Istorii autobiografice (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Mircea Anghelescu (editor), Literatura si politicul, Editura Universitatii din Bucuresti, 2010, 238 p.

 

Cu totul deosebite sunt interviurile cu scriitorii din prima jumatate a secolului trecut in comparatie cu cele din perioada postbelica, vârful asa-zicând fiind atins in deceniile 7 si 8. Ele se constituie de regula in dialoguri-dezbatere pe teme majore nu doar ale literaturii. Recitindu-le acum in antologia „Romanul românesc in interviuri“, suntem frapati de fervoarea analitica, pentru a cita o apreciere a unei prozatoare pe care avem toate motivele sa o regretam mereu, Dana Dumitriu, de ideile si disocierile ce le contin, de modul profund, novator, responsabil in care sunt discutate si definite diverse evenimente si aspecte ale vietii cultural-artistice, sociale, politice si in care sunt abordate problemele mari ale creatiei literare. Frapeaza apoi un anumit entuziasm intelectual, ca si o stare de alarma a constiintei explicabile intr-o epoca de deschideri incontestabile, dar si de incertitudini privind durata si amplitudinea acestora.. Pe scurt, raportat la perioada interbelica, alte vremuri, alta istorie, alt ritm, alte nelinisti, alte pericole si, de ce nu, alte mode literare.
Desi le-am citit in publicatiile vremii pe toate sau pe aproape toate, m-am aflat inca o data acum in fata unor texte parca inedite, a unor mici si nu o data sclipitoare spectacole de idei, de inteligenta, de talent. As exemplifica mentionând interviurile cu (in ordine alfabetica, conform criteriului antologatorilor): Paul Anghel, Eugen Barbu, George Balaita, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Mircea Ciobanu, deja amintita Dana Dumitriu, Laurentiu Fulga, Romulus Guga, Alexandru Ivasiuc, Fanus Neagu, Dumitru Radu Popescu, Dinu Sararu, Zaharia Stancu.
Scriitorul român are voluptatea confesiunii si a dialogului in public. Ii place sa se autodefineasca urmând parca sfatul lui Calinescu: „Defineste-te singur si ai sa fii crezut“. Vorbeste despre obsesiile si temele sale, ca si despre proiectele lui, este mai degraba nemultumit de critica, intr-o vreme când vizibilitatea si audienta sa si a literaturii in general erau de-a dreptul invidiabile. Apeleaza la o gama larga de abilitati pentru a suscita si a intretine interesul cititorului, de la modestie si umilinta orgolioasa pâna la trufie, de la limbajul figurat, de cele mai multe ori inspirat si relevant, la cel riguros, conceptual, chiar savant, exprimând o viziune „proprie“ despre lume, modernitate, tehnici narative, personaj, ideologii, inclusiv politice, medii sociale si psihologia acestora etc. Accentele polemice, replierile, eschivele, crizele de incredere in sine ori in altii, indeosebi in altii, sincere sau jucate, se inscriu in regula jocului si au farmecul lor. Uneori, romancierului român i se intâmpla sa straluceasca in interviuri mai intens decât in opera. Spontaneitatea si oralitatea confera dialogului autenticitate si un ritm care il deosebesc de alte tipuri de discurs. Interviul, când este realizat de un profesionist al jurnalismului cultural, devine, cum imi spunea intr-un… interviu Nicolae Manolescu, cu multi ani in urma, un eseu dialogat. Dialogurile cu romancierii epocii postbelice au tensiune, au metafizica, il capteaza si il implica pe cititor, facându-l partas la o dezbatere care nu este numai literara. „Nu poti fi neimplicat si in acelasi timp moral“ – ii declara Augustin Buzura criticului G. Dimisianu in postura de reporter.
Putem sa nu fim de acord cu unele asertiuni, observatii, opinii, dar ele nu ne pot lasa indiferenti. Paul Anghel afirma in convorbirea cu Ilie Purcaru: „Romancierul nu-i un povestitor. Blestemata arta de a povesti, cu care romancierul n-are ce face, dar pe care traditia noastra literara ti-o pune in cârca“. Traditia aceasta este numai a noastra?! Protocronistul Paul Anghel incrimineaza traditia… Stupefiant! Eugen Barbu marturisea la fel de surprinzator, dar in cu totul alt sens: „Cel mai mult mi-ar fi placut sa scriu versuri ca Bacovia. El este simplu, face poezie cu un bagaj minim de cuvinte, nu construieste, este un mag, din poemele lui se degaja o tristete universala pe care o resimte numai Dumnezeu probabil contemplându-si opera atât de imperfecta“. Vorba Danei Dumitriu, care, in dialogul cu Florin Mugur, interlocutor exceptional, rosteste o fraza memorabila: „Orice am face, de noi insine nu scapam, desi uneori ne-ar prinde bine“.
Cu totul exceptional, prin gradul de reflexivitate si de tensiune a spiritului, este dialogul lui Eugen Simion, la acea data – ianuarie 1968 – foarte tânar, cu Marin Preda. Intrebarile directe sau implicite ale criticului sunt nu o data continuate, amplificate, potentate de cele ale creatorului „Morometilor“. Consultat de Eugen Simion pe tema statutului romanului si a viitorului acestuia („incotro se indreapta romanul?“), Marin Preda, la rândul lui, intreaba si se intreaba: „Care este destinul literaturii in lume la ora actuala? Cu alte cuvinte, ce loc mai ocupa ea in atentia publicului si ce semnificatie mai au valorile estetice in ochii oamenilor? Mai e literatura tot atât de suverana in sfera manifestarilor de constiinta ca in secolele trecute? Mai poate cineva scrie, ca Saint-Simon, „Memorii“ de zece mii de pagini (cât opera lui Balzac) si sa mai aiba intacta constiinta ca revelatiile lui vor interesa publicul, in acest secol in care nimic nu scapa reporterului, camerei de televiziune, jurnalului de actualitati si documentului revelator, care nu mai sta scris in arhivele secrete? Ce putere mai are un scriitor in fata dezvaluirilor senzationale pe care o presa bine organizata le face publicului cu o rapiditate perfecta? Mai poate el conta ca psihologia cititorului a ramas intacta si ca acelasi cititor mai poate parcurge suta de pagini de inventie când realitatea depaseste orice inchipuire? Fiindca, intr-o jumatate de secol, s-au petrecut atâtea rasturnari si omul a asistat la atâtea tragedii si când n-a asistat si când n-a luat parte la ele i s-au relatat si continua sa i se relateze cu lux de amanunte, in reviste cu fotografii de o frumusete si o claritate coloristica buimacitoare sau in filme in care bubuitul tunului se aude aievea si explozia bombei dilata privirea ca in fata faptului trait, incât ce mai poate face un roman, oricât de ingenios construit, in fata acestei curiozitati avide prompt satisfacuta? Ce mai poate spune literatura? Si anume romanul? In fata acestor realitati trei reactii sunt posibile“.
Fireste, nu le pot cita aici in extenso si nici macar in rezumat. Sirul interogatiilor si reflectiilor lui Marin Preda se intind pe aproape trei pagini de carte. Ele isi contin si comentariile si variantele de raspuns. In treacat fie spus, astazi mi se par de o actualitate mai nelinistitoare decât la data interviului. Intre altele, reiese ca marele scriitor nu acorda credit unor curente la moda atunci in Europa, nu punea pret, de pilda, pe „noul roman“ francez si constatam ca timpul i-a dat dreptate. Incotro se indreapta romanul? Incotro se indreapta romanul românesc contemporan? In 1968, anul in care publica „Intrusul“, Marin Preda incheia dialogul pe aceasta tema punând aceeasi intrebare: „Intr-adevar, incotro se indreapta romanul românesc contemporan?“. Au trecut aproape patru decenii si jumatate de când o rosteau cel mai mare prozator român postbelic si criticul numarul unu al generatiei ’60. Astazi, in cu totul alte conditii, e cu atât mai dificil de a da un raspuns. Dar, la urma urmei, de ce n-am accepta acea doza de neprevazut care catalizeaza constiintele si intretine vie curiozitatea…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper