Vie]ile noastre viitoare: „Unchiul Boonmee“ de Apichatpong Weerasethakul

Un articol de CATALIN OLARU

Desi titlul il pomeneste pe unchiul Boonmee, nu pe Boonmee pur si simplu, povestea nu e spusa de nepotul acestuia (asta daca va fi având vreun nepot). Cel mai probabil, acest „unchi“ e mai degraba o formula de politete. Fapt e ca un narator unic nu exista, ci aflam mai intâi istoria lui Boonmee (mai exact, istoria ultimelor zile din aceasta ultima viata a sa), câte ceva din vietile sale anterioare (in cel putin una dintre aceste vieti, nu e deloc clar rolul sau), un fragment din povestea fiului sau si un scurt epilog.
Unchiul Boonmee (Thanapat Saisaymar) nu pare sa faca prea mari distinctii intre viata unui om si cea a unei insecte („Am omorât multi comunisti si multi gândaci“, astfel isi explica boala de rinichi de care sufera). Pentru el, faptul ca sotia sa, moarta de 19 ani, ii apare si ii vorbeste e cel mai natural lucru din lume. La fel si intoarcerea dupa 13 ani a fiului, paros ca un Bigfoot si cu niste luminite rosii in loc de ochi. Exotismul asta furnizeaza cele mai memorabile momente ale filmului, poate si pentru ca budismul „Unchiului Boonmee“ e cu totul diferit de cel pe care cinematograful mainstream l-a consacrat. Daca in „Sapte ani in Tibet“, in cadru ar fi aparut o asemenea aratare, viitorul Dalai Lama ar fi lesinat pe loc iar alpinistul austriac interpretat de Brad Pitt ar fi infrânt-o in lupta dreapta. Boonmee e un altfel de erou, unul pe care câteodata abia il vedem.
Multe din scene au loc in jungla. Fiecare dintre ele este (sau pare a fi) filmata cu materialul gasit la fata locului. Adica printre tot felul de liane si arbusti. Nimeni nu pare sa fi taiat cu maceta paduri intregi pentru cadrul perfect. Rezultatul e de o picturalitate absolut hipnotica.
Culoarea locala se
pierde la granita
Generoase, intentiile lui Apichatpong Weerasethakul sunt insa imposibil de descifrat de catre spectatorul occidental. In principiu, se succed sase stiluri de filmare, dintre care cele mai importante sunt cele caracteristice cinematografului clasic, documentarului si dramei istorice, respectiv stilului personal al regizorului thailandez. Filmate cu mijloace restrânse, serialele vechi de televiziune thailandeze stimulau aparitia unor improvizatii din cele mai ingenioase, unele dintre ele situate la granita cu kitsch-ul. Printre acestea, monstrii care pândeau in umbra: pentru ca spectatorii sa ii poata vedea si pentru ca aveau corpul in intregime acoperit cu blana, s-a gasit solutia sa li se monteze beculete in dreptul ochilor. Acestei practici i se datoreaza aspectul exterior al lui Boonsong.
Spectatorului non-thailandez, Boonsong ii pare ridicol (cel mai probabil), fioros, in cazul celor usor impresionabili, sau aparitia lui e pur si simplu inexplicabila. In realitate, blana si luminitele reprezinta inca un apel la memorie (la fel cum sunt, de pilda, referirile la trecutul totalitar al Thailandei). Weerasethakul insusi si-a propus in „Unchiul Boonmee“ o meditatie despre moartea cinema-ului. Nu doar Boonmee moare, si memoria lui odata cu el, ci si filmul in care el apare e una dintre ultimele victorii ale peliculei asupra digitalului.
Alteritate si profetii ermetice
Toate chestiile astea nu avem cum sa le aflam din film, oricât de receptivi am fi. In acelasi timp, sunt informatii care nu saracesc cu nimic experienta pe care câstigatorul ultimului Palme d’Or o ofera. Filmul lui Weerasethakul e unul la care te uiti ca la o pictura, nu trebuie sa intelegi „despre ce e“ ca sa-ti placa (sau ca sa-l detesti). De ce, spre finalul filmului, Roong si Jen ies din camera si ramân totusi acolo nu am inteles nici pâna acum si tot nu mi se pare ca as fi pierdut ceva fundamental. Dimpotriva, lipsa informatiilor m-a obligat sa-mi formulez propriile teorii, la fel cum lipsa conditiilor i-a obligat pe cei de la inceputurile televiziunii sa gaseasca propriile lor solutii.
Intr-o tratare in oglinda a chestiunii strainului, aflam ca Boonmee a ucis comunisti in tinerete sau ca Jen, cumnata lui, nici nu concepe sa traiasca sub acelasi acoperis cu un imigrant din Laos. La polul opus, acelasi Boonmee a sedus o printesa intr-o viata anterioara, insa a facut-o sub forma de peste. In aceasta ultima viata, la câtiva ani dupa moartea mamei sale, fiul sau preia pasiunea acesteia pentru fotografie. In cele din urma, devine una cu subiectul sau. Intr-un fel de „Blow Up“ inversat, Boonsong investigheaza realitatea fotografiata pâna la un punct in care se integreaza cu totul in ea. In cele din urma, pasiunea il transforma fizic. Intr-un fel, trecutul insusi il transforma fizic, cel putin asta am crezut in sala de cinema. Ce cred acum e ca transformarea nu e in mod necesar a lui.
Ci poate Weerasethakul insusi e sotia lui Boonmee, el insusi e monstrul paros care s-a dus sa traiasca in padure, el e cel pe care il vom primi in viitor la masa noastra ca pe un extraterestru. Viata asta pe care o vedem acum nu e una trecuta a lui Boonmee, ci una viitoare a noastra. Una in care o sa mai vedem când si când Cinema-ul, dar n-o sa-l mai recunoastem.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper