O lectie de supravietuire

Un articol de RODICA ILIE

Carte de însemnari cotidiene, asa cum apare la prima lectura, colectia de proze scurte a lui Mircea Pora, exceleaza prin talentul cu care cunoscutul prozator ne-a obisnuit. Retinem forta detaliilor rezistente la amestecul savant de viziuni, în care autenticismul realist, filtrat prin ochiurile dese ale scepticismului si ale umorului amar, cinic uneori, se lasa invadat doar de melancolia si lâncezeala pe care o dau burgurile, garile, trenurile si trecerile. Criticismul unei constiinte bine ancorate în istorie ne trage de mâneca si ne conduce spre o lectura ambivalenta: aparent de peregrinare, de ratacire în derizoriul societatii contemporane, în mod real, o experienta a scriiturii & lecturii ca forme de sondare atenta a mecanismelor în care subiectul se afla în relatie cu timpul, cu timpul sau, cu istoria personala si totodata cu cea colectiva, publica.
Trebuie sa marturisesc ca am citit în doua reprize cartea. Prima lectura a fost una de duminica; si nu este o lectura de duminica prea confortabila, pentru ca ceea ce face Mircea Pora este sa contemple viata de zi cu zi si sa o trateze în linii si tuse foarte exacte, de crochiuri executate cu o precizie extraordinara si cu o luciditate taioasa, care te pune pe gânduri. Asadar, nu e deloc o lectura de loisir, nici pentru autorul care „citeste“ si ne traduce semnele realitatii, nici pentru cititorul de duminica. Este o lectura care contempla si, în acelasi timp, ucide banalitatea, sau încearca sa se joace cu ea. Asa cum o si spune undeva în partea de jurnal, în partea a doua, unde îl descoperim pe scriitor: „contemplativ, agitat si vânator de umbre.“ Practic, ceea ce veti gasi în aceasta carte sunt umbre ale unor idei care ne bântuie câteodata – si de obicei atunci când ne este greu. Astfel, vom gasi adesea – si printre povestiri, nu numai în jurnal – aduceri-aminte ale unui prezent care ne agaseaza, notate cu ironie devastatoare, cu un umor sarcastic-jucaus, deloc inocent în viziune si dictiune.
Daca ne uitam strict la secventa initiala centrata pe povestire, observam ca scriitorul reface stiluri pe care le retine cu foarte mare arta, stiluri ale acelor limbaje care, de foarte multe ori, ne streseaza sau ne acapareaza. Gasim aici discursuri pe care le descompune si le recompune, pornind chiar de la structuri pe care încercam mereu sa le depasim: limbajul de lemn al unor scrisori de adresare catre autoritati sau limbajele oficiale si agasante ale unor rapoarte, limbajul sedintelor… Toate acestea sunt elemente care umplu la un moment dat existenta eului cotidian chiar din dorinta de a exersa plictiseala pâna la satietate. Si vedem ca ele se asaza undeva dincolo de pojghita fiintei noastre si genereaza ceea ce descoperim ca e starea dominanta a cartii lui Mircea Pora, starea de alunecare, de pendulare. Pretutindeni este prezent acest balans, alunecarea de-a lungul unei zile, de-a lungul unui an, de-a lungul unei vieti. Practic, impresia cititorului este aceea ca prozatorul vrea sa mentina hazardul si sa ne arate ca, desi întâmplarea ne poate face sa credem ca suntem doar niste marionete, de fapt noi putem sa stapânim toate aceste lucruri printr-o constiinta suverana.
Scrisul lui Mircea Pora este scrisul unei constiinte foarte lucide, al unei constiinte morale care se exerseaza aproape în fiecare pagina. As spune ca sunt niste proze pe care ar trebui sa le citim macar saptamânal, asa, ca pe un dus rece – la care ne invita nu doar scrisul, ci si modul de reflectie. Scriitura însasi este una de mare fluenta si de un rafinament care uneori face salturi extraordinare de la notatii ale concretului sâcâitor, mizer din jurul nostru, la revelatii, la proiectii ale unor experiente mentale care depasesc granitele peretilor camerei, granitele societatii sau ale realitatii.
Asadar, în cartea lui Mircea Pora timpul nu este doar al istoriei, ci este si timpul pe care noi ni-l asumam, pe care scriitorul de fapt si-l asuma si, odata cu el, învatam si noi sa ni-l asumam, reflectând asupra trecerii noastre. Cartea nu se numeste „Ani de pasaj“ doar din exersarea tematista a unei atitudini, a unor marci sentimentale, uneori autoironice, alteori liric-onirice. Pretutindeni gasim aceste peregrinari cumva punctate atât existential, cât si ontopoetic, structural-stilistic, nu neaparat metaforic – dar în mare parte cartea se coaguleaza pe aceasta constelatie ideatica a passage-ului, a trecerii, a experientei la limita cu toata simbolistica ce se poate activa. „Anii de pasaj“ ai lui Mircea Pora sunt si anii de pasaj ai copilului, anii de pasaj ai celui care a trecut prin scoala si îsi rememoreaza imaginile profesorilor – pe care îi demitizeaza într-un stil magistral – sunt si anii în care autoritatea mamei apare cumva dublata de autoritatea unei securiste – doamna colonel Delia Melnic, un alt fel de mama… Sunt si anii durerosi ai iubirilor si ai calatoriilor sau anii frumosi marcati de stari de elevatie, sunt si anii sau perioadele de exersare, de fondare a unei practici narative, trecerile de la o formula literara la alta, hibridarile prozastice care fac inimitabil stilul lui Pora.
Practic, aceasta carte ne ajuta sa întelegem ca timpul, chiar daca nu ne apartine, poate fi cumva retinut în interval, poate fi captat de proza unei scriituri / a unei constiinte autoscopice detasate, exersate în/ prin întrebari si raspunsuri pe care doar astfel, prin autosondare, prin chestionarea datelor realului în complexitatea sa,  le putem gasi. As vrea sa mai atrag atentia asupra unui lucru, tocmai acest interval existential surprins de prozele din „Ani de pasaj“ face ca ironia colocviala lui Mircea Pora sa se amestece de multe ori cu jovialitatea, tristetea sau duiosia. Nu este vorba aici doar de o scriitura taioasa, chiar daca la un moment dat empatizam, în sensul în care am putea sa ne raportam la cei care alcatuiesc grupul personajelor sale prin aceleasi replici pe care le da Mircea Pora, dincolo de aceasta ironie, exista o mare duiosie. Alaturi de sarcasm, Mircea Pora asaza nostalgia, înmoaie umorul amar cu un fel de amânare a replicii si cu un fel de judecata ponderata în care se ghiceste spaima, în care se chircesc tot felul de stari negative: frica, regretul, neputinta. Scriitorul se lupta cu mediocritatea, cu vulgaritatea timpului în care traieste si ne da masura unei constiinte al carei tratat se gaseste mai ales în a doua parte, în „Existenta“, în acest jurnal în care rostirea devine mult mai interiorizata, mai dramatica si se gaseste risipita mai degraba în timpi ai întrebarilor decât în timpi ai unor raspunsuri certe. Cartea este un „ring de box“, asa cum se poate vedea, în care scriitorul „boxeaza“ uneori cu umbrele, alteori cu propriile amintiri, iar invitatia pe care o face este la introspectie.
„Anii de pasaj“ este practic, în totalitatea ei, o lectie de supravietuire, o lectie de (pe)trecut prin istorie, lectie exemplara care are si ritmicitatea unui mare poem, nu doar o ritmicitate prozaica. Metafora a passage-ului, cartea lui Pora este o metafora a unui destin asumat prin scris, un destin în cadrul caruia jurnalul joaca rolul de prieten si „tine loc pustietatii“, „cearcanelor noptii“.    n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper