa fii doctor, chiar si atunci când „pacientii“ nu mai sunt vii! Se aude pe la colturi ca vor sa ma faca sefa rezidentilor, dar nu-mi prea pasa de asta… Sunt ocupata pâna peste urechi. Cercetare, laboratorul de genetica, laboratorul de bacteriologie, cursurile de germana de la Ambasada, cursurile de bioetica, catelul care trebuie scos la plimbare, toate astea sunt prea mult pentru un om, v-ati zice. Ei bine, iata ca si de aceasta data, masochismul meu a iesit triumfator. Parca as fi cel mai mare dusman al timpului meu liber, nu altceva. Mi-aduc aminte cum ma întreba un „outsider“ prin anul trei de facultate daca, în calitate de student la Medicina, mai ai viata personala. La acel moment, i-am dat un raspuns ironic, însa nu lipsit de adevar în esenta: studentul la Medicina NU are o viata, nu are familie si nici prieteni, a aparut ca o aberatie a naturii, probabil prin sporogeneza, doarme pe mesele de disectie si se hraneste cu glucoza perfuzabila. Atunci, toti s-au amuzat pe seama faptului ca, în conceptia mea, medicinistul se trage din ciuperca.

Observ ca cinismul meu a capatat proportii din ce în ce mai mari cu trecerea anilor. Din pacate sau din fericire, lucrul acesta a îndepartat multi oameni de mine. Spun „din fericire“ pentru ca cei cu adevarat importanti si-au pastrat locul dintotdeauna, ca printr-un mecanism de selectie naturala. Cele mai multe dintre prietenele mele sunt deja maritate si au copii. Eu îl am doar pe Teddy, pekinezul meu batrân si fidel, care ma asteapta bucuros acasa în fiecare zi si în afara de mâncare nu-mi cere nimic, însa îmi ofera certitudinea sau, mai bine zis, amagirea ca nu sunt singura.

Multi sunt înca uimiti ca am preferat mocirla mioritica unei vieti linistite si mult mai demne într-una din tarile UE sau prin Americi, pe undeva. De ce am ramas aici, înca nu stiu. E o Românie sufocanta, din ce în ce mai betonata si mai repugnanta. Elitele politice nationale, cu acordul celor internationale, au facut trecerea monetara la euro. Salariile sunt tipic românesti, însa convertite în euro, în timp ce preturile nu difera cu mult de cele din Norvegia sau Danemarca. „Halal tara ti-ai ales si tu!“, îmi reprosa un fost coleg de liceu, actualmente inginer de software prin Olanda.

Însa nu ma plâng din cauza asta. Sunt cam paralela cu societatea din jurul meu, asa cum am fost dintotdeauna. Îmi place ca în aceasta mocirla înca reusesc sa-mi impun respectul, cel putin mie, prin ceea ce fac. Parerile preconcepute ale oamenilor care ma cunosc asa cum cunosc eu strafundurile Oceanului Arctic nu ma ating nici macar cât un fir de par. Desigur, ce le poate inspira una care lucreaza într-o morga sapte ore pe zi si dupa acele sapte ore se închide în laboratoare ca sa studieze soareci si lichide în care folfaiesc vietati microscopice? Ceea ce nu stie cea mai mare parte din ei, însa, e ca uneori, ba chiar mai des decât atunci când Pamântul se roteste în sens invers în jurul orbitei sale (Norodul (aparte): Cum asa???), se mai întâmpla sa evadez din aceste universuri ce lor le par seci, lipsite de… poezie. Trebuie sa se stie ca la 27 de ani, sunt mai nocturna decât eram la 17 si mai nocturna chiar decât liliacul-vampir. Prin asta, a se întelege ca nu ma sfiesc sa ma duc la McDonald’s la trei antemeridian daca în acea clipa mi se face pofta de cartofi prajiti sau de placinta cu visine. Serile de sâmbata ramân, totusi, preferatele mele. Serile de sâmbata sunt serile Carturesti. Iubesc acest loc, e raiul boemilor. Iubesc sa beau ceai, cald sau rece, african sau chinezesc, în compania unei carti bune. A se retine ca fac investitii lunare considerabile în acest ultim sens. Toate cartile pe care mi le doream cu atâta ardoare în copilarie si pe care nu mi le puteam permite au acum un loc de vaza în biblioteca mea, care se mareste din ce în ce mai mult. Am întiparita pentru totdeauna pe retine imaginea delicioasa a lui „Manon Lescaut“, pe raftul al treilea, lânga statueta lui Hipocrat cumparata din Cipru, care i-a apartinut unchiului meu – nu mai stiu prin ce concurs de împrejurari a ajuns în posesia mea. În ciuda trecerii anilor, am ramas aceeasi „soricioaica de biblioteca“ si da, prefer sa ma autointitulez „soricioaica“ datorita asocierii cu substanta otravitoare careia în laborator îi zic, pompos, anhidrida arsenioasa. Soricioaica suna muuult mai eufonic, ce-i drept!
Veti fi, probabil, luati prin surprindere de combinatia neobisnuita dintre individa care idolatrizeaza McDonald’s-ul si cea care pare (sau poate chiar e) interesata de probleme culturale si stiintifice. Ei bine, pentru mine, chiar daca nu sunt în perfecta asonanta, nici în contradictie nu mi se pare ca ar fi aceste doua individe. Am fost dintotdeauna incapabila sa ma supun unui sablon – poate de aceea eu si cutuma alcatuim exemplul perfect de oximoron, dar nu cu valentele voluptatii mortii eminesciene, ci cu ale unei ironii intrinseci mie – o ironie pe care un vechi prieten, în prezent sociolog, o interpreta ca fiind un mod de aparare. Ce conteaza ca nu întelegi nimic dintr-o singura piesa de puzzle daca imaginea de ansamblu alcatuita din multe alte piese aidoma ei transmite ceea ce se afla dincolo de cuvinte?

Ziua aterizarii în 2021 este una ploioasa. Este curios ca în timpul ploii, nimeni nu priveste niciodata în sus. Toti cauta sa se adaposteasca pe unde se poate deoarece contactul dintre picaturile de ploaie si corneea lor fina este, fireste, unul indezirabil. Gratie acestei observatii, mi-a venit ideea de a scrie o carte ce s-ar putea intitula „Privitul în sus pe timp de ploaie“, în care sa tratez acte de teribilism existential pornind de la experiente personale si universale.
Dat fiind ca am atât de mult timp liber, încât as putea darui câte-un borcan de secunde fiecarui individ de pe Planeta, nu stiu daca ideea mea se va materializa vreodata. În 2022, va trebui sa îmi sustin examenul de medic specialist. Momentul în care voi avea parafa va fi unul dintre cele mai fericite din viata mea, fiindca atunci ma voi putea numi „medic“ fara dubii. Aveam 17 ani când un el îmi spunea „tanti medic“ si îmi cerea remedii pentru o glezna „cam neagra si aproape dubla în comparatie cu cealalta“, rezultatul unui accident pe terenul de fotbal. L-am sfatuit sa-si cumpere o glezniera, dar nu dorea sa-mi dea satisfactia de a-mi fi urmat sfaturile, asa ca si-a cumparat-o în secret, dupa cum aveam sa aflu mai târziu. Acel el este la ora actuala inginer la o companie nationala de telecomunicatii, însa nu l-am mai vazut de vreun an. Nici nu îmi lipseste – amintirile placute, dar mai ales cele neplacute îmi sunt suficiente. (Aparte din nou: aceasta este una dintre afirmatiile mele tipice când ma aflu în faza de negare, ca sa arat ce mare si tare sunt eu si cât de putin îmi pasa, dar, de fapt, îmi pasa prea mult. Dupa zece ani, calcâiul lui Ahile a ramas tot pe fata plantara a piciorului.)

Dar sa terminam cu incursiunile în viata mea sentimentala, pentru ca riscam sa ne izbim de un patetism pe care îl putem foarte bine evita. În aceasta zi ploioasa, ma simt bine privind stropii spargându-se de ferestre, în timp ce diverse arome si izuri de cafea se sparg de bolta mea palatina. Ceasca e calda si degetele mele resimt aceasta proprietate a ei cu mare încântare. Dat fiind contextul senzorial în care ma aflu, mi-aduc aminte de un citat din André Gide, care comprima în el o adevarata filosofie de viata: „Nu-mi ajunge sa citesc ca nisipurile plajelor sunt moi; vreau ca picioarele mele goale sa le simta“. Sunt nostalgica, sunt prea tânara sa fiu nostalgica! Acum zece ani, când am descoperit acest citat, l-as fi gasit de o nobilitate perfecta. Nobilitatea de acum, însa, e patata de barbarism. Fie ca avem o integritate morala de necombatut, fie ca ridicam suspiciuni în aceasta privinta, un lucru ne reuneste: dorinta exponentiala de concret, care, uneori, merge pâna la instinctualitate. De aici barbarismul din citatul lui Gide… Dumnezeule, e incredibil! Ma privesc în mii de oglinzi si în fiecare vad un alt chip! As vrea sa cred ca toate avantajele de a ma fi maturizat cântaresc mai mult decât dezavantajele. Pentru ca, vedeti voi, fiecare ora, fiecare minut, fiecare secunda scrie o noua litera, un nou cuvânt, o noua pagina din istoria vietii noastre. Povestea se completeaza si, uneori, turnurile pe care le ia pot fi dezamagitoare. Descoperim mai mult, ne întristam mai mult. Clipele de înseninare pot fi oricând umbrite de câte-un norisor de tristete din care e posibil sa ploua cu lacrimi. Am experimentat toate aceste lucruri, am tras învataminte importante din ele, am simtit moliciunea nisipului, însa am citit si multe romane SF. Îmi iau inspiratia zilnica din maruntisuri, iar când vine vorba de achizitionarea unor noutati pe plan existential, locul ideal de obtinere a acestora este talciocul. Dar chiar ca sunt o ciudatenie! Si nu m-as cunoaste atât de bine daca n-ar fi cele o mie de oglinzi, permanent îndreptate asupra mea, cu privirile lor amenintator de reci.

E o zi numai buna de lenevit. O sa trec din nou pe la Carturesti, desi nu e sâmbata, ca sa iau un CD cu Chopin si niste ceai pentru acasa. Am de gând sa aprind semineul, sa ma asez în fotoliu si sa ma înfrupt din îmbinarea sinestezica a aromei ceaiului cu suita notelor muzicale. Pâna la urma, nu are de ce sa-mi pese daca ghetarii se vor topi de tot la noapte sau daca polii se vor inversa (din nou). Eu m-am straduit sa traiesc frumos si desi nu simt ca mi-am dus la bun sfârsit scopul pentru care sunt aici, nu am regrete. Regretul e începutul pierzaniei, iar eu vreau sa cred ca de-abia acum am reusit sa ma gasesc pe mine cu adevarat… Stiu ca sunt o fanatica a vietii, recrutata dintre renegati – drept dovada meseria mea; dar nu ma pot dezlipi nicidecum de extazul pe care îl resimti atunci când pleci într-o calatorie doar ca sa pleci si sa survolezi frumusetea ascunsa a lumii, adesea contrabalansata de latura ei hidoasa, mult mai evidenta. Curând, fruntea-mi va fi brazdata mai adânc de cutele timpului si vreau sa compensez acest deficit prin actiuni. Nu, nu prin injectarea regulata a unei cantitati de acid hialuronic în anumite zone afectate de procesul îmbatrânirii; sunt destule dive de Dorobanti care sa o faca în locul meu si, în plus, ele chiar trag foloase (pecuniare sau nu) de pe urma acestui mic retus fizic. Eu vreau sa ma perfectionez cât de mult posibil, sa întind coarda la maximum, însa, în acelasi timp, sa am grija sa nu se rupa. Noi limbi straine, noi cursuri, avansarea pe scara profesionala, activitati caritabile si orice alt lucru care ar putea face o diferenta între mine si restul lumii. Suna extrem de egoist si nici nu neg ca ar fi. Însa ma conformez cu faptul ca actuala mea constitutie nu îmi permite decât sa fiu buna, mai buna decât ieri si mai putin buna decât mâine…

Si uite-asa, m-am parasit pe mine într-o latenta melancolica în care ma voi regasi peste zece ani. Însa cine stie câte din cele înflorite aici vor fi adevarate atunci? Poate voi fi emigrat si eu, la fel ca multi alti români, prin tarâmuri mai însorite, sau poate ca voi fi vânzatoare de ate si ghemuri într-un butic jalnic din Capitala… Din cauza Pythiei, care nu a binevoit sa puna o vorba buna la Cerber si pentru mine, sunt nevoita sa ofer teren fertil semintei îndoielii pentru înca zece ani. Va sa zica, ce înseamna sa n-ai pile la zei! Daca erau români, se rezolva cu-o spaga mica. Sau plata în natura, caci, din câte stiu, lui Zeus i-a placut amorul mult de tot…    n

Eu în 2021
VOICU AANITEI
Clasa A 10-A U3
Colegiul National Bilingv „George Cosbuc“

Eu în 2021 ma vad un pic mort. Ma vad lungit într-o pace tulburatoare, sub pamântul pe care odata am pasit si m-am otravit. M-am otravit existând într-o lume poluata, îmbâcsita de vicii crâncene, care au ros-o cu coltii lor otraviti, putin câte putin, la fel cum pe mine ma vor roade viermii Mamei Natura si ai lui Dumnezeu. Ma vor roade continuu, pâna vor muri si ei, devenindu-mi tovarasi de putrefactie.
Ma vad mort, nu pentru ca vreun calendar mayas se opreste în 2012, ci pentru ca sunt înveninat cu veninul sarpelui ce odata-si musca uriasa coada, pastrând echilibrul universal. Acum, probabil ca zeii i-au dat voie sa ne muste din peisaj. Probabil ca i-am suparat, profanându-i, si pe buna dreptate. Si astfel, ne-au fost înveninate apele si muntii, cerurile si brizele, pasunile si copacii; rasaritul a asfintit, îmbetonat de futurismul mat si inexpresiv ce ne domina era pe care noi am construit-o ca pe o macheta verticala si gri, în care convietuim, mintindu-ne ca e frumos. O lume de sticla este sparta de pietrele dure ale unei arogante stapânitoare, ale unei noi ierarhii egoiste, ce îl are în frunte pe om. Pietrele sunt aruncate de acest rege, de acest dictator, al carui crez detine o singura lege, notata cu graffiti pe o universitate britanica si semnata Nietzsche: „Dumnezeu a murit“.
Homo sapiens sapiens distruge un Paradis, taind aripi de îngeri si sfârtecându-i cu un bici faurit din propriile lor pene, infernizând tot ce e mai sfânt, profanând o existenta pe care mintea lui, oricât de sapiens este, nu o poate percepe, dat fiind faptul ca el, homo, este doar un personaj, un caracter, o viziune iesita dintr-un cosmar al zeilor, care l-au blestemat pe el, pe om, pentru ca a strivit frumosul cu gheata-i însiretata de vicii si s-au blestemat pe ei, pe zei, pentru ca au îndraznit sa atipeasca o clipa, suficient cât sa transforme lumea într-un cimitir, cât sa transforme cosmosul în haos.
În 2021, probabil o sa fiu înaltat spre Marele Arhitect al Universului, probabil o sa exist în Real, în deplina întelegere, în deplina cunoastere, deci, în deplina nostalgie, care în timp, poate fructifica o lacrima astrala din care se va naste o lume a mea si doar a mea, transformându-ma în zeu. O lacrima al carei picurat ma va sanctifica înspre nimicnicia ori înspre totul eternitatii pe care am sa o clipesc.
Dar as îndrazni oare sa creez? As îndrazni sa risc sa clipesc, ca atunci când deschid ochii, sa privesc razboaiele milenare prin care lumea Mea a trecut? Sa Îmi trimit disperat un fiu, pentru a remedia o urgie crescânda? Care sa moara pentru lumea Mea, si pe care îl voi Înalta apoi la Mine? Si daca voi clipi si a doua oara? Atunci voi zari o lume putrezita, emanând ura, lehamite, razboi, pornografie, crima si mai ales neîncredere. Neîncredere în Mine si neîncredere în sine. Cum pot trai locuitorii sai fara încredere în ei însisi, în creatia Mea, prin urmare, în Mine? Nu vor face decât sa înfulece cu nesat o himera, patându-se cu sângele ei fantezist pe barbia proeminenta, scobindu-se apoi cu oasele între dintii lor întesati cu himera cruda. Vor fi sedusi de Morgana, atrasi în odaia ei cu aer oriental si pierduti câteva sute de ani în privirile ei înselatoare si alte câteva sute de ani, în saruturile ei hamesite, sugative de pasiune, în erotismul cu care ea le gâdila mintea aplatizata si pe care ei îl transforma în pura vulgaritate sexuala. Traiesc în iluzie, la fel cum porcul traieste în cocina: flencanind în noroi si îngrasându-se într-un scârbos si artificial ritual pe care ei îl numesc viata si de a carui veridicitate sunt convinsi; existând într-o involutie crasa, într-o realitate limitata de dogme, de clisee, de prejudecati, fara sa mai realizeze ca or sa fie taiati si lasati sa putrezeasca în cocina infecta pe care si-au creat-o scuipând persiflant peste Creatia Divina. Nu, clar nu as fi în stare sa suport asa ceva. As muri, oricât de zeu as fi Eu, as muri…
Sau nu. Poate voi trai bine merçi. Poate voi fi student, voi avea o slujba si niste idealuri care sa-mi motiveze viata. Poate voi debuta ca scriitor, poate îmi voi cumpara un câine, poate ma voi fi logodit. Poate ma voi înalta prin cunoastere, pe culmile amare ale unui extaz melancolic. Sau poate voi sedea cu posteriorul înfipt în scaun si-mi voi lasa creierul sa fie spalat de facebook, existând într-o imbecilitate ce ma va face handicapat, taindu-mi aripile.
Poate îmi voi descoperi latura cinematografica si voi fi urmatorul Zeffirelli, urmatorul Spielberg, urmatorul Stone. Poate voi face un desen animat inspirat din „Portocala mecanica“, având personajele interpretate de Mickey Mouse, Donald Duck si Pluto, de Goofy, de Minnie Mouse, de Chip si Dale… Sau poate voi fi brutar. Poate voi lupta în cel de-al treilea razboi mondial. Poate voi muri în cel de-al treilea razboi mondial. Poate voi muri chiar atunci, în 2021, alaturându-ma lui Jim Morrison, Janis Joplin si Jimi Hendrix, în Club 27.
În 2021, sincer sa fiu, nu stiu ce voi face. As putea face orice. Pot însa presupune, pot spera ca îmi voi continua linistit drumul spre cunoastere, spre întelegere, spre pace interioara, voi continua sa-mi extind mintea, tinzând spre eliminarea limitelor. Dar nu obtin asta oricum când mor? Atunci de ce sa mai traiesc? Ca sa ma pregatesc de moarte? E nevoie de vreo pregatire? Nu mori pur si simplu?
Sper ca voi trai din plin, ca un actor ce sunt, pe o scena în paragina, improvizând cât de mult pot, interactionând cu publicul, cu regizorul, cu lumea de dincolo de scena.
În 2021 o sa caut ce caut si acum, în 2011: scopul existentei mele, ca apoi sa ma întind pe asternutul infect al patriei, si sa sforai doina vietii mele, înspre cerurile mânjite de sfinti si stele, ca apoi, sa ma duc sa mor putin, vreo eternitate, sau doua…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper