Stima noastră şi mândria…

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Nimic nou în democratia româneasca postdecembrista. A avut loc Conventia P.D.L. si s-a votat cum trebuie, când trebuie si a iesit cine trebuie. Nici o surpriza: organizare perfecta, nimic lasat la voia întâmplarii. În plus, o reusita sedinta de psihoterapie de grup: liber la vaicareala, dar nu prea mult, si numai  în absenta presedintelui patriei. Emil Boc, mobil, grav, important, mereu zâmbitor, un Forest Gamp de Balcani, a fost ales de cine trebuie înainte ca partidul sa faca figuratia necesara, caci, a spus-o demult însusi „parintele popoarelor“, Iosif Visarionovici Stalin: important este cine numara, nu cine voteaza. Celor nascuti dupa Revolutie sau celor ce nu stiu cum se desfasurau congresele defunctului P.C.R., li s-a oferit acum posibilitatea sa urmareasca pomenita Conventie, care a fost o copie turnata a acestora. Sigur, cu unele deosebiri – alte generatii, alte asteptari! –, dar toate în defavoarea politrucilor de azi, care detesta cu violenta comunismul, dar nu si realizarile lui concrete.

 

Raposatul de la Târgoviste construia în nestire nazuind sa duca tara „pe cele mai înalte culmi ale socialismului si comunismului“, pe când urmasii sai,  dupa ce au vândut tot ce a construit el, nu doresc decât sa câstige alegerile de anul viitor si, cum declara o juna reprezentanta a portocalismului agresiv, sa fluture steagul P.D.L.-ului deasupra sediului P.S.D.! Gest care, judecând dupa rezultatele de pâna acum ale opozitiei, n-ar întâmpina cine stie ce rezistenta. Efortul va fi sustinut, se subîntelege, si de milionul de electori din diaspora adusi de ministrul de Externe, asa cum singur s-a angajat, si nesilit de nimeni, în fata Conventiei portocalii. Prin urmare, nimic pentru  tara, totul pentru partid! Si, fireste, totul pentru victorie. Raposatul credea în ideile sale, putine, dar fixe, drept pentru care, a si murit cântând Internationala, pe când „ai nostri“ trec de la stânga la dreapta fara nici o ezitare, banii, fala si cacealmaua fiind singurii lor zei tutelari. Un partid, asadar, care vorbeste numai cu sine si despre sine, fara a fi, macar de forma, interesat de opiniile altora, de dialog, a ajuns prin lasitatea sau indiferenta  tuturor sa faca exact ce doreste, când doreste, iar daca îi lipseste ceva – ca, de exemplu, voturile –, cumpara. Care voturi, de altfel, sunt foarte ieftine. Când saracia, umilinta si frica ating altitudinile de azi, demnitatea, libertatea si democratia nu sunt posibile si nici nu obsedeaza pe nimeni. Caci legi, reguli si pacate exista doar pentru ceilalti, care sunt cei rai, cei nedrepti, hotii si ticalosii, unii dintre acestia fiind chiar moguli! În concluzie, „partidul care a facut cel mai mult bine României“, asa cum s-a straduit presedintele  sa ne înlature orice urma de îndoiala, este cel democrat-liberal. Sigur, când  amintirea victoriilor trecute s-a strecurat în memoria parintelui spiritual al acestui partid, normal, s-a lasat cu lacrimi. În schimb, presedintele, nici macar din greseala nu a scapat vreuna când a anuntat taierea salariilor si a pensiilor, si nici când s-au desfiintat spitale si scoli, deoarece acestea se numesc reforme, modernizarea statului, iar oamenilor trebuie sa le faci bine cu forta, cum s-a exprimat mai demult o distinsa gura. Dar acestea nu sunt singurele amanunte demne de retinut.  Am urmarit cu mare atentie  si revolta domnului Vasile Blaga – justificata si foarte necesara –, care, fireste, va ramâne fara nici o consecinta, caci suporterii se vor retrage proportional cu numarul pacatelor pe care le au.  În timp ce vorbea, m-am uitat involuntar în sala, la dl. Stolojan, pentru care s-au varsat chiar lacrimi, numai ca ele nu l-au împiedicat sa ajunga, în poza colectiva, undeva în rândul al treilea din spatele presedintelui. Cam acesta pare sa fie si viitorul domnului Blaga, în ipoteza ca i s-au terminat rezervele de curaj. Deocamdata însa nu putem sti. Ma gândesc ca într-o alta încapere, s-a rostit mai demult, tot printre lacrimi: „Draga Vasile…“ iar, daca va veni vorba despre Guvern, mai devreme sau mai târziu se va spune: „Draga Emil…“  Si probabil ca presedintele îsi va aminti, în treacat, de o fraza a lui Vasile Blaga primita cu aplauze: „P.D.L. s-a facut de râs numind în functii de conducere toti neavenitii!…“ În sfârsit, a fost si ceva la care, sincer, nu m-am asteptat: o parte din delegatii la Conventie au strigat, în timpul discursului pomenit, „Libertate!“. Recunosc, auzindu-i si vazându-i cum se agita, m-a coplesit o mila, dar si o tristete cosmica: cine sa le dea libertatea? Cei ce, practic, cu consimtamântul lor, au desfiintat Parlamentul? Caci este în afara oricarei îndoieli ca toti cei ce simtira, pentru un moment, nevoia libertatii detineau functii importante, cei mai multi erau parlamentari. Poate ca, obisnuiti sa vânda si sa cumpere orice, n-au descoperit ca libertatea se evalueaza dupa alte criterii sau, mai stii, poate  ca, pentru un moment s-or fi rusinat: la doua decenii de la Revolutie, s-a ajuns sa se strige  din nou „Libertate!“. Si nu numai în piete, ci pâna si  la congresul partidului-stat. Sa fi înteles, oare, cei în cauza, semnificatia profunda a acestui cuvânt?  Nu cred. Nu este suficient sa stii, daca te porti de parca n-ai sti. Asa stând lucrurile, trenul evocat de Vasile Blaga, al pretinsei modernizari, merge cu viteza spre podul rupt, prin urmare, ce conteaza cât de aproape este statia urmatoare sau cea la care nu si-au propus niciodata sa ajunga. Importante sunt doar alegerile viitoare.
Nu pot sa  închei însa fara sa-mi amintesc de un alt moment: prezenta lui Jeffrey Franks în România. Lumea s-a concentrat în mod cu totul deosebit asupra pantofului sau si mult mai putin asupra consecintelor respectivei vizite. Citindu-i „sugestiile“, adica ce mai trebuie desfiintat, comasat, distrus, privatizat, mi-am amintit de sovromuri. Sovromtransport, Sovromcuartit, Sovromcarbune, T.A.R.S./ Transporturile Aeriene Româno-Sovietice, sovrom: lemn, tractor,  gaz, petrol, chimie etc. Sovrom orice. Si, cum se întâmpla între „frati“, o mica parte din cât ni s-a furat, uneori o primeam înapoi sub forma de „ajutor“. Era foarte cunoscuta, în anii aceia, o întâmplare petrecuta într-o gara aflata la frontiera de rasarit. Un muncitor ce trudea la încarcat grâu si-a uitat haina într-un vagon care mergea în Uniunea Sovietica. Peste câteva zile, acelasi vagon  s-a reîntors în aceeasi gara si, împreuna cu grâul primit drept ajutor, muncitorul vazu ca i s-a întors si haina. Aceste societati mixte româno-sovietice, înfiintate în 8 mai 1945, aveau drept scop recuperarea datoriilor de razboi si, sub firma „prieteniei  de nezdruncinat cu marea noastra prietena de la Rasarit“, erau în realitate instrumente de subjugare totala a României, de transformare a ei într-o colonie. Ele au fost desfiintate dupa 11 ani, dar ranile au ramas deschise înca mult timp dupa aceea. Din pacate, dupa aproape patru decenii, ceea ce n-au izbutit decât partial „fratii de la Rasarit“, au reusit ceilalti eliberatori de comunism, adica fratii de la Apus. De asta-data, definitiv. Caci, în fapt, nu a mai ramas aproape nimic de vândut sau de furat. Au disparut treptat sate, orasele, paduri, linii ferate, fabrici, mine. Altadata, pe dealurile Transilvaniei – acum goale,  rase – se cultiva trifoiul rosu care era valorificat la Bursa din Zürich. Astazi, pâna si oamenii au fost fugariti din tara. Inteligenta, forta calificata de munca, cei ce s-au încapatânat sa nu se rateze trebuie cautati pe alte meridiane. Nu mai avem victorii adevarate, doar rar de tot, câte un amator, la concursuri de genul „Românii au talent“, ocupa, pentru scurt timp, scena vreunei tari, dupa care numai hotii, curvele si cersetorii mai amintesc de patria noastra. Dar nici acestia nu sunt de mâna întâi, nu fac nimic memorabil. Ne-am mutat cu totii într-un cosmar cu prosti si lichele, cu sinucideri, batai între clanurile tiganesti si mitocani de ambe sexe care, în lipsa culturii, îsi etaleaza cu satisfactie masinile, aurul, soldurile si bodyguarzii. Tara s-a transformat dupa chipul si asemanarea acestor toape si mitocani: „Eu am anii, tu ai banii…“ Mitocani care nu le pretind altora ceea ce nu au nici ei: cultura. Un numar impresionant de cetateni nu stiu cine a scris Biblia,  nu cunosc semnificatia unor sarbatori la care sunt mereu prezenti, faptele sfântului la moastele caruia se închina, dar completeaza carentele spirituale cu sarmale, mici si apa sfintita, daca ajung la ea. Si toate acestea se obtin cu suferinta, dupa lungi îmbrânceli si vorbe urâte. Caci sfântul sau sarbatoarea sunt, pentru foarte multi, doar pretexte, sansa unei mese gratuite.
Imediat dupa razboi, împreuna cu „eliberatorii“ si cu celebrele tancuri T-34, a venit si o alta categorie,  cu totul aparte, de învingatori, cum nu a mai cunoscut pâna atunci istoria noastra: activistii de partid care, pâna la terminarea colectivizarii, vorba taranilor, criticau cu pistolul la tâmpla. Ei au umplut închisorile cu oamenii cei mai de valoare, intelectuali si politicieni, iar cei ce n-au murit acolo s-au sfârsit la Canal sau în domicilii fortate, departe de casa. Locul acestora a fost ocupat de o categorie de „specialisti“ demni de activistii care i-au recrutat. Dar pentru dezastrul tarii nu numai acestia au fost de vina, ci vina o au anumite „componente“ ale structurii noastre dintotdeauna. La noi, toate s-au facut altfel. De cele mai multe ori, prosteste. Slavizarea a fost luata foarte în serios. Istoria Uniunii Sovietice, geografia, biologia, ba chiar si fizica urmareau doar succesele „poporului frate“. Pâna si în câmpul lingvisticii preocuparile lui Stalin ocupau un spatiu consistent în gramaticile vremii. Roller ne-a aratat cum se scrie istoria, Vitner, Novicov, A. Toma si altii, cum trebuie facuta literatura. Nu a fost, cred, domeniu de activitate care sa nu fi avut câte un asemenea dascal. În majoritatea tarilor socialiste, de exemplu, colectivizarea agriculturii a fost mimata. În România, colectivizarea, aproape totala, s-a facut cu mult sânge si  cu victime numeroase. Datoria externa s-a platit, în ciuda cumplitelor suferinte ale populatiei, pâna la ultima centima. Prin alte parti, miscarile de opozitie erau tolerate, iar detinutii politici erau tratati cum se cuvine. La înfiintarea Grupului Gulliver (Amsterdam, 1987), Havel ne-a trimis din închisoare un film cu alocutiunea sa de solidaritate cu noi, cei care alcatuiam grupul, si cu obiectivele lui. În România, exact în aceiasi ani, cei ce aveau alte opinii erau tratati fie ca bolnavi psihici, fie ca gay, traficanti de valuta sau delincventi de drept comun. În  primavara lui 1988, participând la o reuniune pe tema identitatii culturale europene, organizata la Paris de Ministerul francez de Externe, am fost martorul unui alt eveniment important: scriitorul si disidentul maghiar György Konrád a anuntat existenta legala în Ungaria a Partidului Social Democrat. În aceeasi perioada, îmi amintesc ca la noi, se pregatea cu entuziasm al nu stiu câtelea congres al P.C.R., iar în tara, oamenii descriau cu lux de amanunte grozaviile provocate de foame, avantajele nechezolului si ale snitelului preparat din parizer sau din cartofi. Sigur, ar fi multe de spus.Prin aceste câteva  exemple însa nu am dorit decât sa subliniez faptul ca activistii de astazi, asemenea activistilor de atunci – diletanti, inculti, agresivi -, sunt interesati doar de propria lor cariera repetând fara imaginatie  faptele înaintasilor lor de dupa ultimul razboi, diferentele simtindu-se doar la capacitatea de a fura. Fostii aveau acces la un pachet de Kent si o sticla, doua de whisky, pe când contemporanii nostri, la miliardele de euro din bugetul tarii. Dupa Revolutie, o parte din nepotii lui T-34 împreuna cu multi dintre nulii si frustratii patriei au pus iarasi sub semnul întrebarii valori, fapte care au costat vieti, umilinte îndurate pentru a obtine o victorie cât de mica. Nici aici, din pacate nu au reusit decât sa fie banali imitatori. Demascarile erau pe vremuri cosmarul celor care însemnau ceva, dar  nu numai al acelora. Azi, o institutie publica face acelasi lucru în numele „curateniei morale“. Caci toti trebuie sa fim egali în murdarie. Pentru tineretul de azi, o parte din sacrificiile celor din generatia mea par de neînteles. Mai mult, unii le judeca dupa criterii ce li s-ar potrivi mai degraba  militienilor sau fanaticilor religiosi. Au vorbit despre acei ani cei ce nu cunosc nimic si mai ales lichelele care urmareau avantaje politice sau materiale. Unii chiar au reusit sa-si faca un nume denigrând valorile.  De fapt, atât comunistii cât si anticomunistii  si-au concentrat tirul cam asupra acelorasi nume. Si nu de dragul ideologiilor pe care pretind ca le servesc, ci din cauza propriei alergii la valori. Acestea au ridicat o stacheta la care cei pomeniti nu ajung. Ori de câte ori citesc diverse rechizitorii, ma gândesc la pasarelele care se hranesc cu paduchii de pe spinarea marilor ierbivore africane. Nu stiu cât timp va mai trece pâna vom ajunge la podul pomenit la Conventia PDL. Constat însa ca multi din breasla noastra, a scriitorilor, se pierd în nimicuri, fara a da semne ca simt tristetea unui moment în care tocmai cei ce ar trebui sa apere libertatea, asteapta sa le-o dea altii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper