Istorii autobiografice

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Când se vorbeste de literatura subiectiva, cum a numit-o Tudor Vianu, sau confesiva, un gen de rascruce, se au în vedere de obicei memoriile si jurnalele. Criticul si istoricul literar Ioan Holban, care a publicat o istorie a literaturii române subiective de la origini pâna la 1990, în doua editii, prima la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, a doua, revazuta si adaugita, în 2007, se limiteaza privind acest gen la jurnalul intim, cu nuantarile de rigoare (intim sau extim, un termen inventat de Michel Tournier, etc.), si autobiografia literara, care se intersecteaza asa-zicând cu memoriile. Dar epistolarele si interviurile? Le putem considera, dincolo de conditia si de valoarea lor de document, nu în ultimul rând de document moral-psihologic, ca fiind tot sau macar si literatura confesiva? Ca unul care a comentat si comenteaza adeseori nu numai scrieri memorialistice, jurnale, biografii, autobiografii, ci si volume de interviuri, dar a si realizat numeroase interviuri cu scriitori din mai multe generatii, o mare parte dintre ele reunite în trei carti, mi-am pus din nou aceasta întrebare, revazând recent cele doua antologii, ambele subintitulate „O istorie autobiografica“, pe care le datoram lui Aurel Sasu si Marianei Vartic: „Romanul românesc în interviuri“ si „Dramaturgia româneasca în interviuri“ (în proiectul celor doi cercetatori clujeni, asa cum anuntau într-un „Argument“, figurând si cele consacrate poeziei si criticii). As raspunde afirmativ.
În cele opt tomuri ale „Romanului românesc în interviuri“, aparute de-a lungul mai multor ani la prestigioasa Editura Minerva, care, ca atâtea alte valori si institutii din toate domeniile, a fost înghitita de mlastina capitalismului primitiv, devastator si anticultural postdecembrist, ne întâlnim cu 200 de romancieri. Antologiile sunt rodul cercetarii a 500 de publicatii, însumând peste trei mii de ani de aparitie, si a tuturor volumelor de interviuri cu scriitori de pâna la data elaborarii lor. La acest travaliu s-a adaugat si cel privind întocmirea de necesare sinteze bibliografice. Istoricii literari clujeni au ordonat si restituit prin aceste „istorii autobiografice“ un vast material documentar ce constituie o sursa de informare pentru criticul si istoricul literaturii române.
Chiar daca vor fi mai existând – si cu siguranta ca sunt – autori de romane din diverse epoci care, din varii motive, nu au fost intervievati niciodata, 200 mi se pare un numar destul de mic pentru o „cultura medie“ ca a noastra si „cu câteva vârfuri minunate“, cum o caracteriza Marta Petreu (caracterizare la care subscriu), în speta pentru istoria romanului românesc. Dar aspectul de ordin cantitativ importa mai putin. Cel valoric intereseaza în primul rând. Iar din acest punct de vedere e de observat ca „Romanul românesc în interviuri“ cuprinde nume si titluri de care nimeni, poate cu exceptia unor lexicografi, nu mai stie nimic sau aproape nimic. De pilda, N. Pora sau Roxana Beryndei-Mavrocordat, autoarea unui roman intitulat „Tania“, ori Constantin Coman („Pilotul domnisoarei Eveline“ si „Personalul de Giurgiu“). Un romancier (sau romanciera) se numeste Mayca Savu (probabil un pseudonim). Un altul este furiosul T. C. Stan, mort prematur, adeptul unei harnicii industrioase a condeiului, de unde, se pare, si admiratia lui nemarginita pentru Cezar Petrescu, pe care îl considera (ne aflam în anul 1935) „cel mai mare prozator român“. El a publicat, împreuna cu o cântareata dintr-un local de noapte, Galia Faressova, un roman intitulat „Femeia de la miezul noptii“. T. C. Stan este doar unul dintre personajele din galeria celor ce confera „Romanului românesc în interviuri“ un aer de fictiune, de poveste, care se citeste ca… un roman.
Interviurile aparute pâna la finele epocii interbelice, desi cu titluri de obicei pompoase, sunt mai degraba informative si promotionale, marcând aparitia unei carti a scriitorului intervievat, obtinerea unui premiu etc. Ele se desfasoara de regula în ceea ce publicistii vremii prefera si numesc, cu un cuvânt devenit cliseu, „antracte“. Oralitatea este mimata nu o data cu stângacie. Schitele de portret care le preced sau le încheie pe cele mai multe dintre ele sunt binevenite, când nu sunt irelevante sau de-a dreptul hilare. Sprintarul, freneticul Al. Robot zice despre Petre Bellu: „Toata personalitatea lui transpira de umanitate“. Irita astazi la unii reporteri de odinioara preocuparea excesiva pentru imaginea proprie, desi se sugereaza sau se vorbeste tot timpul – un alt cliseu suparator – de „retragerea în umbra“. Dar nu mai putin iritanta e si supralicitatea meritelor celui intervievat, a valorii operei sale, desigur si din ratiuni publicitare. Remarcabile sunt convorbirile cu Felix Aderca, el însusi autorul acelei „Marturia unei generatii“, devenite clasice, cu Jean Bart (care îl defineste memorabil pe Ibraileanu drept „Curtea de Casatie în materie literara“), cu Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Constantin Stere, Ion Biberi, G. Calinescu, N. D. Cocea, Mircea Eliade, Zaharia Stancu si altii.
Cu adevarat… antologic este interviul cu Constantin Stere, de la moartea caruia se împlinesc în iunie 75 de ani. Nici Sadoveanu, nici Rebreanu, nici Calinescu, desi interlocutori extrem de interesanti, unii chiar spectaculosi, nu-l egaleaza pe „Solitarul de la Bucov“, scriitor a carui biografie intra într-o strânsa competitie cu opera, uneori întrecând-o. „Ascultându-l“ pe Stere simti ca iesi, chiar la propriu, în lumea larga. Marturiile si evocarile sale sunt înfiorate de melancolia spatiilor nesfârsite si de ecoul departarilor. Român filoromân, cu o formula calinesciana, pentru el planeta este un mare suflet. „În preajma revolutiei“ devine pretextul unor rememorari tulburatoare si al unor consideratii care îti sporesc interesul pentru vasta sa constructie epica. În marturisirile lui Stere realitatea si mitul se întrepatrund. Despre romanul sau spune ca „totul e fictiune si totul e realitate…“. El îsi defineste opera ca fiind „reflexul unei epoci în sufletul unui intelectual constient de vremurile în care traieste“ sau „istoria unui suflet în epoca de pregatire a revolutiei mondiale, închegarea unei conceptii de viata si de cugetare politica…“
Un destin românesc insolit, o biografie furtunoasa, un om care a trait într-o viata cât altii în zece. „Sunt, probabil, spune el, singurul român din generatia actuala caruia i-a fost dat sa vada si valurile Oceanului Pacific, si ale celui Atlantic; si întinderea înghetata a marilor polare, cât si azurul Mediteranei, si care a fost coborât în cele mai adânci straturi ale societatii, în lumea de crima si de mizerie sufleteasca, si a putut totodata sa se înalte la culmile piramidei sociale“. Cu toate acestea, întrebat daca e multumit de viata si faptele sale, Constantin Stere raspunde: „De viata mai putin, de scrisul meu mai mult“. Simtind probabil ca biografia i-ar putea umbri opera, Stere, constient de autoritatea sa morala si de forta lui de persuasiune, vrea sa încline balanta în favoarea operei. La data interviului – decembrie 1931 – nu avea cum sa prevada, cu toata extraordinara sa intuitie politica, cu tot vizionarismul sau, ca posteritatea îi va fi influentata de evenimente si rasturnari atât în România, cât si la scara planetara greu de prevazut la începutul anilor ’30.
În „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“, G. Calinescu îi reprosa scriitorului „greseala capitala“ de a-si fi romantat memoriile. Mi se pare ca tocmai aceasta „greseala“ confera romanului „În preajma revolutiei“ un puternic suflu epic, pe lânga valoarea de inestimabila marturie. Cât priveste posteritatea lui Constantin Stere, ea însasi poate fi subiect de roman.
(Va urma)

Un comentariu pentru “Istorii autobiografice”

  1. mai 6, 2011 la 8:03 am

    Scriitoarea Roxana Berindey-Mavrocordat este mama istoricului si academicianului Dan Berindei. Romanciera Mayca Savu nu este un pseudonim.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper