Propuneri pentru istoria literaturii

Un articol de GEORGE NEAGOE

Razvan Voncu, Zece studii literare, Bucuresti, Editura Academiei Române, 2010, 300 p.

 

Circulatia cartii ramâne principala deficienta a câmpului literar românesc. Numarul editurilor si frecventa ridicata a aparitiilor ii impune oricarui cronicar sa-si trieze lecturile, in special cu ajutorul prejudecatilor. Rezulta o perceptie trunchiata a valorii. La rândul lor, tirajele confidentiale distorsioneaza spiritul critic. Din aceasta incertitudine, triumfatoare iese „rumoarea“ (termenul  impus de Paul Cornea). Prin urmare, clasamentele nu sunt decât niste capricii primejdioase. Nu ma refer la faptul ca, de multe ori, premiile sunt câstigate de cine „trebuie“. Mai grava se arata neincluderea intr-o lista, intrucât produce impresia ca nu exista alte titluri in afara de cele mentionate. Anul 2010 a fost ba al romanului, ba al poeziei (ambele verdicte au acoperire), dar n-am auzit nicio voce afirmând ca am stat bine la capitolul critica si istorie literara. Florin Manolescu – „Enciclopedia exilului literar românesc“ (ed. a II-a, revazuta si adaugita), Eugen Negrici – „Literatura româna sub comunism“ (vol. I), Ion Pop – „Din avangarda in ariergarda“ reprezinta nume si cercetari suficient de impozante. Il adaug, bineinteles, pe Bogdan Popescu („Banul de aur sau Viata din opera lui Stefan Banulescu“).
Se cuvine sa-l includ si pe Razvan Voncu, al carui volum, tiparit sub o denumire modesta la prestigioasa Editura a Academiei Române, nu se remarca prin unitate, ci prin ascutimea interpretarilor. Alergând cu acelasi suflu catre slovele vechiului scris românesc si actualitate, autorul ne pune la dispozitie o selectie a materialelor raspândite in „Contemporanul“, „România literara“ (unde sustine, cu observatii riguroase, o rubrica rara in revuistica noastra: „cronica editiilor“) sau in colectia „Biblioteca pentru toti“, ingrijita de „Jurnalul national“ (prefete la antologiile Nichita Stanescu – „Noduri si semne“ sau la Nicolae Labis – „Moartea caprioarei“).
Eterogenitatea culegerii impune câteva consideratii despre statutul cercetarii literare la noi. Fiindca, aceasta a generat o dezbatere inca netransata, datând de prin deceniul al treilea din secolul trecut si implicând doua opinii extreme. Pe de o parte, s-a constituit tabara „arhivarilor“, a cautatorilor de documente, a bibliografilor care, de cele mai multe ori, n-au nicio viziune personala despre domeniul abordat (autor/ tema/ curent). Sigur, munca lor este indispensabila unui critic veritabil, care isi bazeaza intuitiile pe fapte, iar nu pe imaginatie zburdalnica. Pe de alta parte, s-a decantat grupul „talentatilor“, care au transformat critica in virtuozitate stilistica (forma fara fond). Majoritatea acestora au esuat in tentativa de a redacta sinteze/ panorame, incropind cartulii din recenzioare.
Minorii sunt majoritari
Altii sunt mentorii lui Razvan Voncu. Structural, ramâne un calinescian, adept al vocatiei, nu al talentului. Dar asta nu anuleaza inclinatia spre metodele scolii sociologiei literare, pe filiera Robert Escarpit, Pierre Bourdieu, Paul Cornea. De asemenea, interventiile sale din presa, constrânse de limita unei pagini, nu tradeaza umori. Aproape toate analizele sunt insotite de incadrari in diverse paradigme. Pentru Razvan Voncu, rama istorica devine rama teoretica. Buna cunoastere a textului si a contextelor sale este punctul forte al cartii. Exegezele se revendica de la o intelegere adecvata a obiectului. De pilda, in „Istoria literaturii vechi, o istorie deschisa?“ insista asupra ineficientei transferarii sensibilitatii actuale asupra literaturii medievale, deoarece, si atunci când se realizeaza cu ajutorul unei inteligente sclipitoare, nu conduce decât la rezultate falsificatoare: „Pacat, insa, ca in istoria lui G. Calinescu il aflam doar pe Calinescu insusi, si prea putin pe omul vechi – cel care scrie si cel care citeste“
(p. 15). Am expus majoritatea argumentelor in favoarea unei raportari similare cu ocazia comentariului pe marginea traducerii monografiei lui Stefan Lemny – „Cantemirestii: aventura europeana a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea“. Nu strica sa le reamintesc. Conceptul de literatura veche (pentru intreg spatiul european) are o dimensiune exclusiv culturala.  Conceptele de originalitate si paternitate nu functionau, drept care scriitorii (i. e. copisti, traducatori, copisti, adica „scrietori“) aveau acelasi orizont de asteptare cu publicul: „Trebuie, cred, sa incercam sa renuntam la imaginea contemporana a omului – fiinta fracturata in nenumarate discursuri «specializate» – intr-un efort de reconfigurare a omului vechi: fiinta unitara, cu manifestari integratoare, adesea sincretice, a carei aspiratie catre completitudine transpare in orice produs cultural al sau. Textul vechi contine totul, de la sistemul de valori, reprezentari, mentalitate, imaginar al emitatorului, pâna la sistemul echivalent al receptorului. Istoria literara nu poate face abstractie de om: cel care scrie si cel care citeste sunt, impreuna, cuprinsi in text“ (p. 16). Acceptând distinctia lui Paul Zumthor intre „lectura“ si „interpretare“, Razvan Voncu ajunge la concluzia ca nicio interpretare nu exceleaza fara o lectura corecta, in litera si in spirit.
Cele zece studii care alcatuiesc substanta fundamentala a volumului urmeaza un scenariu minutios. Exemplara in acest sens se dovedeste secventa „Clasicii minori“ – o problema de interpretare“. Pasul intâi consemneaza starea de fapt a domeniului. Citatele din istorii literare si din dictionare intentioneaza sa demonstreze necesitatea unei alte directii decât „valutarea“ (termen predilect al autorului) estetica. Pasul secund consta in strângerea probelor pentru indreptatirea propriului demers. Intervin aici nuantarile si diferentierile. Conceptul se sprijina pe câtiva parametri sociologici: vârsta cititorului, programa scolara si intâlnirile festive. Notiunea de „clasici minori“ este influentata, inainte de toate, de aria curiculara, conceputa dupa criterii etice si nationale. Prin mijlocirea literaturii, elevii deprind patriotismul si trasaturile specifice sufletului românesc: „Un al doilea factor de diferentiere a celor doua câmpuri e de identificat in afara mecanismelor literare, si anume la nivelul celor sociale. Ma refer la circulatia „clasicilor minori“ in spatiul manifestarilor oficiale care includ si performarea unui text literar, cum ar fi Ziua Nationala sau inaugurarile anului scolar. Nu dispunem de o statistica, la acest capitol, dar cred ca nimeni nu poate tagadui ca Alecsandri, Cosbuc, St. O. Iosif, Topirceanu sunt, in materie de poezie, vedetele de necontestat ale tuturor serbarilor scolare, ale tuturor comemorarilor ostasesti si ale tuturor montajelor cu caracter «patriotic», prilejuite de diferite aniversari sau comemorari“ (p. 23). Solutia propusa de autor vizeaza, deopotriva, antropologia si traditia formelor literare „Altfel spus, cât Bratescu-Voinesti e in Sadoveanu, si cât Traian Demetrescu in Bacovia!…“ (p. 27). „Minorii sunt majoritari“ sustinea Marin Sorescu in serialul din „Revista de istorie si teorie literara“. „Merita in sfârsit si ei o istorie“, adauga tacit Razvan Voncu. Investigatia legata de „Mihail Drumes, romanul «Invitatie la vals» si strategiile prozei de consum“ ofera un model pentru un posibil capitol.
Buzduganul si liderul generatiei
Foarte atent construite si concludente sunt contributiile „Poezia lui Labis, azi“ si „Experienta postmoderna in opera lui Nichita Stanescu, de la «Maretia frigului» la «Noduri si semne»“). Oprindu-se asupra poetului din Malini, criticul intocmeste o micromonografie, inscriindu-i coordonatele biografiei si ale creatiei in atmosfera de apogeu dogmatic a realismului socialist. Simetriile cu tânarul prozator oficial din aceeasi vreme atesta necesitatea folosirii in propaganda a unor personalitati talentate. Desigur, Sadoveanu era protectorul si icoana breslei, insa culturnicii stiau ca nimeni nu este etern si ca trebuie sa pregateasca noi cadre, inteligente sau ingenioase, nicidecum versificatori (Eugen Frunza sau Victor Tulbure) care, si dupa 1965, au insailat in maniera anilor ’50, ajungând, ironic si paradoxal, anacronici atât in raport cu generatiei ’60, cât si cu ideologia ceausista, in continua transformare: „Faptul ca Nicolae Labis, in ciuda unui comportament turbulent (social si chiar literar), nu a fost eliminat din Scoala de literatura «Mihai Eminescu», asa cum au fost eliminati altii, pe considerente mai putin serioase decât fronda repetata a acestuia, atesta nevoia de Labis a autoritatilor culturale comuniste. Insa poetul nu a exploatat aceasta nevoie spre a-si extinde privilegiile si nu s-a comportat niciodata asemeni unui «print rosu» (cum facea, de pilda, contemporanul sau Petru Dumitriu). s…t Nicolae Labis, poet exponential, la un moment dat, al «noii literaturi», a murit, de fapt, ca autor interzis“ (p. 68-69).
Despre un Nichita Stanescu postmodern s-a tot vorbit de peste un deceniu. Numai ca, din pacate, a lipsit cuplarea evidentelor. Razvan Voncu procedeaza cu meticulozitate, extragând notele definitorii ale primei etape din activitatea scriitorului, ca sa remarce abaterile de la paradigma initiala. Din nou, evolutia formelor scoate la lumina un critic care isi câstiga autoritatea/ credibilitatea gratie teoretizarilor: „s…t Nichita Stanescu e un poet care, oricâte scaderi ar avea in anumite momente ale evolutiei sale, nu coboara niciodata sub un nivel «al sau» in poezie. Mestesugul si conditia pe care si-o asuma, de poeta artifex, il ajuta sa ramâna, in fond, egal cu el insusi chiar si in experimentele sale cele mai putin convingatoare“ (p. 95).
Cele „Zece studii literare“ compun o carte instructiva, cu o multime de culoare deschise. Razvan Voncu este, in prezent, cel mai valoros critic si, subliniez, istoric literar al generatiei de mijloc.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper