Ofensiva extremei drepte in Europa

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Când am citit in presa internationala despre aparitia unui partid botezat „Adevaratii finlandezi“ am fost tentat sa ma amuz. Nu era cazul. Victoria acestei formatiuni aparuta intr-o tara linistita, dezvoltata, cu un popor de vreo cinci milioane de suflete, invatat cu izolarea si cu asprimea iernilor, era pusa de politologii din Vest in contextul cursului modificat al politicilor guvernamentale din unele state europene. Un curs care inregistreaza o evidenta ofensiva a extremei drepte. Cum trebuie sa reactionam in aceste imprejurari care amintesc de cele de dinaintea celor doua razboaie mondiale? Greu de dat un raspuns, usor de avansat o sugestie: sa urmarim analizele specialistilor si, daca este posibil, sa-i determinam pe alesii nostri sa tina cont de acestea.
Ma opresc la ofensiva extremei drepte europeane pentru ca, se va vedea imediat, ne priveste si pe noi, românii.
In conditiile crizei mondiale, in numai doi ani, partidele de extrema dreapta au câstigat substantial teren in Belgia (partidul Vlaams Belang, 17,1%), Austria (FPO, 12,7%); Franta (Frontul National 10% la recentele alegeri regionale), Ungaria (14,8%), Italia (Lega Nord, 10,2%), Lituania (12,2%), Olanda (17%), Norvegia (22,9%), Elvetia (29%), Finlanda (partidul despre care aminteam, Adevaratii Finlandezi, 17%,) si chiar in Bulgaria (12%). Datele le-am obtinut din diferite studii, unul bine argumentat fiind cel al lui Dominique Vidal publicat in „Le Monde diplomatique“, din ianuarie 2011 cu titlul „Extremele drepte in ofensiva“. Cunoscutul ziarist francez (faptul ca publica intr-o revista cu orientare de stânga nu are relevanta) se foloseste de aceste date pentru a atrage atentia asupra reorientarii electoratului european la capatul unui proces de doua decenii de construire a institutiilor europene, beneficiare, acum, si de mult dorita Constitutie. Tarile mentionate mai sus vin ceva mai târziu in clubul celor care cocheteaza de mult cu extremismul: Italia, Austria, Elvetia, Olanda, Belgia.  Lega Nord, militanta veche a secesionismului, a pus deja stapânire pe Lombardia, Piemont si Venetia, adica pe regiunile puternic industrializate ale Italiei. In Elvetia, la numai un an de la interzicerea prin referendum a construirii de minarete pe teritoriul helvet, formatiunea Uniunea Democratica de Centru a reusit sa convinga mai mult de jumatate dintre elvetieni ca guvernul trebuie sa ia masuri de expulzare a imigrantilor dovediti ca au facut crime. Acesta este, in realitate, un pretext pentru a acoperi orientarile xenofobe din aceasta tara, altfel  pasnica si democratica. Ideea expulzarii strainilor dovediti criminali, la care s-ar fi adaugat si cei care ataca fortele de ordine ale Republicii Franceze, l-a framântat si pe presedintele Nicolas Sarkozy. Deocamdata el  nu a convins destui francezi pentru a putea legifera o astfel de masura, dar directia nu a fost abandonata. Si, atentie, vin alegerile prezidentiale iar Sarkozy este in pierdere de viteza! Frontul National, adept mascat al purificarilor sociale, poate chiar si etnice, ii poate fi de mare folos. Alergia la straini este acum realimentata de noile valuri de imigratie economica din statele arabe rascolite de razboaie. Dar nu aceasta este singura cauza. Franta  lui Sarkozy si Italia lui Berlusconi au suportat, ca atâtea altele, consecintele crizei. Parisul si Roma folosesc dificultatile, reale, desigur, pentru motivarea masurilor de austeritate si, pe cât este posibil, pentru linistirea propriilor cetateni. In aceste conditii, cel mai usor (si profitabil electoral) este sa recurga la culpabilizarea strainilor. Pare normal dar nu este „corect politic“, nici conform cu reglementarile Uniunii Europene. Influenta imigratiei clandestine economice asupra politicilor statelor dezvoltate se face resimtita si in alte state europene: Germania, Marea Britanie, Olanda. Solutiile dure de austeritate surprind dar intrebarea este: care ar fi alternativa? Dupa cum se vede, se produce o deplasare a preferintelor electoratului national, ca sa-l numesc asa, spre extrema dreapta. Nu este o directie buna, dar miscarea vine din iluzia multora ca acolo ar  putea gasi mai multa protectie. Asa explica unii analisti, de exemplu,  succesul doamnei Marine Le Pen, noul presedinte al Frontului National, partid cunoscut ca putin iubitor de straini. Marine Le Pen a ajuns in sondajele de opinie favorita unei bune parti a societatii franceze, depasind serios pe actualul presedinte Sarkozy si pe cel mai bine plasat (posibil) candidat al stângii, Dominique Strauss-Khan. Multi, de fapt acum toti observatorii, o vad deja  pe Marine Le Pen in turul doi al alegerilor prezidentiale din 2012. Temele campaniei care i-au adus acest vertiginos succes nu par noi. Ele sunt, in realitate, variatiuni ale doctrinei mai vechi a Frontului National de   exploatare prompta a crizele sociale prin plasarea cauzelor in prezenta strainilor. Acesteia i se adauga alergia la musulmanii instalati pe teritoriul Frantei. In alti termeni, avem de-a face cu o politica xenofoba.
Fata de astfel de framântari ale lumii de lânga noi – m-am oprit numai la avansul extremei drepte – clasa politica româneasca ce face? La noi, ideile politice sunt inlocuite cu lupta la baioneta impotriva adversarilor. A disparut pâna si Parlamentul ca for de dezbatere si legiferare. Opozitia se multumeste cu participarea la spectacolele televizate. O grava amnezie se asaza continuu peste interesul national. Si, se va vedea chiar din exemplele la care recurg imediat, ca România nu este absolvita de critici in chestiuni existentiale si, in consecinta, nici de surprize. Ceea ce inseamna, probabil, ca ceea ce unii numesc „tradarile din istorie“ nu sunt uitate. Pericolele vin (nu numai pentru noi) tocmai de la ascensiunea extremei drepte in Europa.
In Germania, un profesor universitar vorbeste de revenirea preocuparilor de tip imperial in politicile statelor din Europa de Est. Orientare, evident, incompatibila cu statutul lor nou de membre ale NATO si Uniunii Europene. Michael Minkenberg, despre el este vorba, profesor la Universitatea Europeana din Frankfurt pe Oder, a publicat un studiu sugestiv intitulat „La Est, obsesia frontierelor“, in care face conexiunea intre reaparitia nationalismului vindicativ si ascensiunea vertiginoasa a dreptei „radicale“, cum numeste el extremismul de dreapta. El vede corect diferentele intre extremismul de dreapta din Occident si cel din fostele state comuniste. In Vest dreapta extremista are platforme politice de interes preponderent economic. In Est, aceasta reinvie nationalismul si repune in discutie frontierele politice. Interesant, nu? Extremistii est-europeni se ridica, scrie autorul studiului, atât impotriva noii ordini liberale cât si a socialismului de stat care a precedat-o.  „Dreapta radicala din Est se distinge, de fapt, in multe alte privinte de cea din Vest. De la schimbarea de regim, ea a inregistrat scoruri electorale adesea impresionante, ce-i drept extrem de fluctuante, in functie de locuri si momente….O particularitate, legata de ideologia deschisa pro sau contra curentelor (occidentale n.n.): spre deosebire de ideologiile echivalente occidentale, cele estice evidentiaza nostalgia lor dupa regimurile  despotice de altadata, cu conceptii etnice si teritoriale „de identitate“ nationala  prevalente. Acest nationalism, care parea pierdut, admite unele variante: de o parte, o dreapta fascista si autocratica inspirata din (ideologia) dictaturilor dintre cele doua razboaie mondiale, deosebit de puternice in  Rusia, in România si, mai recent, in Bulgaria, nu fara legaturi cu „national-comunistii“ nascuti dupa prabusirea imperiului sovietic; pe de alta parte, a aparut o dreapta ethnocentrista si rasista, adepta si ea a revizionismului teritorial, implantata mai ales in Ungaria si Republica Ceha“. Profesorul german  ofera o explicatie pe care putem sa o luam cum vrem: „Dorinta de re-croire a frontierelor nu este, de fapt, proprie numai Rusiei, unde nationalistii viseaza din secolul al XIX-lea (este o greseala de datare) sa aiba acces la „marile calde“. „Republicanii“ cehi (partidele PSR-RSV) de exemplu, pretind ca tara lor sa reapara in frontierele fostei Cehoslovacii, in vatra careia nu are drept la existenta decât o populatie „omogena“. In România, Partidul România Mare (PRM) invoca frontierele dintre cele doua razboaie mondiale pentru a cere anexarea Moldovei. Miscarile de recucerire cele mai virulente sunt, insa, in Ungaria.  Partidul Justitiei si al Vietii Ungare si Miscarea pentru o Ungarie mai Buna (Jobbik) pledeaza, amândoua, pentru revizuirea Tratatului de la Trianon si pentru extinderea granitelor (Ungariei) in spatiul monarhiei de Habsbourg. Aceste formatiuni au reluat simbolurile miscarilor si regimurilor fasciste din anii 30, precum cele ale Crucii cu Sageti din Ungaria sau Garzii de Fier din România“ . Ma opresc aici nu inainte de a face precizarea ca excesele regasite de profesorul german in doctrina partidului din România par nevinovate pe lânga cele, minutios disecate in studiu, din Polonia, Ungaria si Republica Ceha.
Sa mai spun ca, in tari numite de unii – si au dreptate – civilizate, intelectualii sunt implicati in cercetarea politica. Chiar organizat. Exista centre de studii, forumuri de dezbateri publice. Universitatile formeaza profesionisti ai politicii. Aici apar  curente de idei, sunt duse batalii intelectuale. Participarea aceasta este imperativa pentru consolidarea spiritului civic si pentru constructia politicilor de stat. Dezbaterile, chiar si disputele, nu ies din puterea argumentului si a ratiunii. Rareori este incalcata zona civilizatiei. Dau, totusi, un exemplu: cu ani in urma, in Franta, intre grupul filozofilor de dreapta si cel al filozofilor de stânga s-a ajuns sa fie vizate persoanele, ca adversari, si nu ideile. Când dezbaterea s-a aprins peste masura cineva a exprimat plastic nevoia de a avea adversari. O reproduc, in ciuda duritatii ei, pentru a se intelege ca opozantii nu trebuie eliminati, ci atacate ideile lor. Daca este nevoie. Daca nu, ele pot chiar sa fie folosite. Cei care erau vizati in disputa respectiva au fost numiti cu dispret „acesti imbecili necesari“.
Si noi, in România, avem nevoie de confruntari oneste de idei intre intelectualii de dreapta si cei de stânga. Acum, ele nu exista. Intelectualii de stânga sunt timorati, se refugiaza in exercitii de plutire existentiala, cât mai departe de politica. Cei de dreapta, crescuti in ambianta militantismului stângii trotkiste si maoiste din universitatile occidentale (am mai scris acest lucru si stiu ce spun) sunt acaparanti si sententiosi, ca si invatatorii lor din Occident, la care aveau acces inca din timpul comunismului. Si, cu toate acestea, ei exerseaza  anticomunismul pentru ca acesta a devenit o mina consistenta de resurse materiale, de pozitii si prestigiu.
Acum, in fuga,  sa ne intrebam cât de racordati suntem noi la miscarea de idei politice din Europa. Eu unul nu cred ca aceasta ne provoaca insomnii. Politicienilor, cu siguranta nu. Vreau sa mai adaug ca in cancelariile occidentale dezbaterile din mediile universitare, academice, jurnalistice sunt nu numai respectate ci si necesare.  In Gradina Maicii Domnului, cum frumos a botezat România Papa Ioan Paul al II-lea, clasa politica si suflarea româneasca au fost preocupate in ultimele doua saptamâni, folosesc tot un exemplu, de lungimea trenei unei mirese pamântene care si-a unit destinul cu un print de sânge albastru.
Bun prilej pentru rascolirea  nostalgiilor dupa monarhie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper