Linistea colosului (14)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Zgomotul marilor fapte continua sa rasune în urechea eroului si dupa ce batalia s-a sfârsit. În urma finalei de la Melbourne, pierduta, ce-i drept, în fata lui Novak Djokovici, multi s-au asteptat ca atletul de culoare sa intre într-o binemeritata hibernare. Solid si masiv, bun sprinter, dar maratonist nefericit, Jo, precum intuiau nu putini comentatori, îsi traise momentul sau de glorie la Antipozi, însa nu era deloc clar daca va putea sa reediteze clipele marete de pe Rod Laver Arena. Iarna australa avea sa ramâna o amintire – sau avea sa-si afle o continuitate, devenind un episod al unui serial cu mai multe volute de asemenea calibru? Acestea erau întrebarile cu care Jo se întorcea în Europa.
Fireste, Tsonga n-a dat raspuns instantaneu. El nu era (si nici nu a devenit) vreun Federer sau Nadal. Permanenta nu era tocmai o trasatura de capatâi a sa. Ca orice nostalgic al junglei, Jo-Wilfried, chiar daca n-a calcat niciodata prin padurile congoleze, simtea nevoia unui bioritm mai caldicel, mai asezonat cu clipe de respiro si cu retrageri, voite sau nu, nici nu conteaza, într-un fel de dolce far niente regenerator de energii. Mentalul sau, desi specific unui „pradator“, daca e sa ne luam dupa stilul de joc, violent si orientat spre fileu, cu servicii constant peste 220 km/ora, este mai lenes ori poate mai inventiv, mai dedat la boemie si reverie, dupa care urmeaza, ca un raget de leu pornit la vânatoare, trezirea. O desteptare de care adversarii se tem, dar pe care publicul o îndrageste…
Dupa piscul numit Australian Open 2008, elevul lui Winogradsky a cochetat cu performanta, dar înteleasa dupa puterile si nevoile sale: una punctiforma, chiar daca autentica. Asa ca în acelasi an el cucereste doua turnee la simplu, cele dintâi în cariera. În primul, pe indoor-ul de la Bangkok, Thailanda, el îsi ia revansa în fata sârbului Djokovici, cel care-i suflase cupa la Melbourne (7-6, 6-4). Apoi, urcând la altitudine, triumfa la Paris-Bercy, al doilea mare turneu al Frantei ca importanta, dupa Roland Garros, smulgându-i trofeul campionului de mai an, argentinianul David Nalbandian (6-3, 4-6, 6-4). Sala, cu hard-ul sau mochetat, se potrivea de minune acestui tenisman francez de mare viteza, cu reactii explozive si dreapta plata monumentala. Termina anul în Top Ten, fapt de mare bucurie pentru sine, cu toate ca rateaza calificarea pentru Turneul Campionilor de la Shanghai.
2009 nu este deloc un an rau pentru francez. El câstiga la începutul anului turneul de la Johannesburg, Africa de Sud, învingând un compatriot, pe Jeremy Chardy (6-4, 7-6), si traieste bucuria de a calca pentru prima oara pe pamânt african. Anterior, se calificase în sferturi la Australian Open, fiind înfrânt de un Fernando Verdasco în forma de zile mari, cu trei la unu la seturi. Sigur, finala din 2008 parea acum foarte departe, aproape un vis frumos, dar nici aceasta iesire în ultimii opt nu era deloc o performanta de lepadat. În sala, la Marseille, îl elimina în semifinala pe Djokovici (6-4, 7-6), iar finala o câstiga în fata altui compatriot si coleg în echipa de Cupa Davis, Michaël Llodra (7-5, 7-6). La Roland Garros atinge optimile de finala, fiind oprit de unul dintre viitorii semifinalisti, Juan Martin del Potro, iar pe hard-ul canadian de la Toronto îl învinge, în sfârsit, pe marele Federer (7-6, 1-6, 7-6), într-un meci nerecomandat cardiacilor. La US Open face optimi, fiind stopat de Gonzalez, pentru a câstiga apoi pe hard-ul de la Tokyo în fata lui Iujnâi (6-3, 6-3).
În 2010 se califica din nou într-o faza superioara la Aussie Open, se pare Grand Slam-ul sau favorit, dupa ce-l pune la respect pe „nasul“ lui din finala anului 2008, Nole Djokovici, în urma unei partide pe muchie de cutit (7-6, 6-7, 1-6, 6-3, 6-1). Jo este optimist înaintea semifinalei contra lui Roger Federer, caci are proaspat în memorie sfertul Masters Series-ului canadian. Însa nici un meci nu seamana cu altul, iar elvetianul îi tine o adevarata prelegere de tenis (6-2, 6-3, 6-2). Tsonga se califica în optimi la Roland Garros, unde abandoneaza în fata lui Iujnâi, din cauza unei accidentari, si face sfert de finala la Wimbledon, fiind învins cu trei la unu de Andy Murray, favoritul gazdelor, dupa o partida extrem de spectaculoasa, tipica, în fond, pentru o confruntare între stiluri foarte diferite. Desi ajuta pe parcurs nationala „cocosului galic“ sa se califice în finala Cupei Davis, la Belgrad, contra Serbiei, el absenteaza în runda ultima din pricina unei probleme la ligamentul anterior încrucisat al genunchiului drept.
2011 nu este un an prea fast pentru francez. Se grabeste sa ofere o surpriza la Melbourne, fiind eliminat în cinci manse de catre ucraineanul-minune Olexandr Dolgopolov jr., în turul III, apoi pierde finala turneului de sala de la Rotterdam în fata lui Robin Söderling (3-6, 6-3, 3-6). În rest, nimic de semnalat. Poate doar faptul, decisiv si semnificativ, în ultima instanta, ca dupa Masters Series-ul de la Miami, Jo anunta oficial despartirea sa de Éric Winogradsky, omul care i-a fost alaturi vreme de sapte ani, neezitând sa-l antureze si sa-l crediteze cu încredere atunci când majoritatea tehnicienilor si gazetarilor de profil îi cântau prohodul. Motivatia acestui gest nu a fost una clara, dar e de presupus ca între cei doi, sportiv si antrenor, relatia, desi buna, nu mai putea stimula performanta. În definitiv, în lumea tenisului pro, asemenea amiabile divorturi sunt frecvente, o schimbare fiind de multe ori benefica pentru tenisman. Ma rog, schimbarea poate fi o conditie a noutatii ce predispune la performanta, dar din pacate nu e si singura conditie. În cazul lui, Jo ramâne de vazut…
Cartea lui Claude Moreau, „Jo-Wilfried Tsonga. La force tranquille“, nu se încheie cu aceste din urma informatii. Nici nu avea cum, ea fiind publicata la finele lui 2008, anul exploziei tenisistice a sportivului sarthez. Completarile si aducerea la zi a rezultatelor îmi apartin, la fel si multe dintre interpretari ori comentarii. Una peste alta, scrierea citata are meritul de a fi portretizat cu mult talent si prin intermediul unei retorici speciale pe unul dintre cei mai mari jucatori francezi din toate timpurile. Oricum, al doilea ca valoare si performante dupa Yanick Noah si, deocamdata, evident cu o clasa peste Gaël Monfils, alt imens talent irosit copilareste. Ma refer, natural, la marii tenismani francezi cu radacini africane…
Desigur, Jo-Wilfried nu se ridica la statura unor Henri Cochet, René Lacoste, Jean Borotra, Toto Brugnon si Marcel Bernard. Erau si alte vremuri acelea când celebrii muschetari dominau lumea tenisului mondial ani la rând. Însa Jo are un alt merit: el a aratat tuturor copiilor din suburbiile si ghetourile marilor orase franceze ca vointa, însotita de talent, inteligenta si buna-crestere pot fi decisive într-o cariera la cel mai înalt nivel, indiferent de culoarea pielii, indiferent de origini. Pentru toate aceste lucruri, pentru moralitatea si modestia caracterului sau, dar si pentru spectaculozitatea tenisului pe care-l practica, nu în ultimul rând, pentru stralucitoarele sale rezultate, fiul lui „papa Didier“ merita sa fie respectat si, de ce nu, chiar iubit. Mie unul mi-e foarte drag Jo…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper