Profesorul, criticul si scriitorul Ioan Paul. Itinerar biografic

Un articol de VICTOR DURNEA

În introducerea studiului intitulat „Enigmaticul I. Saint Pierre”1, am relatat cum, pornit pe urmele unui adversar al „artei tendentioniste“, cu un nume oarecum exotic – I. Saint Pierre, la un moment dat, pe fondul lipsei informatiilor despre acesta, un indiciu gasit, mai exact, „o dezvaluire“ în presa, conform careia era vorba de un pseudonim sub care s-ar ascunde „profesorul de limba germana Ioan Paul“, m-a obligat sa întreprind concomitent o explorare a biografiei si scrierilor celui care e cunoscut astazi mai mult ca autor al unei singure dar apreciate nuvele, „Florica ceterasul”. O explorare tot mai aprofundata, dat fiind ca rând pe rând apareau elemente care nu pledau împotriva tezei amintite. Într-un târziu, o întâmplare mi-a scos în cale dovada irecuzabila ca pista apucata, a identitatii dintre I. Saint Pierre si I. Paul, era falsa. Ratacirea (îndelungata) pe aceasta pista n-a adus, prin urmare, vreo lumina în misterul ce-l înconjoara pe criticul „artei tendentioniste“ si al lui Gherea, dar pe parcursul ei s-a conturat pentru mine figura scriitorului Ioan Paul într-un mod mult mai complex decât cel ramas în memoria noastra culturala, materializat în articolele ce i s-au consacrat în „Dictionarul scriitorilor români” (vol. III, M-Q, Editura Albatros, 2001, p. 641-642; autor C. Robu.) si în „Dictionarul general al literaturii române” (autor Dan Manuca)2.

 

Viitorul profesor si scriitor s-a nascut la 20 martie 1857 într-un sat de moti, Hidis, care, din 1926, si-a schimbat numele în Podeni3. Parintii erau Ana4 si Vasile (Baziliu) Paul, preot ortodox în satul de la poalele Trascaului. Bunicul patern – prieten, se zice, cu Andrei Saguna – se numea Sofronie si era paroh în acelasi sat, în „vremea vrajbilor“ (1848), iar strabunicul, Theodor Paul, pare sa fi fost întemeietorul „dinastiei“ preotesti, fiindca, trecând (reîntorcându-se) în 1813 „la neuniti“, venise în Hidis transferat din Mahaceni.

În vârsta de 17 ani, Vasile Paul participase, dupa spusele fiului sau, la bataliile din Muntii Apuseni, alaturi de „judele“ Lica a Rusului, în fruntea a peste 360 de luptatori din satul natal. Sotia sa era sora lui Stefan Cacoveanu, viitor magistrat si scriitor, ce s-a ilustrat în special prin fabule, prin culegeri si prelucrari de folclor, dar si prin amintirile lasate despre Mihai Eminescu.

Singurul baiat5 al Anei si al lui Vasile Paul a fost, desigur, dat la învatatura întru continuarea traditiei de cel putin trei generatii a familiei. Ar fi urmat ciclul primar la colegiul reformat din Aiud între 1865 si 1869, apoi la scolile românesti din Sibiu si Blaj, unde îsi trece în 1877 bacalaureatul cu distinctia eminentem. Dar într-o conferinta consacrata lui Mihai Eminescu, rostita în 1922 la Oradea si publicata postum6, el se oprea la episodul blajean al vietii marelui poet, relatând între altele : „… în anul scolar 1865/1866 Eminescu trece în Ardeal, încercând sa dea examen particular de toate clasele de liceu, la gimnaziul din Blaj. s…t Abia sosit la Blaj, s-a împrietenit cu elevii din clasa a VIII-a, îndeosebi cu Stefan Cacovean, astazi judecator la Tribunalul din Alba Iulia s…t Cât a stat în Blaj a locuit si a stat la masa ca oaspe aslt lui Stefan Cacovean într-o mica odaita, la vaduva Jenroaie, împreuna si cu alti doi elevi în clasa VIII-a, Gheorghe Bucsa si Theodor Tot, mai târziu preoti si astazi morti amândoi. De dormit dormea în patul de dupa usa cu nepotul lui Cacovean, elev în clasa a II-a primara.“ ssubl. m.t Daca asa au stat lucrurile într-adevar si nu e o inventie a conferentiarului, o „contaminare“ de la amintirile unchiului sau7, înseamna ca el si-a început „anii de învatatura“ la Blaj si, dupa ce unchiul sau a terminat clasa a VIII-a în 1866, i-a continuat la Aiud, pentru ca sa revina mai târziu în „mica Roma”, dupa ce se va fi oprit o vreme si la Sibiu.

Cu siguranta, la Blaj a urmat Ioan Paul ultimii ani de liceu, acestia (îndeosebi cel din urma – clasa a VIII-a) fiind rememorati în textul, datând din 1909, intitulat „Amintiri despre Bunea”. Din acesta, pe lânga multe informatii asupra vietii scolarilor din „mica Roma“ si asupra dascalilor, dintre care unii „cu dar de la Dumnezeu“, ca N. Solomon, I. Marculet si „cu deosebire“ I. M. Moldovan („Moldovanut“), sunt de retinut mai ales datele referitoare la autorul însusi. Elevul „neunit“ (greco-ortodox), din clasa a VIII-a, era bibliotecar, în timp ce Augustin Bunea („unit“), din clasa VII-a, era vice-bibliotecar. Amândoi citeau cu pasiune operele literare românesti de valoare, preferintele lor îndreptându-se catre „noua directie“, promovata de Titu Maiorescu. Spre deosebire de colegi si profesori (si nu arareori în opozitie cu ei), parcurgeau „Convorbirile literare“, la care scoala era abonata, precum si scrierile junimistilor. În comun aveau si pasiunea pentru limba franceza (limba necunoscuta în Blaj decât lui Cipariu), pe care o învata singuri, ajungând în scurt timp sa traduca împreuna „tot Télémaque“.

Dupa absolvirea liceului, dezamagind probabil sperantele tatalui de a-l face urmasul sau în parohia Hidis, Ioan Paul s-a orientat catre o cariera „moderna“, de inginer, înscriindu-se la Scoala Politehnica din Viena. A frecventat cursurile însa numai doi ani, trebuind sa abandoneze din cauza dificultatilor pe care le avea la desenul tehnic. S-a înscris, apoi, la Litere si Filosofie si, desigur, a facut-o dând curs unei înclinatii care iesise la suprafata destul de hotarât.

Înca în 1878, o poezie a tânarului politehnist, intitulata „La ea”, e gazduita în „Familia“8, sub semnatura Ioan S. Paul. (E greu de explicat de unde vine initiala S., care, în chip evident, nu e cea a prenumelui patern. Ea a fost folosita consecvent în presa pâna în 1881.) A urmat o traducere din franceza – „Pacatele conversatiunii” de „enciclopedistul” L’abbé Morellet – în mai multe foiletoane9. Tot atunci, se pare, în suplimentul scos de Iosif Vulcan pentru sate, „Sezatoare(a)“, vedea lumina zilei o povestioara autobiografica, intitulata „Credinta desearta”. Pornita atât de promitator, colaborarea la „Familia“ se întrerupe brusc din motive niciodata marturisite.

Dupa un an de pauza, Ioan Paul începe, în 1880, sa colaboreze destul de asiduu la „Amicul familiei“ de la Gherla, în care îi apar mai multe poezii: „La cununia unchiului meu”, „As vrea sa fiu”, „Veselia mea”, „O durere”10. Mai importanta este însa participarea sa la concursul instituit „pentru cea mai buna nuvela si poezie“. Pentru el este, negresit, raspunsul adresat, la „Posta redactiunei“ în nr. 6, din 22 martie 1881, „D-lui din Viena, acum în B.slaj?t”, în care se spunea: „Rezultatul concursului se va publica preste putin. Novela acea e demna de publicat – avizeaza dara Redactiunea ca la cazul când nu s-ar premia câta remuneratiune ai cere pentru de-a concede publicarea ei în acest diurnal.“ Nu a fost cazul, fiindca în numarul 11, din 7 mai 1881, la rubrica „Revista”, se anunta: „În urma concursului pentru cea mai buna nuvela si poezie – escris de redactiunea acestui jurnal – ne-au sosit 12 nuvele originale si 25 de poezii: 3 nuvele însa si 8 poezii sunt bune si asa demne a se publica. Premiul de 100 de franci escris pentru cea mai buna nuvela s-a adjudecat nuvelei intitulate «Nu-i nimicu», aslt carei auctoru e d-lu Ioan S. Paulu din Viena.“. (Celalalt premiu anuntat a fost acordat poeziei „Martira inimii”, a lui P. Dulfu.) Nuvela premiata nu e totusi publicata în „Amicul familiei“, autorul folosind probabil premiul câstigat pentru a o tipari la Viena11. În frunte figura urmatoarea dedicatie: „Mentorului meu prea iubit închin aceasta prima încercare literara a mea în semn de recunostinta si devotament. Autorul“ (Din pacate, identitatea „mentorului“ nu e divulgata.) Volumasul nu trecea neobservat. Iosif Vulcan, iscalind Spinu Ghimpescu, îi consacra o cronica ampla, în general favorabila, dar cu o seama de obiectii critice, referitoare mai ales la titlu si la unele „scaderi psihologice“12. Aprecierea prozatorului se vadea si în faptul ca, în numarul urmator, i se dadea un spatiu dublu (aproape trei pagini de revista) pentru un fel de replica13.

Cu acest „bagaj“ literar, Ioan Paul s-a impus într-o masura si în cadrul Societatii studentesti „România Juna“, al carei membru era înca din 1878. Ales în „comisiunea literara“ (alaturi de Andrei Bârseanu, Ciprian Porumbescu, Ioan Popazu sjr.t s.a.), a participat activ la omagierea bardului de la Mircesti, al carui volum „Ostasii nostri” cunostea si în Ardeal un mare rasunet, întrecut totusi acela al acordarii premiului instituit de felibrii de la Montpellier. Societatea vieneza l-a onorat pe Vasile Alecsandri trimitându-i un elegant „Album”, în fruntea caruia se afla un „salut“ al studentilor, redactat de Ioan Paul14, precum si organizând la 4 iulie 1881 o festivitate, la care s-au tinut mai multe cuvântari si s-au declamat poezii ale celui omagiat.

Ulterior, Ioan Paul i-a trimis lui Vasile Alecsandri si volumasul sau, primind de la poet, pe lânga multumirile de rigoare, aprecieri încurajatoare. La celelalte activitati importante organizate de „România juna“, anume la sarbatorirea Societatii Junimea din Iasi, din 17 iunie 1882, care a prilejuit în presa ardeleana (îndeosebi în „Amicul familiei“) o polemica înfierbântata, precum si la editarea „Almanahului“ din 1883 (în care vede lumina zilei „Luceafarul”), Ioan Paul nu a mai participat. Cu siguranta, se mutase între timp la Universitatea din Budapesta, unde în iunie 1883 îsi sustinea examenul de doctorat, la profesorul Al. Roman, cu teza „Az új népies irány a román szepirodalomban” („Noua directie poporala în literatura româna”). Evenimentul era anuntat astfel în „Familia“ la rubrica „Ce e nou?”: „Dl. I. S. Paul, un tânar din Transilvania si stipendist al consistoriului greco-ortodox din Caransebes, dupa ce a facut riguroasele cu lauda, fu promovat la rangul de doctor în filosofie la Universitatea din Budapesta.“15 Notabila e aici stirea privitoare la bursa primita, care îngaduie a formula ipoteza ca „mentorul preaiubit“ din dedicatia pusa în fruntea volumasului „Nu-i nimicu!” era chiar episcopul de Caransebes, Ioan Popazu, unchiul lui Titu Maiorescu. Fara îndoiala, acordarea bursei implica si obligatia de a preda la Seminarul Pedagogic si Teologic din localitatea banateana, unde proaspatul doctor în filozofie ajunge în toamna aceluiasi an, dupa ce face o scurta calatorie la Roma, relatata în aceleasi „Amintiri despre Bunea”. Obligatia asumata nu era deloc usor de satisfacut, în conditiile unei remuneratii foarte mici, adeseori „în natura“, si ale ingerintelor multiple din partea autoritatilor unguresti. O vreme, proaspatul profesor si-a îndeplinit angajamentul, tinând lectii nu numai la disciplinele pentru care se pregatise (filosofie, pedagogie, literatura, limba germana), ci si la altele, la care nu existau „propunatori“ competenti. O compensatie va fi fost posibilitatea, ivita prin aparitia în ianuarie 1886 a periodicului „Foaia diecezana“, de a-si valorifica aptitudinile. În gazeta diecezei banatene, profesorul de la Seminar da la iveala, iscalind acum Ioan Paul, o ampla „schita literara“, adica un studiu, intitulat „Grigorie Mihail Alexandrescu”16.

Nemaiputând suporta conditiile în care îsi desfasura activitatea, Ioan Paul se va decide sa-si paraseasca meleagurile natale si sa treaca în România. În relatarea tribulatiilor prin care trece taranul român ce-si da fiul la scoli înalte, relatare facuta mai întâi în „foiletonul“ „La ce?”17, Ioan Paul învesmânta fara doar si poate propria sa experienta. „Nu-l tine locul de fericit ce e – nareaza el acolo –, când afla ca baiatul lui e trimis de sfântul consistor cu bani împaratesti la scoalele ale mari de la Pesta, de unde ies domni pe tara. Si o duce românul asa cu inima crescuta pâna într-o vara, când se trezeste numai cu baiatul acasa. – «Vinde, tata, juncii din tânjala, ca de joi plec în tara sa-mi capat pita, ca aici nu e de trait pentru noi, românii.» Întelege românul în sfârsit ca asa e, nu e de trait aici. Desjuga juncanii, merge la târg cu ei si joi, cu inima sfarmata, priveste în urma carului de foc care îi duce în lume copilul lui, toiagul batrânetelor lui.“

Ajuns „în tara“, Ioan Paul a fost numit provizoriu profesor de germana la gimnaziul din Slatina. Nu era, desigur, ceea ce îsi dorise, nici pe masura pregatirii sale, nici îndestulator pentru întretinerea unei familii pe cale de a se mari18. Mai mult, asa cum reiese dintr-o scrisoare adresata lui Septimiu Albini19, nu a fost primit cu bratele deschise, iar nivelul mediului „intelectual“ era foarte coborât. În aceste conditii, cu greu putea fi vorba de continuarea preocuparilor literar-publicistice. Totusi, ardeleanul stabilit pe meleagurile oltene da la lumina în 1890 în „Telegraful român“ din Sibiu pomenitul „foileton“ „La ce?”20, pe care îl republica în acelasi an, sub titlul „«Lasa!» de dincolo”, în „Revista noua“ a lui B.P. Hasdeu21.

Fara legatura, probabil, cu aceasta iesire pe scena este trecerea concursului pentru titularizarea ca profesor secundar de germana, concurs tinut în noiembrie-decembrie 1890 la Iasi, în urma caruia e numit la liceul din localitate, pe care a preferat-o tuturor celorlalte, inclusiv capitalei, fiindca acolo se lansase mai întâi Junimea si activau câtiva ardeleni, printre care îndeosebi bihoreanul Miron Pompiliu, prieten apropiat al lui Mihai Eminescu22.

În timp, a avut posibilitatea de a mai preda si la alte scoli iesene – de stat („scoala centrala de fete“, scoala fiilor de militari, Seminarul „Veniamin Costache“, Scoala Normala) si private, precum Institutele Unite, Institutul de domnisoare Humpel s.a. Cum legislatia în vigoare conditiona ocuparea unei functii de posedarea cetateniei române, Ioan Paul solicita „împamântenirea prin recunoasterea nationalitatii române“, proiectul de lege fiind admis în Camerele legiuitoare în sesiunea din primavara anului 189523. În toamna aceluiasi an, el era titularizat de ministrul Take Ionescu la noul liceu de stat din Iasi, „Internat“, pe catedra de germana, la cea de limba româna fiind numit Miron Pompiliu. Titularizarea, desi facuta pe baza concursului sustinut anterior, era, si de data aceasta, „provizorie“ si, ca atare, va suscita atacuri în presa, mai ales ca tocmai atunci guvernul conservator cade, fiind înlocuit de unul liberal. (Ioan Paul se înscrisese putin dupa instalarea sa în Iasi în partidul radical, al lui G. Panu si Al. A. Badarau, partid care intrase în alianta cu cel conservator, cu care va fuziona peste câtiva ani.) Pentru a curma discutiile, ardeleanul îsi dadea demisia din postul în care fusese numit, revenind la catedra detinuta mai înainte. În 1898 era din nou numit la Liceul Internat, pentru ca în 1912 sa fie transferat la Liceul National24.

Paralel muncii la catedra25, Ioan Paul consacra mai mult timp celorlalte preocupari ale sale. Împreuna cu Miron Pompiliu, pe care îl însoteste de asemenea într-o vizita pe meleagurile natale din Bihor, alcatuieste o „Carte de cetire” – o crestomatie scolara, în trei volume, care a avut un mare succes, fiind reeditata de mai multe ori. Mai târziu, în colaborare cu C. Meissner, punea la dispozitia elevilor un manual de germana, în doua parti, care, de asemenea, e bine apreciat.

Devenit membru al Societatii stiintifice si literare din Iasi, publica în revista acesteia, „Arhiva“, în 1892, un studiu amplu asupra „Manualului de poetica româna” al lui G. Ionescu-Gion, urmat de recenzii la „Istoria…” lui A.D. Xenopol, „Etica” lui Ion Gavanescu, „Literatura si stiinta“. În 1895, ziarele anuntau ca la 13 si 20 martie va tine „doua lectiuni despre «Conditiile de fond ale poeziei din punct de vedere psihologic»“. Nu mai informau daca ele au fost tinute sau nu, în schimb, vesteau tot atunci despre o prelegere la Societatea Junimea, pe care unii dintre vechii membri încercau sa o reînvie la Iasi. La 26 martie 1898, Ioan Paul tine în aula Universitatii iesene conferinta „Taranul român si ungur din Ardeal”, care e reprodusa în 1899 si în „Arhiva“. O alta conferinta, „Pedagogia taraneasca”, e inclusa în volumul „Omagiu. Lui Titu Maiorescu” (1900). În aceeasi sfera se înscrie articolul „Pentru ce scoala secundara nu izbuteste sa formeze caractere”, iscalit în „Convorbiri literare“ din 1907. Acum, în pragul celui de-al saselea deceniu al vietii, se întoarce si la uneltele parasite în 1881, o povestire, „Nevasta betivului”, si un text memorialistic, „Amintiri despre Bunea”, fiindu-i gazduite de revista „Luceafarul“ în 1909 si, respectiv, 1910.

Desi pentru multi era doar „un eminent profesor de germana“, fara lucrari stiintifice de amploare, dar posedând titlul de doctor în litere, când, în 1909, s-a înfiintat catedra de istoria literaturii române si estetica la Universitatea ieseana, Ioan Paul este recomandat pentru a o ocupa de catre patru din cei sase profesori ai Facultatii de Litere si Filosofie. Informatia o da chiar el, într-o scrisoare catre Onisifor Ghibu26, dar ea se vede confirmata de o afirmatie dintr-o scrisoare a lui H. Sanielevici catre G. Ibraileanu27. Recomandat de ceilalti doi profesori, autorul „Spiritului critic în literatura româna”, polemist de forta al „Evenimentului literar“ si pilon de baza al „Vietii românesti“, fara doctorat înca, dar membru al partidului liberal si prieten intim al lui C. Stere, a fost numit de ministrul liberal Spiru Haret provizoriu, pâna la tinerea concursului. Când acesta a fost în sfârsit anuntat, ardeleanul nu s-a înscris, desi o putea face, mai ales ca la putere venisera conservatorii. Nu e exclus sa fi contat aici numirea lui, în ianuarie 1911, ca inspector general pentru învatamântul primar si scoalele normale, precum si promisiunea de a i se încredinta o alta catedra universitara, cea de estetica28.

De cealalta parte, G. Ibraileanu nu i-a pastrat resentimente fostului concurent. Astfel se face ca el gazduieste în „Viata româneasca“, din noiembrie 1913, ampla nuvela „Florica ceterasul”, al carei autor îl ghicise evident sub initialele (m. m.) cu care era semnata, si, mai mult, riposteaza cu duritate rivalei „Convorbiri literare“, care formulase opinii minimalizatoare si vorbise chiar de posibilitatea ca ea sa-i apartina minorului povestitor Ion Dragoslav29. Opinia superlativa a lui G. Ibraileanu îl va fi determinat pe colaboratorul sau H. Sanielevici sa includa nuvela în colectia „Caminul“, de care se îngrijea la Editura Steinberg30, proiect esuat însa, pentru ca Ioan Paul încredintase deja proza sa lui A. Vlahuta, pentru colectia „Scriitorii români“ la Editura Alcalay, unde va si aparea în 191631.

În scrisoarea ce însotea în revista nuvela „Florica ceterasul”, autorul marturisea ca „s-a hotarât sa încerce câteva schite“. În conditii normale, e de presupus ca, motivat si de succesul înregistrat într-un cerc restrâns, dar select (al „Vietii românesti“), ar fi muncit mai cu spor întru realizarea intentiei. Peste câteva luni se declansa însa conflagratia mondiala, iar în tara dezbaterea publica a orientarii catre una dintre taberele în conflict urca la temperaturi tot mai înalte.

O vreme, Ioan Paul s-a tinut departe de arena, inhibat, poate, de lipsa sa de experienta în materie de gazetarie militanta sau, poate, din scrupule de pedagog. Va intra însa în lupta în februarie 1915, în paginile cotidianului „Evenimentul“, cu un articol, „Impresii de la conferinta lui Goga”, semnat m. Au urmat altele, în acelasi ziar, iscalite la fel, m.m., cu numele întreg (I. Paul), probabil si Paulo, Un binevoitor sau fara nici o semnatura32, în ceea ce s-a constituit ca o adevarata campanie pentru intrarea tarii în razboi de partea Antantei, altfel spus, cu obiectivul prioritar al desfiintarii granitei carpatine, o campanie de o tinuta si incandescenta comparabile celor purtate de B. Delavrancea, Octavian Goga, Take Ionescu si, de cealalta parte, C. Stere si I. Slavici33.

De retinut e si necrologul unui prieten, profesorul Ioan Rallet34, în care marturiseste lupta desfasurata în sufletul sau, între datoria fata de neam si dragostea pentru cei trei fii ai sai, care urmau sa mearga la razboi, lupta pe care o traise si cel decedat, tata a patru baieti.

Despre trei fii aflati sub drapel vorbeste Ioan Paul si într-o scrisoare catre Onisifor Ghibu, datata 10 mai 1919. Unul, medic capitan în regimentul de voluntari ardeleni „Alba Iulia“, se gasea atunci la Sibiu; alti doi „luptau pe frontul de Apus“ (în Ungaria)35. Cel dintâi e probabil Ion, nascut în 1887; la începutul anului 1917, el era declarat mort de tifos în tabara de la Sipote (judetul Iasi), pentru ca dupa câteva zile sa se anunte ca s-a însanatosit. Între ceilalti doi se numara Nerva I. Paul (nascut la 8 decembrie 1893). În 1917, sublocotenent, era decorat cu medalia „Mihai Viteazul“ cl. II-a, „pentru vitejia ce a insuflat celor doua companii ce au luptat sub comanda sa în zilele de 13 si 14 octombrie 1916“36. (La încheierea razboiului era capitan – fusese avansat la 1 octombrie 1919 – si a ramas în cadrul armatei37. A murit în 1948, ca medic cu grad de maior.) Numele celui de-al treilea fiu al lui Ioan Paul nu apare în sursele consultate; s-ar putea sa fie Mircea Paul, mentionat de ziare printre cei prezenti la o sarbatorire a profesorului.

Al patrulea fiu, Radu Paul, nu putea participa la razboi, fiind nascut în 1906. A participat însa unica fiica, Alma (nascuta la 5 mai 1896), ca sora de caritate (studia medicina), probabil pe lânga fratele ei Ion. La începutul anului 1917, se îmbolnavise si ea de tifos la Sipote, dar s-a însanatosit. Dupa razboi, casatorita, se numea Romano si locuia la Botosani38.

Dupa trecerea Carpatilor de catre armata româna, numele lui Ioan Paul nu mai apare în presa cotidiana. Nu mai exista, pe de o parte, motivul ce-l determinase sa devina gazetar militant. Trebuie, desigur, sa se fi adaugat si profunde framântari sufletesti, nascute de mersul razboiului, catastrofal pentru tara, si de soarta fiilor înrolati. Singurul (pare-se) articol pe care îl iscalea în „Evenimentul“ în 1917, avea ca obiect „vestea înaltatoare despre colonelul Ion Tarnoschi“, vestea supravietuirii viteazului ostean, fost învatator, caruia Mackensen îi înapoiase sabia declarându-i: „D-ta esti un erou!“.

Dupa ce, în octombrie-noiembrie 1918, sortii razboiului s-au înclinat în favoarea Antantei si, implicit, a României, circumstanta în care se proclama si unirea Transilvaniei cu tara, ardentul gazetar din perioada neutralitatii iesea la suprafata înca o data, în primele zile ale anului 1919, pentru a face în paginile ziarului condus de N. Iorga39 un aspru rechizitoriu fostului adversar C. Stere, care, în ciuda declaratiilor de subordonare neconditionata la decizia conducatorilor României, oricare ar fi fost aceasta, ramasese în teritoriul ocupat, prezentase memorii la Viena si Berlin, scosese la Bucuresti, când înca bubuiau tunurile pe frontul românesc, ziarul „Lumina“ si participase la formarea guvernului Marghiloman, dar si la unirea Basarabiei cu România. Ioan Paul nu a întârziat totusi în asemenea atitudini vindicative, preferând sa se concentreze asupra a ceea ce era de facut. În acest sens, peste câteva saptamâni, dadea la lumina în acelasi cotidian40, articolul „Un cuvânt colegial catre profesorii din tara veniti din Ardeal”, îndemn înflacarat de a se întoarce pe locurile natale pentru a sprijini organizarea acolo a învatamântului românesc. Nu întelegea totusi sa lase aceasta misiune tinerilor, astfel încât îi scria la 10 mai 1919 lui Onisifor Ghibu despre „o mare bucurie egoista sa sat, bucuria de a-ssit închina puterea de munca câta mai saret în selt învatamântului din Ardeal“ daca i s-ar da nu numai „un loc si un rol unde simte el ca ar putea fi de folos, mai de folos decât oricare altul“, dar chiar „si orice rol“, în caz ca „nu va fi învrednicit“, fiind hotarât „ssa se baget cu puterea învatator în satul ssaut din Muntii Apuseni“. În mod concret, se oferea sa participe la cursurile de perfectionare a dascalilor ardeleni41. Oferta i-a fost desigur primita, încât în iunie preda la cursurile începute la Cluj, în care, apreciaza Onisifor Ghibu, „el izbuti în scurta vreme sa câstige în mare masura inima ascultatorilor, ca si în lunga-i cariera la Iasi“.

La începutul toamnei, Ioan Paul era numit profesor de estetica la noua universitate româneasca din Cluj, aici42 tinându-si lectia de deschidere, intitulata „Obiectul si importanta Esteticei literare”, la 11 noiembrie 1919. În timp, va pregati pentru tipar cursul întreg, cu titlul „Teoria artelor si a scoalelor literare”, care, din pacate, nu s-a mai editat si, probabil, s-a pierdut. Profesorul nu se margineste la catedra, ci se implica intens, de asemenea, în activitatea Extensiunii Universitare, precum si în aceea a ASTREI, îndeosebi întru realizarea unitatii culturale în spatiul românesc, în sfârsit reîntregit. Obiectivele imediate si modalitatile eficiente erau detaliat prezentate în conferinta publicata sub titlul „La plivit!”43. Cu timpul, demersul sau îmbraca forme mai combative, manifestate lamurit în conferinta tinuta la o întrunire a vechii societatii transilvane sub titlul „Spiritul critic la români”. Veritabilul scandal pe care aceasta îl provoaca44 îl vor determina pe profesor sa se angajeze într-o actiune despre care îi vorbea mai pe larg într-o scrisoare, datata 16 februarie 1923, prietenului iesean C. Meissner. „Înspaimântati de ura, batjocurile si necinstea acestor natarai – relata el –, o seama de profesori de aici din Cluj am înjghebat o societate si o gazeta «Constiinta româneasca», care are de scop sa înfiereze ura aceasta dintre frati si sa propage solidaritatea nationala. Apoi mai dorim sa înfrânam prin critica aspra, dar dreapta si urbana, incorectitudinile, mituirile si hotiile din politica si administratie, care de la razboi încoace se comit fara perdea si ramân nepedepsite nici de legi, nici de dispretul societatii, nici chiar de Dumnezeul românilor, care din prea drept s-a facut si el a toate tolerant. În societatea noastra nu primim decât oameni neînregimentati în nici un partid si pe care îi cunoastem ca oameni de treaba si cu bune sentimente. Gazeta dorim sa poata fi crezuta pe cuvânt si respectata pentru dreptatea, obiectivitatea si cuviinta ei. În societate avem ca membri mai mult profesori din toata tara si în fruntea ei avem un comitet, al carui presedinte activ «din cauza batrânetii» sunt eu, iar presedinte de onoare d-l Iorga.“45

Saptamânalul clujean „Constiinta româneasca“ nu se afla, din pacate, în depozitul Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu“ din Iasi. Pâna când voi avea posibilitatea sa-l examinez în alta parte, trebuie sa observ ca prezentarea periodicului respectiv în lucrarea elaborata de Ion Hangiu („Dictionarul presei literare românesti. 1790-199046) nu pomeneste nimic de „patronarea“ lui de catre o societate omonima, nici de colaborarea activa a profesorului de estetica.

În acelasi interval, Ioan Paul se manifesta si ca scriitor, publicând în revista „Transilvania“ snoava populara „Canonul lui Sânpetru”47 sau tinând conferinte cu valente memorialistice, dedicate lui Mihai Eminescu (la Oradea, în 1922) ori lui Avram Iancu (în cadrul festivitatilor de la Vidra-Abrud-Câmpeni, din 1924)48. Intentiona – vor relata mai târziu câtiva colegi – sa scrie o monografie consacrata „craiului muntilor“ si sa tipareasca volumul „Din vremile de cumpana. Nadejdi si amaraciuni”.

Însa, pentru a folosi expresia lui Marin Preda, timpul n-a mai avut rabdare. Aflat în pragul pensionarii sau, dupa o marturie49, chiar pensionat de câteva luni50, Ioan Paul se stingea din viata la 18 februarie 1826, exprimându-si dorinta de a fi înmormântat la Iasi, în cimitirul „Eternitatea“, „alaturi de copiii lui“, dar si de multi dintre prieteni si de mult respectatul Ion Creanga („micul Homer al nostru“). Universitatea clujeana a stiut sa-si manifeste sentimentele de dragoste, respect si regret într-o ceremonie impresionanta. Acelorasi sentimente le-au dat glas multi dintre cei care l-au cunoscut, printre care Vasile Bogrea, Silviu Dragomir, Sextil Puscariu, Onisifor Ghibu, Al. Ciura, toti în revista „Societatea de mâine“51, Soveja sSimion Mehedintit, în „Universul“52, C. Meissner în „Convorbiri literare“53, George Baiculescu în „Propilee literare“54, Vasile Savel sV.S.t în „România noua“55, Rudolf Sutu în „Lumea“ (Iasi)56, N. Georgescu-Tistu în „Dacoromania“57 s.a.

Un gest pios facea G.T. Kirileanu58, care scotea în 1928, la Editura literara a Casei Scoalelor, cu ajutorul profesorului ministru Al. Lapedatu, volumul „Florica ceterasul si alte scrieri”. Lui i se alatura G. Baiculescu si Th.A. Naum, prin articolele comemorative date la lumina la împlinirea a cinci si zece ani de la moartea lui Ioan Paul59.

 

1 Încheiam textul respectiv mentionând necrologul din 1909 al Corneliei Saint Pierre si întrebându-ma daca într-adevar tatal defunctei, I. Saint Pierre, era însusi criticul lui Gherea. Dupa aparitia studiului am descoperit ca îndoiala nu era fondata. Ziarul iesean „Miscarea“ din 5 aprilie 1911 (anul III, nr. 75, p. 2) insera la rubrica Informatiuni rândurile urmatoare: „Aflam trista veste ca sâmbata s2 apriliet seara a încetat din viata în locuinta sa din strada Apeduc, profesorul Iosef Saint Pierre, fost pe vremuri profesor de limba franceza la Institutul de domnisoare Humpel si la Institutele Unite. Defunctul a fost dotat cu o vasta cultura si a scris nu de mult un studiu asupra criticului Gherea, intitulat Gherea ca critic.“ Mormântul profesorului se gaseste într-adevar în Cimitirul „Eternitatea“, pe cruce precizându-se ca a trait între 1838 (?) si 1911.

2 Vol. V, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 107-108.

3 Vezi Teodor Rus, „Podeni, straveche vatra româneasca”, Cluj-Napoca, Editura ETA, 2001, passim. Astazi satul Podeni face parte din comuna Moldovenesti, judetul Cluj.

4 Prenumele mamei e precizat în actele de împamântenire (prin recunoastere a nationalitatii române) a lui Ioan Paul; despre aceasta, vezi mai jos.

5 Conform lucrarii lui Teodor Rus, paroh în Hidis va fi între 1890 si 1910 George Ciomoca, a carui sotie este sora lui I. Paul, Maria. O alta sora se numea Anica, maritata cu Teodor Matei, printre copiii lor numarându-se medicul Ioan Matei (1886-1953).

6 „Ion Paul despre Eminescu”, cu o introducere de G.T. Kirileanu, în „(Buletinul) Mihai Eminescu“, anul XIII, nr. 20, 1942, p. p. 7-14; anul XIV, nr. 21, 1943, p. 12-14; anul XV, nr. 22, 1944, p. p. 11-13. Textul e incomplet, revista încetându-si aparitia în urma evenimentelor din august 1944.

7 „Eminescu în Blaj”, în „Luceafarul”, III, 1904, p. 71-74; reprodus în „Amintiri despre Eminescu”, ed. îngr. de Ion Popescu, Iasi, Editura Junimea, 1971, p. 19-26. G. Calinescu a folosit amintirile lui Stefan Cacoveanu în cap. „La Blaj. 1866” al lucrarii sale „Viata lui Mihai Eminescu”, precizând acolo ca nepotul memorialistului, Ioan Paul, avea sase ani. (În fapt, împlinise noua ani!)

8 Nr. 18, din 2/14 martie 1878, p. 105.

9 În numerele 51, 53, 62 si 68, din 1878.

10 În numerele 10, din 4 aprilie 1880, 34, din 28 septembrie 1880, 41, din octombrie 1880 si 3, din 8 februarie 1881.

s1t1 „Nu-i nimicu! Nuvela de la 1848”, Viena, 1881. Editura autorului în Blasu. Tipografia W. Zoeller. Volumasul cuprindea si proza „Credinta desearta”.

s1t2 Spinu Ghimpescu, „Bibliografie. Nu-i nimic”, în „Familia“, anul XVII, nr. 79, din 8 decembrie 1881, p. 540-541.

s1t3 Ioan S. Paul, „Bibliografie. Observari la critica novelei «Nu-i nimic»”, în „Familia“, anul XVII, nr. 80, din 15 decembrie 1881, p. 565-567.

s1t4 Textul este publicat în Dan Manuca, „Argumente de istorie literara”, Iasi, Editura Junimea, 1978. („Vasile Alecsandri… si Ioan Paul”, p. 84-88.)

s1t5 În nr. 23, din 5 iunie 1883, p. 283.

s1t6 Anul I, nr. 3, din 19 ianuarie 1886, nr. 5, din 2 februarie, nr. 7, din 16 februarie, nr. 9, din 2 martie, nr. 12, din 23 martie 1886.

s1t7.Vezi mai jos, nota 20.

s1t8 Documentele nu precizeaza daca Ioan Paul s-a casatorit înainte sau dupa trecerea muntilor. Se cunoaste doar prenumele sotiei – Ana. Se pare ca la Slatina tânara familie sporeste cu doi fii: Ion, viitor medic, si Aleardo, decedat de variola, în iulie 1892, la vârsta de doi ani si doua luni. (Boala si moartea lui Aleardo au provocat si decesul surorii sale Maria, în decembrie acelasi an, la doua zile dupa ce se nascuse.)

s1t9 Vezi Ion Breazu, „Între Ioan Paul si Septimiu Albini (Trei scrisori inedite)”, în „Tara Bârsei”, anul X, nr. 4-6, iulie-decembrie 1938, p. p. 380-387.

20 Anul XXXVIII, nr. 135, 1890, p. 1-3.

2s1t Anul IV, nr. 7; de aici era reprodus în „Tribuna“, anul VII, nr. 284, din 14/26 decembrie 1890, p. 1-2. Textul e cuprins în volumul „Florica ceterasul si alte scrieri”, Bucuresti, Editura literara a Casei Scoalelor, 1928, p. 139-145.

22În a doua scrisoare editata de Ion Breazu, expediata din Iasi, la 21 decembrie 1890, Ioan Paul povestea prietenului sau: „De atunci am fost o luna de zile dus din Slatina la un concurs în Iasi tocmai, si tot de atunci am fost numit dascal la liceul din Iasi, si tot de atunci m-am mutat aici s…t Am scapat din cuibul acela de la Slatina, din murdaria aceea si de privirea de vita a lui Crainic, am intrat si eu în lume cumsecade. Colegii de aici sunt cei mai distinsi profesori de scoale medii din toata tara s…t Idealul meu era Iasul, în fine, iata-ma aici, de acum numai zile si sanatate… Am meritat si eu o soarta mai buna, dupa 7 ani de dascalie, din care 3 la Caransebes m-am luptat cu saracia si 4 la Slatina cu noroiul. Aici e si un centru literar, mai însufletit chiar ca la Bucuresti si placerile mele literare usor gasesc hrana aici. Lumea aici e mai onesta si mai cu suflet, iar viata mai ieftina si mai buna ca la Bucuresti. Decât toate însa mai ales clima sanatoasa m-a adus aici. Dupa concurs era sa ma numeasca la Sf. Sava în Bucuresti, eu însa am cerut liceul din Iasi.“

23 „Monitorul Oficial. Dezbaterile Adunarii deputatilor“ 1894-1895, p. 532.

24În „Anuarul Oficial. Învatamântul secundar, special si universitar“, 1908, p. 589, „statul personal“ indica: „Prof. supl. Gim. Slatina – 4 oct. 1886; prof. L. Nat. Iasi – 1 dec. 1890; Def. L. Nat. Iasi – 1894; Lic. Internat Iasi – 27 noiembrie 1898.“ Aceeasi publicatie, pe 1912, îl da ca „prof. germana la L. Nat. Iasi“.

25Redactorul cotidianului iesean „Jurnalul“ (semna As. si era, probabil, poetul Rodion – A. Steuerman), semnalând în noiembrie 1895 „confuzia“ facuta de „Adevarul“ între I. Saint Pierre si Ioan Paul, vorbea despre ultimul în termeni foarte elogiosi: „eminentul profesor de limba germana“. La fel vor face în amintirile lor fostii sai elevi – Mihail Sadoveanu („Anii de ucenicie”, în „Opere”, vol. XVI, p. 452), M. Sevastos („Amintiri de la «Viata româneasca»“, ed. II, Bucuresti, E. L., 1966, p. 257-260), Demostene Botez („Memorii”, Bucuresti, Ed. Minerva, 1970, p. 166-167).

26 Vezi Onisifor Ghibu, „Amintiri despre Ioan Paul”, în „Societatea de mâine“, anul III, nr. 9, din 28 februarie 1926, p. 160-161.

27 „Scrisori catre G. Ibraileanu”, editie îngrijita de M. Bordeianu s.a., pref. de N.I. Popa, vol. III, Bucuresti, Editura Minerva, p. 283. (Epistola lui Sanielevici poarta data 7 februarie 1909.)

28 Atât C. Robu, cât si Dan Manuca (vezi nota 1) afirma ca Ioan Paul a fost profesor de estetica ori a tinut cursuri de estetica la Universitatea din Iasi. Anuarul institutiei nu da vreo informatie în acest sens. Pe de alta parte, la Facultatea de Litere si filosofie din Iasi se înfiinteaza în 1911 conferinta de Istoria artelor, ce va fi ocupata prin concurs de Al.A. Naum.

29 Vezi si M. Sevastos, „Amintiri de la «Viata româneasca»“, ed. II-a, Bucuresti, E.L., 1966, p. 260: „Ibraileanu spunea în redactie ca «Florica ceterasul» si «Kir Ianulea» a lui Caragiale sunt cele mai bune «nuvele istorice» din literatura noastra”.

30 Vezi „Scrisori catre G. Ibraileanu”, ed. cit., vol. III, p. 363-365, 369, 94 p.

3s1t Numerele 16-18 ale „publicatiei saptamânale“, 94 p. Anterior se tiparisera creatii ale urmatorilor scriitori: B. Delavrancea, I.Al. Bratescu-Voinesti, N. Gane (doua, în numere diferite, 3 si 11), N. Iorga, G. Cosbuc, C. Dobrogeanu-Gherea, Octavian Goga, I.L. Caragiale, Ion Gorun, A. Vlahuta, Mihail Sadoveanu, D.D. Patrascanu, Jean Bart si G. Topîrceanu.

32 „Prostul are noroc”, (m.), 10 aprilie; „Cine sunt înteleptii si cine nebunii”, 28 iunie; „Fii cuminte, domnule Bratianu”, (Un binevoitor), 11 iulie; „Acum ori niciodata”, 23 iulie; „Unde e Iasul nostru?”, 31 iulie; „Protectia Germaniei”, 18-19-20 august; „Nu-i chip de discutat cu ei”, 15 septembrie; „O socoteala”, 1 decembrie; „Dar daca vor învinge nemtii?”, 29-30 decembrie; „Anul mântuirii”, 1 ianuarie 1916; „Martiriul Bucovinei”, (P.), 9 ianuarie; „Duhul Binelui si al Raului”, 12-13 ianuarie; „O suta de ani”, 11 septembrie 1916. (Între paranteze sunt semnaturile de sub articole.)

33 „Dar momentul cu adevarat mare, în care Paul si-a dat toata masura sufletului sau, a fost razboiul. În tot Iasul «neutralitatii» oficiale, n-a fost inima mai calda, mai pasionata, mai fanatic închinata idealului national, n-a fost vointa care sa arate mai cu hotarâre drumul sângelui spre Ardeal decât Ion Paul. Activitatea lui din acest timp va ramâne onoarea vietii sale. Prin scris, prin grai, în articole de gazeta, în conferinte si discursuri de adunari publice, sufletul lui a vibrat, a palpitat, s-a luptat, s-a zbatut fara odihna pentru a nu se pierde prilejul cel mare si unic.“ (V. Bogrea, „+ Ioan Paul”, în „Societatea de mâine“, anul III, nr. 9, din 28 februarie 1926, p. 158-159.)

34 În „Evenimentul“, nr. 270, din 14 ianuarie 1915, p. 1, semnat m.m.

35 Vezi nota 26.

36 Vezi „Înca un erou al Iasilor”, în „Evenimentul“, anul XXIV, nr. 283, p. 1. Cele doua companii atacasera inamicul „la baioneta“, cântând „La arme”, în frunte cu sublocotenentul ce avea o secure în mâna!

37 „Anuarul ofiterilor activi“, 1920, p. 108.

38 Vezi Dr. C. B.sacaoanut, „Un moldovean… din Ardeal”, în „Revista Moldovei“ (Botosani), anul V, nr. 2, februarie 1926, p. 24-25. Aici, o scrisoare a lui I. Paul catre nepotul sau Calin, de trei-patru ani, de o putin obisnuita gingasie si intensitate a sentimentului.

39 În „Neamul românesc“, anul XIV, nr. 1–3, din 3 – 5 ianuarie 1919. (E posibil ca „serialul“ sa fi continuat; numerele urmatoare lipsesc însa din colectia avuta la dispozitie.)

40 Nr. 70, din 26 martie 1919, p. 2.

4s1t Enumerându-si „titlurile“, I. Paul nu pomeneste nimic de faptul ca ar fi fost profesor de estetica la Universitatea din Iasi ori ca ar fi tinut cursuri acolo. E de retinut si marturisirea intentiei de a-si strânge „studiile si lucrarile literare“ scrierile publicate pâna în acel moment în doua volume, intentie nerealizata pâna la sfârsit.

42La plecarea sa din capitala Moldovei, fostii colegi si elevi i-au organizat o emotionanta sarbatorire. Vezi „Banchetul în onoarea d-lui I. Paul”, în „Evenimentul“, nr. 179, din 3 octombrie 1919, si „Sarbatorirea d-lui I. Paul”, în nr. 186, din 11 octombrie 1919.

43 E gazduita si în „Evenimentul“, anul XXVIII, nr. 61-63, din 29 aprilie – 1 aprilie 1920.

44 La cele sustinute de conferentiar se „indigneaza“ mai întâi ziarul „Patria“ din Cluj, apoi „Adevarul“ din Bucuresti. Pricina adevarata era de sorginte politica. Studentii clujeni s-au situat de partea lui I. Paul si au facut manifestatii ostile redactorului ce-l atacase. De partea profesorului au fost si multe periodice, printre care si „Evenimentul“ iesean.

45 În „Junimea si junimistii. Scrisori si documente inedite”, editie îngrijita, introducere si note de Ion Arhip si Dumitru Vacaru, Iasi, Editura Junimea, 1973, p. 184-185.

46 Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Române, 1996, p. 101.

47 În „Transilvania“, anul LI, nr. 3, 1920.

48 Desigur, cu o conferinta. Textul „Avram Iancu”, inclus în volumul „Florica ceterasul si alte scrieri” (1928), ar putea fi chiar conferinta respectiva ori o dezvoltare a ei.

49 Rudolf Sutu, vezi mai jos.

50 În legatura cu aceasta trebuie sa fi fost examenul „de docenta“ sustinut de candidatul Lucian Blaga în iulie 1924. În „Documente literare”, editie de Gh. Cardas, Bucuresti, Ed. Minerva, 1971, la p. 191 se gaseste o scrisoare a lui Virgil I. Barbat catre V. Bogrea, în care expeditorul informa despre „duelul lui sal profesorului Stefanescu-Goangat cu Mos Paul în chestia Blaga, a carui docenta tot a început – venind Dragomirescu. Mos Paul sustinea ca este tânarul – Blaga, vezi bine – cel mai distins din noua generatie; Goanga arata ca are lipsuri multe, alaturi de tot atâtea semne de pretentie. Chestia a ramas în suspensie pâna la 1 iulie, când va prezenta si Goanga un raport, alaturi de cel ultra elogios a lui Mos Paul.“ Se întelege de aici ca I. Paul îl voia ca succesor al sau pe Lucian Blaga, lucru care nu s-a realizat. La catedra în cauza va fi suplinitor Virgil I. Barbat pâna când va fi numit prin concurs Radu Paul.

5s1t Anul III, nr. 9, din 28 februarie 1926, p. 158-162.

52 Anul XLIV, nr. 55, din 7 martie 1926, p. 1. (Articolul se intitula „Un român unit”.)

53 Anul LVIII, nr. 3, martie 1926.

54 Anul I, nr. 2, 1 aprilie 1926.

55 Anul III, nr. 703, 1926.

56 Anul nr. IX, nr. 2250, din 24 februarie 1926, p. 2.

57 Anul V, partea a II-a, 1924-1926, p. 1540-1541.

58 Este ceea ce marturiseste batrânul carturar în introducerea textului Ion Paul despre Eminescu, publicat în „sBuletinult Mihai Eminescu“ (vezi nota), p. 7. El mai declara ca Ana Paul îi încredintase manuscrisele ramase de la sotul ei, din care el „sat ales câteva“. Între aceleasi manuscrise era si conferinta din 1922, pe care o tiparea în respectivul „buletin“.

59 „Ioan Paul”, în „Adevarul literar si artistic“, seria II, nr. 550, din 21 iunie 1931, p. 8; „În amintirea lui Ioan Paul”, în „Gând românesc“, anul IV, nr. 3-4, aprilie-mai 1936, p. 208-213.

Adauga un comentariu