Radu G. Teposu

Un articol de AL. CISTELECAN

Format in climatul „Echinox“-ului, Radu G. Teposu a fost unul dintre criticii de suprafata si suflu ai generatiei ’80, practicând un partizanat „obiectiv“, detasat, cu militanta marginita strict de discernamântul valorilor. Critica sa nu e alimentata de spiritul generationist, desi „generatia ’80“ e o tema privilegiata a articolelor raspândite prin reviste (peste 2500) si ei i se ridica monumentul „Istoriei tragice si grotesti…“. Cartea sa de debut, „Viata si opiniile personajelor“, e un eseu despre devenirea formelor romanesti in istoria româneasca a speciei. Centrat pe „vârfurile“ acesteia si tinând un fir cronologic, eseul devine o panorama a romanului românesc de la inceputuri pâna la – inclusiv – operele capitale ale generatiei ’60. Grila interpretativa e unitara si ea il conduce pe exeget la formularea unei triple tipologii, organizata intr-o relativa succesiune. Metamorfozele romanului românesc sunt urmarite dintr-o perspectiva inedita, apropiata, dar nu coincidenta, cu cea naratologica: criteriul devenirii e reprezentat de peripetiile personajului, vazute ca o miscare de emancipare atât de sub dictatura auctoriala, cât si din complicitatea cu naratorul. Soarta personajului nu face decât sa rasfrânga in literar marile seisme epistemice, rupturile din ansamblul spiritual repercutându-se, cu o geometrie variabila, dar legica, in microsistemul romanesc. Din planul mare al relatiei „fiinta-transcendenta“, criticul coboara metamorfozele in planul intra-literar, realizând o paralela a emanciparilor. Tipologiile romanesti tin, in fond, si sunt determinate, chiar daca nu imediat, de mutatiile din metafizica. Vârstei pre-nietzscheene a acesteia ii corespunde „romanul tranzitiv“, bazat pe „reflectare“ si „pe omniscienta naratorului“; in aceasta prima etapa a narativitatii „personajul este narat si are iluzia vietii“. Atentatul nietzscheean raspunde intr-o prima revolta a personajului, care capata acum „constiinta de sine“ si isi asuma si prerogativele naratorului, in cadrul „romanului reflexiv“. Constiinta de sine a personajului va scoate cu totul din cauza criteriul „realist“ si va promova, intr-o a treia etapa, a „metaromanului“, „imaginarea ca asumare constienta a fictiunii“, personajul luând si locul scriitorului, dupa ce denunta pactul de complicitate cu naratorul. Vazut ca un proces de parvenire, emancipare si revolta, destinul personajului e cuprins intre docilitate si autarhie. La capatul celor trei etape, personajul a scapat de orice transcendenta si de orice subsidiaritate, trecând pe seama sa, prin cumul, functiile auctoriale si naratoriale. Teposu  isi numeste metoda „retorica existentiala“, contând pe faptul ca „orice semnificatie din planul textului trece, in mod inevitabil, in sfera mai larga a viziunii existentiale“ si legând „procesul scriptural“ de o „trans-semnificatie“.
Perspectiva „tipologizanta“ si constiinta unei „trans-semnificatii“ a literaturii se vad si in „Suferintele tânarului Blecher“ (originar lucrare de licenta), desi „monografia“ are structura unui eseu interpretativ. Teposu muta centrul interogatiilor sale pe binomul creatie-boala, efervescenta-suferinta, prelevând de acolo note pentru o posibila tipologie si accentuând modernitatea de tip morbid. Analizele sunt partea de excelenta a cartii, caci Teposu era un expert al concretului literar.
„Istoria tragica si grotesca a intunecatului deceniu literar IX“ (care a stat cinci ani in sertarele unei edituri) e o carte a genezei, grabita sa prinda ivirea generatiei ’80 inca in faza potentialitatii si sa-i claseze – mai degraba decât implinirile – virtualitatile. Acuitatea analitica a lui Teposu, jucata pe intuitie si rigoare, are o bataie profetica. Inteligenta lui exegetica acopera, intr-adevar, devenirea ulterioara a majoritatii autorilor. Stralucitoare de la un cap la altul, „Istoria…“ pare animata de doua intentii constructive care se saboteaza una pe alta. Teposu porneste cât se poate de metodic, punând temelii clasice unui edificiu proiectat ca temeinic, dar sfârsit cu larghete si nonsalanta postmoderne. El degajeaza intâi bazele conceptuale ale cartii, luând in discutie conceptul de generatie, pentru a-l repune in functie, stabilind apoi „radacinile“ si afinitatile generatiei si lasând la urma caracteristicile definitorii sau complementare ale acesteia. Drumul sau trece, in mare, de la genul proxim la diferenta specifica. Teposu se bizuie, de regula, pe bunul simt (critic). Acesta ii  certifica numaidecât ca „modelele actioneaza, e o lege a naturii“, iar „caracterele se transmit impotriva vointei“, instituind continuitatea ca lege fundamentala a literaturii. Bazat pe aceasta lege, Teposu leaga generatia ’80 de cele de dinainte, subevaluând insa rolul elementului polemic, voluntar si constient, in configurarea sa. Cealalta lege a literaturii, nu mai putin constitutiva – discontinuitatea, ruptura –  nu e la fel de activa in conturarea profilului generatiei. Teposu nu e hotarât pe ce anume sa puna accentul tonic al clasificarilor sale, pe continuitatea ca atare ori pe solutia de continuitate. El ignora vocatia programatica a generatiei, luând in discutie acest aspect doar punctual. Lipseste, astfel, din tablou un element decisiv, care e acela al bataliei de concept, al bataliei programatice. Echilibrul principial al lui Teposu e prea „pacifist“ si el estompeaza frenezia rupturii, punând optzecismul intr-o genealogie justa, dar domesticind notele rebeliunii.
Initiata riguros, aproape pedant si pozitivist, „Istoria…“ se intâlneste repede cu un concept ce devine pentru ea când o voluptate, când o calamitate: postmodernismul. Teposu face efortul de a-si adapta propria scriitura la concept si de la tonul neutru si obiectiv trece la cel sagalnic, iar de la constructia articulata – la una ce-si simuleaza dezlânarea si se joaca cu contradictia de sine. Criticul se autoflateaza ca postmodernist. El nu face insa decât sa-si intretina cu asta un anume bovarism. Nu numai ca intreg proiectul sau e de descendenta lovinesciana, dar si obsesiile sale analitice reprezinta, in fond, ticuri moderne. Exaltarea unor note postmoderniste e de indata contrazisa de accentul pus pe coerenta si unitatea operei, pe omogenitatea viziunii. Chiar si la baronii postmodernismului, el jubileaza in fata conduitei moderne a viziunii. Daca, de pilda, Mircea Cartarescu reprezinta „tot ce postmodernismul a putut da mai coerent si mai bine articulat in poezie, la noi“, tot el e cel ce practica un discurs al „esentializarii prin despuierea de fenomenal“. Relevant pentru acest concept de postmodernism sabotat de propria structura e chiar modul in care Teposu exalta postmodernitatea: in termeni de coerenta si articulare. Nu mai putin relevanta e si cautarea sistematica a profunzimii, viziunea etajata asupra literaturii si intretinerea deschisa a conflictului dintre aparenta si esenta. De câte ori se lasa in voia propriului spirit critic, de atâtea ori Teposu beatifica, de fapt, modernitatea. Iar când nu e atent, calitati eminent postmoderniste sunt trecute la negativ (spre pilda, in cazul lui Mircea Petean, a carui poezie se resimte, nici mai mult, nici mai putin, decât de „pulverizarea eului“). Pe de alta parte, oricât de incapator ar face el postmodernismul, acesta nu poate inghiti intreaga generatie decât daca se salveaza intr-o totala indeterminare. Teposu n-a fost intotdeauna un fanatic al postmodernismului dar s-a lasat, pe drum, nu numai sedus, ci si convertit de stralucitul eseu al lui Gianni Vattimo – „La fine della modernità“. Intreaga generatie va fi, astfel, sigilata de critic cu conceptele subsidiare celui de „pensiero debole“, autorul luându-si sarcina de a intra in hatisul bibliografiei de teren spre a mai scoate câte un argument. Propriile analize ii dau, din loc in loc, dreptate, dar si mai adesea ele il contrazic flagrant. Toata directia ce mizeaza pe ontologizarea discursului se rascoala impotriva etichetei. E drept, Teposu intelege postmodernismul ca pe o actiune ontologizanta, fondatoare, si-l inzestreaza chiar cu o teleologie, oricât ar fi aceasta bufona si mediata. Simbolul postmodernismului e „o biblioteca in care se va juca o apocalipsa bufona si livresca“. Conceptul de postmodernism al lui Teposu nici nu vrea, de altfel, sa fie coerent. Prefata se si joaca cu ipotezele, imbratisându-le si renegându-le. Fundamental postmodernismul sau e insa „un romantism intors“ sau inhibat. Daca fondul postmodern e romantic, inseamna ca, la rigoare, el nu e decât o noua retorica iar pe baza consensului de substanta cu romantismul el poate absorbi oricâte patetisme. De aceea post-expresionismul sta intr-o situatie ambigua, contribuind excesiv la fondul postmodernist.
Preparativele teoretice, concise si strict functionale, sunt urmate de o sistematizare tipologica a discursului, in cadrul fiecarui gen (respectul de gen, investit aici structural, e o alta sechela moderna). Tipologiile propuse de Teposu, in interiorul fiecarui gen, sunt departe de a fi tepene, ramânând in limitele unei relativitati operative. Dar chiar si asa, desenate cu larghete si simt al labilitatii, ele sunt discutabile. Unii autori nu stau unde-i pune Teposu nici chiar in clipa in care sunt fixati, oricât de flatante ar fi locurile oferite de critic.  Partea cea mai temeinica a cartii e cea rezervata analizelor propriu-zise, Teposu dovedindu-se aici chiar interpretul predestinat. Intre toti criticii generatiei, el era singurul in stare sa-si tina calitatile intr-un echilibru maximal, nepermitând nici uneia sa se manifeste in exces. Foarte aproape de creativitatea literara, fiind unul din criticii pentru care problema talentului se pune mai curând in termenii debordantei decât ai efortului, Teposu face, de fapt, in critica, penitenta expresiva. Cu o intuitie mai degraba abrupta decât directa, supla si adaptabila, el contrage opera in formulari memorabile, gravate pentru totdeauna. Analizele sfârsesc intr-o colectie de memorabilia, intr-un repertoriu de parole. Critica lui Teposu e o arta a contragerii, o incizie a conflictualitatii din care se naste opera iar rezolutiile lui sunt o gravura latina. Afabil si caustic in acelasi timp, propozitiile sale, de o obiectivitate inclementa, scapa rareori fara un sâmbure de malitiozitate. Judecatile severe au voluptatea insectarului. Percutante, lovind (lovinescian) drept in intimitatea operei, stralucitoare si seducatoare, analizele lui Teposu sunt partea cea mai rezistenta a „Istoriei“.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper