Legi si muzee (III)

S-ar putea crede – din ceea ce am discutat în saptamânile anterioare – ca muzeele reprezinta o miza (mica sau mare, în functie de mesajul pe care decidentii politici vor sa îl transmita) doar pentru statele cu regimuri dictatoriale. Ei bine, nu este asa. Orgoliile politice si interesele economice pot face ca si în statele democratice sa apara „necesitatea“ crearii sau a modificarii unor muzee fara sa existe un interes public acut sau macar vizibil. Franta reprezinta un caz demn de a fi luat în seama în aceasta privinta.
Daca pentru Charles de Gaulle oamenii de cultura au reprezentat mai degraba o amenintare decât un grup amical (ma refer, evident, la masiva orientare spre stânga a intelectualitatii franceze, mai ales în primul sfert de veac de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial), Georges Pompidou a înteles ca trebuie sa fie mai atent la nevoile culturale ale segmentului educat si tânar din cadrul electoratului (nu neaparat fidel partidelor de dreapta). Muzeul de Arta Moderna aparut în timpul mandatului sau de presedinte (în conditiile în care Franta ramâne, probabil, cea mai importanta tara europeana, unde seful statului joaca un rol atât de mare pe arena politica în comparatie cu primul ministru) reprezenta, fara îndoiala, o necesitate evidenta pentru peisajul cultural francez. Dar nu acesta a fost motivul care a determinat nasterea muzeului, ci dorinta grupului politic din jurul lui Pompidou de a da satisfactie celor care contribuisera la înfrângerea lui de Gaulle în referendumul din 1969. Fire mult mai pragmatica, Pompidou a înteles ca trebuie sa ofere acelor oameni care miscau Franta în directia unei mai rapide modernizari institutii de cultura în care ei sa îsi gaseasca locul, tocmai pentru a-i apropia de propriul sau partid sau macar pentru a le oferi un loc unde sa se exprime, altfel decât în mai 1968. Centrul Beaubourg a fost inventat pentru a acoperi o nevoie sociala a unui mare grup de oameni din publicul francez, format mai ales din oameni educati, tineri si cu vederi politice mai degraba de stânga. Desigur, „justificari“ culturale au fost produse imediat si ele erau absolut reale. Întreaga arta a secolului XX era absenta din marile muzee pariziene, iar tinerii mai ales se simteau frustrati de faptul ca nu aveau un loc pe care sa îl simta „al lor“. Totusi, desi interesul public era evident si exact acesta a fost cel clamat în intensele dezbateri create în jurul aparitiei Centrului (care a avut si darul de a soca partea conservatoare a comunitatii pariziene, atât prin demolarea unei zone istorice, a celebrelor Hale, cât si prin ilustrarea perfecta a curentului brutalist în arhitectura de catre proiectul prezentat de Renzo Piano si Richard Rogers), interesul politic a fost cel care a primat în luarea deciziei, chiar daca acesta nu a fost deloc mentionat. A fost o lectie pe care, dintre urmasii lui Pompidou, cel mai bine si-a însusit-o François Mitterrand, cel care a dat o cu totul alta fata Parisului, exact prin insertul masiv de institutii culturale plasate în cladiri de patrimoniu (Marele Luvru si Muzeul Orsay) sau în cladiri cu o arhitectura noua, îndrazneata (noua Biblioteca Nationala, opera lui Dominique Perrault si Institutul Lumii Arabe proiectat de Jean Nouvel). Mitterrand si-a legat numele de noua înfatisare culturala a Parisului într-o asemenea masura, încât urmasul sau, Jacques Chirac, nu a reusit sa creeze decât o singura institutie, noul muzeu de pe Quay Branly – de asemenea necesar din punct de vedere cultural, dar care a aparut în realitate pentru ca Franta sa dovedeasca interesul pe care îl poarta fostelor colonii din Africa si Oceania.
Nu s-ar putea spune ca muzeele reprezinta o miza minora în Franta – fapt dovedit de recentul scandal din jurul proiectului pentru noua Fundatie pentru Creatie Louis Vuitton. Proprietarul unei imense colectii de arta contemporana, Bernard Arnault, omul care conduce imperiul comercial LVMH Moët Hennessy – Louis Vuitton, care recent a cumparat si celebra firma Bulgari pentru o bagatela de vreo cinci miliarde de euro, s-a gândit sa doteze Parisul cu un muzeu de care sa îsi lege numele. Proiectul (care este estimat la 100 de milioane de euro) a fost încredintat marelui arhitect Frank Gehry, autorul faimosului Muzeu Guggenheim din Bilbao, dar si al noii cladiri a Cinematecii Franceze din Paris. Locul ales de Arnault a fost Bois de Boulogne – o zona cunoscuta tocmai pentru marea densitate de spatiu verde în dauna cladirilor. Proiectul este, deocamdata, blocat de un proces initiat de o comunitate locala care vrea sa mentina parcul în care a început deja construirea noului centru cultural. Instanta a dat dreptate opozantilor proiectului stopând lucrarile. Numai ca Arnault nu este genul de om care sa se lase înfrânt asa usor. Beneficiind de un puternic sprijin politic, atât dinspre dreapta, cât si dinspre stânga (unul dintre suporterii proiectului este chiar primarul socialist al Parisului, Bertrand Delanoë), Arnault a determinat initierea unui proiect de lege care va decide ca proiectul muzeal trebuie finalizat. Cu alte cuvinte, solutia data de instanta nu va mai avea nici o valoare. Parlamentarii francezi considera ca este în interesul publicului, atât din Paris, cât si din întreaga Franta, de a se continua construirea centrului de arta contemporana. Nu acelasi noroc l-a avut, acum câtiva ani, rivalul lui Arnault, François Pianult, care în 2005 a renuntat sa se mai lupte cu birocratia pariziana si a ales sa îsi expuna colectia sa de arta contemporana în doua palate venetiene, în loc sa construiasca o cladire noua în Paris. Probabil ca pentru opozantii construirii Centrului din Bois de Boulogne, interesul lor va fi încalcat. Interesul economic si cultural al Frantei primeaza, însa. E bine? E rau? Probabil ca raspunsul îl vor da generatiile urmatoare, care vor judeca, peste câteva decenii, cât de util a fost muzeul Arnault proiectat de Gehry în marginea Parisului, pentru parizieni, pentru francezi, pentru lumea întreaga. Vom putea, atunci, întelege, care interes public a primat acum.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper