Interesul public si muzeele (II)

Am încercat, saptamâna trecuta, sa evoc aventurile prin care au trecut institutia si cladirile destinate Muzeului National de Istorie. Povesti similare s-ar putea spune despre multe alte muzee din România. Desigur, tara noastra nu constituie o exceptie în Europa. Din Bulgaria pâna în Franta, guvernantii au decis, adeseori, mutarea, comasarea, înfiintarea sau desfiintarea unor muzee, invocând, întotdeauna, interesul public drept singura ratiune a deciziilor pe care le luau. Uneori, a fost vorba despre încercarea de a oferi, unor grupuri sociale, economice sau etnice, un grad mai mare de vizibilitate sau o compensatie. Alteori, în joc s-au aflat doar orgolii personale, dorinta unor oameni de a-si lega numele de o institutie, în speranta dobândirii unui prestigiu nemuritor. Este, cu siguranta, dificil de hotarât de câte muzee aflate în proprietate publica ar trebui sa aiba o tara si, mai ales, care ar trebui sa fie specificul acestora, pentru ca, înainte de orice, muzeele ar trebui sa împlineasca o nevoie sociala, de punere în valoare a unui patrimoniu cultural. Uneori, totusi, este greu de stabilit daca patrimoniul în cauza exista în realitate. Au existat, în România, de exemplu, un muzeu al relatiilor dintre România si Rusia, precum si un muzeu dedicat lui Lenin si Stalin. Evident, acestea nu erau muzee, în sensul adevarat al termenului; nu expuneau un patrimoniu cultural, ci erau doar niste încropiri propagandistice, realizate, asa cum spuneau muzeografii, doar din pap si hârtie – adica, fara obiecte autentice si cu valoare culturala. Interesul politic, al ocupantului sovietic si al grupului dictatorial de la Bucuresti, supus umil al dictatorului de la Kremlin, era suficient, pentru a justifica înfiintarea unor asemenea institutii, în vreme ce vechiul muzeu de „arta nationala“, înfiintat în 1906, într-o cladire ce îi era dedicata, de la început, era exilat într-un palat frumos, dar total insuficient pentru etalarea fantasticei colectii detinute, înainte ca, în 1978, sa fie desfiintat cu totul, fiind unificat cu ceva mai tânarul Muzeu al Satului (care luase nastere în 1936). Multe muzee bucurestene au avut, de altfel, de suferit, în acei ani, de dupa cutremurul din 1977, utilizat drept „justificare“ pentru masurile de desfiintare si transformare a unor muzee. Muzeul Enescu, de exemplu, a fost închis, urmarindu-se transformarea lui într-un „muzeu al muzicii românesti“ (cu nesocotirea actului de donatie a Marucai Enescu!), care urma sa prezinte un fel de istorie a muzicii pe teritoriul României, începând de la câteva figurine neolitice si încheind cu o sala rezervata Festivalului „Cântarea României“. Numeroase colectii de arta, raspândite peste tot, în oras, au fost unificate între-un muzeu „al colectiilor“, iar în Palatul Stirbey, dupa desfiintarea Muzeului de Arta Populara, a fost înfiintat un muzeu al „sticlei si ceramicii“, dupa cum s-a spus, la initiativa sotiei dictatorului. Revenirea la normalitate, în 1990, a fost nu doar o reactie – usor de înteles, de altfel – de negare a unor decizii aberante ale fostului regim politic, ci si un act reparator pentru patrimoniul cultural colectionat, cu imense eforturi, de-a lungul multor decenii.
Am mai discutat, în paginile acestei reviste, despre câteva dintre ideile vehiculate în România ultimelor doua decenii, de înfiintare si desfiintare a unor muzee. Daca desfiintarea Muzeului de Istorie a Partidului Comunist Român si a Miscarii Revolutionare si Democratice din România (stim, de multa vreme, ca ridiculul nu ucide, iar obiceiul de a conferi denumiri lungi institutiilor pare sa fie un atribut al statelor subdezvoltate: cu cât denumirea unui minister este mai lunga, cu atât, puteti fi siguri, acel minister este mai putin eficient si necesar) a fost o masura fireasca, nu doar pentru ca era o institutie de pura propaganda, ci si pentru ca era plin de copii si de falsuri, desfiintarea, ulterioara, a altor muzee s-a facut, exclusiv, din asa-zise motive economice si a avut drept declarata menire eficientizarea administrarii patrimoniului. Din pacate, nimeni nu a facut o evaluare a acestor masuri. Ideea de a constitui diverse muzee, de la un „muzeu al comunismului“ la un muzeu al „revolutiei din 1989“, face parte, în realitate, din aceeasi categorie de decizii, pentru ca ea nu decurge din firescul punerii în valoare a unui patrimoniu existent, ci din dorinta de a ilustra o idee, cu nu se stie ce mijloace. Nu spun ca nu ar fi posibila organizarea acestor muzee, dar îmi este teama ca ar fi niste reeditari ale fostului muzeu al partidului, din perspectiva opusa. Este evident ca muzeele sunt instrumente ale educatiei si ca este necesar ca atât contemporanii, cât si urmasii nostri, sa afle adevarul despre perioada dictaturii comuniste, dar nu este la fel de evident cum ar trebui sa arate un asemenea muzeu si ce sa contina el.
În timpul regimului sovietic, în una din vechile biserici ale Chisinaului, a fost organizat un muzeu al „ateismului stiintific“. Când
l-am vizitat, în 1991 (Uniunea Sovietica exista, înca, la acea data), am constatat ca era doar o însiruire de panouri cu fotografii si texte. Muzeul a fost desfiintat de noua putere de la Chisinau, iar biserica a fost resfintita si a reintrat în cult. Pâna atunci, însa, muzeografii care lucrau acolo, avusesera ideea transformarii muzeului ateismului într-un muzeu de istorie a religiilor. Singura lor grija era, firesc, aceea a salvarii propriilor locuri de munca. Interesant este ca inversarea sensului institutiei li se parea una extrem de fireasca. Argumentatia lor era, totusi, justificabila: dupa decenii întregi de îndoctrinare ateista, nu ar fi normal ca oamenii sa învete ceva adevarat despre religie? Tocmai interesul public era invocat de catre muzeografi.
Revenind la povestea Muzeului National de Istorie, trebuie sa remarc faptul ca ideea înfiintarii lui nu a pornit, neaparat, de la respectarea interesului public, ci de la dorinta lui Ceausescu de a-si perpetua puterea. Cu toate acestea, existenta muzeului este, într-adevar, o ilustrare a punerii în opera a interesului public. Pâna la urma, muzeul era mai mult decât necesar, iar faptul ca el s-a nascut doar pentru ca dictatorul avea nevoie de înca un instrument de propaganda este, în momentul de fata, cu totul irelevant.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper