Mihai Ralea, elogiul valorii

Un articol de CONSTANTIN COROIU

La mijlocul deceniului al 7-lea al secolului trecut, in cultura româneasca se facea un gol imens. Disparea triumviratul Calinescu-Vianu-Ralea, adica cei care aparasera demnitatea spiritului românesc in vremuri de mare restriste, atunci când parea ca ne prabusim definitiv in haosul dogmatismului. Din fericire, intr-o oarecare masura, ne-a venit in ajutor si istoria, nu doar lucrarea spiritelor de calibrul celor trei…
Tot un triumvirat a dominat critica si istoria noastra literara, in fond cultura noastra, din veacul precedent: G. Ibraileanu, E. Lovinescu si G. Calinescu. Am avut si avem si alti mari critici, dar fara anvergura si influenta acestora. Primul nu a scris o Istorie a literaturii, nici nu si-a propus, al doilea a scris admirabila „Istorie a literaturii române contemporane“, iar Calinescu ne-a lasat un monument.
Cum figureaza Mihai Ralea in Istoriile amintite? E drept ca atunci cind Lovinescu publica Istoria sa, Ralea era foarte tinar. Studiase timp de patru ani la Paris, isi luase doctoratul in filosofie si in drept la Sorbona si se intorsese la Iasi, unde fusese elev al celebrului Liceu Internat „Costache Negruzzi“ si student al Universitatii de aici. Publicase o serie de lucrari, indeosebi de sociologie, de psihologie sociala si a creatiei, dar si eseuri pe teme literare care, intr-adevar, asa cum remarca nu fara cordiala malitie G. Calinescu, tradeaza un epicurean, un critic si un eseist care scrie despre ceea ce-i place. In treacat fie amintit, lui Ralea ii apartin totusi texte de analiza critica devenite clasice, intre care trebuie mentionat in primul rind studiul despre Sadoveanu. Putine lucruri fundamentale s-au mai spus despre autorul „Crengii de aur“ dupa eseul lui Mihai Ralea publicat in 1930, când Sadoveanu implinea 50 de ani. Identificând „elementele primare“ ale operei marelui scriitor – „poezia mistica a naturii si spiritul pandur“ – Ralea largeste orizontul si surprinde la un moment dat in doar câteva propozitii, care si-au pastrat intreaga prospetimea, sentimentul intinderii multimilenare :“In epoca genezei românesti, in care se desprind apele de uscat, domneste intunericul si misterul. In obscuritatea inceputurilor, omul e fioros, neinteles, necunoscut. Nimeni, poate, in literatura universala – fiindca lipsesc conditiile de aici – n-a redat mai poetic aceasta taina a inceputurilor, in care neinteleasa natura stapâneste inca sufletul, in care omul se zbate ca sa se recunoasca, sa se defineasca, sa se rupa din izvorul care l-a creat. Sunt in opera lui Sadoveanu, in aceasta privinta, pagini de metafizica grandioasa si infioratoare, asemeni paginilor Bibliei, unice in literatura lumii“.
In capitolul al 8-lea al „Istoriei literaturii române contemporane“, E. Lovinescu amendeaza si chiar respinge multe idei, multe teze ale celui ce, la numai 29 de ani, era profesor titular la cea mai titrata universitate a tarii, ale carei porti ii fusesera inchise marelui critic de la „Sburatorul“… El polemizeaza practic cu Ralea avind aerul de a-l pune la punct privind mai ales unii termeni si concepte, acuzându-l din capul locului de superficialitate si de faptul ca ar fi nici mai mult, nici mai putin decât un „aparator postum al poporanismului“, ceea ce – putem judeca astazi cu detasare – era total nedrept. Capitolul consacrat lui Ralea incepe astfel: „Poporanismul pare a-si pune sperantele in d. M. Ralea, sociolog, publicist, ideolog fecund, asociator si disociator paradoxal de idei felurite si superficiale, care, atingând toate domeniile cugetarii, a avut intâmplatoare puncte de contact si cu literatura româna“. Lovinescu incheie intr-o nota sarcastica, vadind mari acumulari de antipatie, ca sa nu zic mai mult, fata nu atât de Ralea, cât de faimosul cerc de la „Viata Româneasca“, al carui lider necontestat si autoritar era tocmai rivalul lui – G. Ibraileanu: „D. Ralea a practicat, asadar, pâna acum numai avocatura literara in serviciul unei organizatii politico-literare (subl. lui Lovinescu), cu volubilitate, diversitate, cu paradoxe sau simplu verbalism – va veni poate timpul când, dincolo de clan si cariera (subl. mea) se va consacra si criticii: in aceasta speranta, i-am inchinat aceste pagini mai mult anticipate“.
Ironia este aici, daca nu gratuita, cel putin rautacioasa, având in vedere fie si numai vârsta celui impotriva caruia era indreptata (mult sub 30 de ani). Dar Lovinescu, chiar poate fara sa vrea, a anticipat bine: Ralea a facut si critica literara, bazându-se pe principiul pe care el l-a formulat memorabil: criticul este „un creator de puncte de vedere noi in raport cu o opera“.
Iar pentru ca a venit vorba de „puncte de vedere“ ar fi pacat sa nu le reamintim amatorilor si o alta idee a lui Mihai Ralea care a facut cariera si care ar trebui sa fie o deviza permanenta a asa-zisilor lideri de opinie actuali, dar nu este, a politicienilor a gazetarilor, acesti campioni ai amestecului de planuri si mai ales ai confuziei punctelor de vedere: „Omul inteligent este acela care nu confunda punctele de vedere“. Este concluzia unei demonstratii psihologului si sociologui. Ralea era cel mai in masura sa dea un asemenea „decret“, el sugerând astfel si o subtila definitie a prostiei. Nu exista cineva care sa-l fi cunoscut, direct sau citindu-i cartile, eseurile, cronicile, si sa nu fi fost fascinat de inteligenta sa. Cu putin timp inainte de a muri, D.D. Rosca, filosoful-autor al acelei tulburatoare Existenta tragica, eseu comparabil cu Sisif al lui Camus, marturisea ca, in intreaga sa existenta, de-a lungul careia a cunoscut mari personalitati ale epocii, nu a intâlnit o inteligenta precum cea a lui Ralea, o minte care legitima literalmente specia „trestiei ginditoare“.
Intelectual cu multiple preocupari, instruit la prestigioasa scoala de psihologie si sociologie franceza, dar si la cea a unor savanti români, ca Dimitrie Gusti si Ion Petrovici, Mihai Ralea este mai intii de toate produsul si exponentul gruparii de la „Viata Româneasca“ si poate cel mai stralucit discipol al lui Ibraileanu, pe care, de altfel, chemat de acesta, avea sa-l inlocuiasca, impreuna cu G. Calinescu, la conducerea faimoasei reviste. Este tulburator textul necrologului pe care Mihai D. Ralea il semna in nr. 2-3 (februarie-martie) 1936 al „Vietii Românesti“, la moartea magistrului sau:
„CREATORUL aceste reviste, maestrul suprem a trei generatii de scriitori, confidentul, tatal si fratele nostru s-a savirsit din viata. O lunga, infinita agonie, precedata de o spasmodica groaza a mortii, a bolii si a degenerarii, care a paralizat in avânturile ei creatoare una din cele mai superbe si mai lucide minti din câte au rasarit pe pamântul acesta, si-a incheiat acum infernalul chin.
Ca un blestem de compensatie care apasa structurile sufletesti de mare calitate, robustetea si ascutimea gândirii, regala bunatate a inimii, nobila delicateta a raporturilor cu oamenii, navalnicul si adesea patimasul temperament au fost frânte si umilite in svâcnirea lor de torturile trupului si de umbrele spaimei.
Influenta acestui om
a fost enorma.
A cheltuit o uriasa munca anonima ca sa sustie o revista de mare prestigiu si sa scrie nenumarate „campanii“ – cum le numea el –, polemici care au pornit pe o anumita albie cursul valorilor culturale românesti intr-o anumita epoca. A fost un profesor adorat de studenti. Dar mai mult decât atât, a fost un incomparabil maestru. Exemplul vietii sale de calugar, bunul sau gust ireprosabil, marea experienta, toate au fost cheltuite zi de zi in sfaturi imprastiate generos, in discutii in care cei dimprejur culegeau roade care nu se uita o viata. Pironit de boala, Ibraileanu a facut pe altii sa lucreze.
A fost mare, incomparabil de mare prin influenta sa – poate numai Maiorescu il poate egala in aceasta privinta“.
Oare ce ecou vor fi avut aceste infiorate elogii in sufletul lui E. Lovinescu? Nu este exclus ca unor apropiati ai sai sa le fi spus: „Are dreptate, domnilor!“, asa cum mai târziu, la aparitia „Istoriei literaturii române de la origini pina in prezent“ a lui G. Calinescu, un alt adversar al sau, sa-i surprinda cu o apreciere care ii punea si mai mult in relief statura de mare critic si de mare om: „Este o carte geniala, domnilor!“.
In acest mai – frumoasa luna mai pe care o iubea atât de mult Heine, dar unde sunt primaverile de altadata?! – s-au implinit 115 ani de la nasterea lui Mihai Ralea. Din pacate, el si opera sa sunt astazi ocultate, fapt denuntat pe buna dreptate cu indignare de Adrian Marino in „Viata unui om singur“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper