Imperatorgate: Luna si trezoreria

Un articol de CORNELIA MARIA SAVU

Unul dintre cele mai
controversate personaje ale istoriei antice ramâne, fara indoiala, Caius Caesar Germanicus, al patrulea imparat roman. Fiul generalului Germanicus si al Agrippinei Maior, fiu adoptiv al lui Tiberius, caruia ii va urma la conducerea Imperiului. Supranumit Caligula (Cizmulita), mascota a trupelor care au adus pax romana in teritoriile germanice, adolescent crescut sub supravegherea autoritarei imparatese Livia, sotia lui Augustus, instruit in secretele guvernarii de catre imperialul parinte de adoptie in insula Capri, monstru scelerat, dictator crud, de sorginte elenistica, daca luam in considerare ceea ce au scris despre el Suetoniu sau Dio Cassius.

Personaj cu biografie incarcata (in ciuda fapului ca nu a atins vârsta de treizeci de ani), Caligula pare iesit direct din mecanismul tregediei clasice, dar si foarte potrivit investigatiilor psihanalist-psihiatrice aplicate (si) literaturii in secolul XX. Reevaluarea sa, in studii de specialitate si in opere fictionale, deopotriva, e una la ordinea zilei la inceputul secolului XXI. Când piesa omonima a lui Albert Camus (Premiul Nobel pentru Literatura, 1957) devine un ofertant punct de plecare intr-o asemenea incitana intreprindere.
„Caligula sunt toti oamenii“
Acum sapte decenii, in 1941, Albert Camus incheia seria „absurdului“ – „Caligula“, „Strainul“, „Mitul lui Sisif“. Publicata in mai 1944, impreuna cu „Neintelegerea“, si având premiera pe 26 septembrie 1945, la Teatrul Hélertot, piesa „Caligula“ va fi ulterior radical modificata. Si personajul va deveni un veritabil om revoltat, exponent etalon al absurdului camusian ce releva faptul ca „epoca noastra piere pentru ca a crezut in valori, pentru ca a crezut ca lucrurile ar fi putut deveni frumoase incetând sa mai fie absurde“. O natura chinuita, duala – monstru si inger – de regasit in fiecare dintre noi (dupa cum afirma autorul) si care „consimte sa moara dupa ce intelege ca nu te poti salva singur si ca nu poti fi liber incalcând libertatea celorlalti“.
Cu logica sa de fier ce transcende elementarele interrelatii umane si accelereaza combustia trairii patimase, afisând dispretul ca unica alinare in viata care ii devine de nesuportat, Caligula se indreapta cu grabire spre o sinucidere anuntata. Care ia forma asasinatului eliberator. E aceasta una dintre temele predilecte ale scrisului camusian, redescoperita, revizitata, resuscitata in montari ce readuc in actualitate un scriitor pe cale sa devina „caz clasat“. Sau, mai bine zis, „notorietate clasata“.
In ultima vreme, pasionatii de teatru au putut sa vada si la noi câteva incitante abordari ale textului camusian. La Baia Mare, „Caligula“, purtând amprenta inconfundabila a lui Victor Ioan Frunza. Acum doi ani, la Arad, in deschiderea Festivalului de Teatru Clasic, un spectacol de mare forta, având ca laitmotiv chiar afirmatia din subtitlu, „Caligula sunt toti oamenii“, montare a regizorului sloven Tömas Pandur, aflat printre cei mai importanti oameni de teatru europeni ai momentului. Acum câteva saptamâni, la Bucuresti, o trupa franceza a prezentat publicului prima versiune a piesei, cea din 1941. In fine, cea mai noua premiera a Teatrului National „Marin Sorescu“ din Craiova este tot „Caligula“, in directia de scena a lui László Bocsárdi, unul dintre regizorii pe val, in ultimul deceniu, in România.
„Singurul care a aruncat in derizoriu puterea insasi“
Pentru a-si construi personajul ca pe un revoltat impotriva destinului, inselat de libertatea absoluta, pe care, in cele din urma, o descopera a fi nu aceea buna, Albert Camus il situeaza la antipodul despotilor „greoi, grosi si mediocri“ si face din el „un inocent infasurat in in din cel mai pur“. Il asaza la antipodul personajelor de gen din tragedia antica si amendeaza sursele istorice. Suspectat, chiar in epoca, de uciderea surorii si amantei sale Drusilla, pe care o zeifica, imediat dupa moarte, sub numele de Panthea, in piesa lui Albert Camus, Caligula o asasineaza pe „amanta batrâna“ Caesonia care, in realitate, i-a fost a patra sotie, dupa Iunia, Livia Orestilla si Lollia Paulina, si mama singurului sau copil, Drusilla Minor. Atât imparateasa atipica (fosta consoarta de brutar din suburbia Romei), cât si copila au fost executate de garzile pretoriene dupa reusita conspiratiei.
Relatiile Primului Cetatean al Imperiului cu Senatul, in speta, cu grupul de patricieni, sunt mai aproape de perioada domniei unchiului si urmasului sau Claudius, când libertii favoriti ai imparatului, un fel de secretari particulari, cum era Narcisus (copiat de Helicon din piesa camusiana), eludau forul legislativ dupa bunul plac al stapânului lor. Faptul ca tânarul imparat isi obliga supusii sa-l adore ca pe un zeu nu e neaparat un semn ca acesta a dorit sa instaureze o monarhie de tip elenistic, ci se regaseste in traditia inaugurata de Iulius Caesar si Octavianus, Divinul Augustus, care s-au livrat ca zei provinciilor cucerite. Pe lânga dispretul fata de supusi si gustul pentru farsa, mustrarile de constiinta si teama de chinurile din Tartar la care va fi supus in urma faptelor sale pamântene l-au facut pe Caligula (in fond, un om al vremii sale) sa se proclame nu un rival al lui Zeus Capitolinus, ci rival al tuturor zeilor si zeitatilor carora li se aduceau ofrande in intregul Imperiu Roman.
In fine, razboiul cu literatii si filozofii nu s-a datorat numai apetitului sau pentru distractiile populare, prin care obtinuse, de la inceputul domniei sale, sufragiile vulgului. Dincolo de atributele manipulatorii ale acestora, Caligula a inteles ca a-i cultiva, mai ales pe filozofi, ar insemna sa intre pe un teren alunecos, sa i se releve slabiciunile unei logici pe care el insusi o considera de fier. Subtil, Albert Camus ii ingemaneaza pe Cassius Chaerea, militarul care l-a purtat pe umeri pe copilul Caligula in marsurile istovitoare ale legionarilor lui Germanicus, si cel care, devenit sef al garzii pretoriene, il va ucide cu lovituri de pumnal pe imparatul Caligula, si pe Seneca, filozoful crutat de imperator, dar silit sa se sinucida de catre Nero, caruia ii va fi mentor, in singurul personaj care ii tine piept dictatorului, de la egal la egal, cu si fara masca, opusul sau in oglinda, Cherea. Pe care, in virtutea acestui fap, il iarta, asteptându-l parca sa-i dea lovitura de gratie.
Am insistat asupra acestui portret in evantai tocmai pentru ca personajul care, in fapt, duce greul peisei lui Albert Camus, contradictoriu, dilematic, revoltat, absurd, poate fi considerat un studiu de caz in ceea ce priveste revizitarea clsicilor modernitatii. Cu rezultate spectaculoase care, chiar antagonice fiind, nu tradeaza esenta textului/pretextului camusian, cum ar fi, de pildã, montarea lui Tómas Pandur, despre care am scris, acum doi ani, in „Cultura“, si aceea a lui László Bocsárdi, despre care scriu acum.
„Oamenii mor si nu sunt fericiti“
In partea stânga a spatiului de joc, o lada masiva gri intunecat, pe al carei capac ard zeci de lumânari albe (precum Tiberius ori Claudius, unchiul si urmasul sau la demnitatea de imperator, Caligula a fost fascinat de aceasta civilizatie, ale carei mistere ii mai bântuie si azi pe istorici) un loc al mortii cu sacralitate intrinseca. In partea dreapta, câteva elemente de mobilier dintr-un salon empire. Oglinzi si coridoare transparente cu care publicul aflat pe scena, in intimitatea povestii ce va urma, e lasat sa se familiarizeze minute bune. László Bocsárdi si-a conceput montarea ca pe un spectacol la care sa asiste, la fiecare reprezentatie, putin peste optzeci de persoane. Fiecare din unghiul sau, cu revelatia sa, intre firul ierbii si privirea de sus, peste umar, prin rasfrângeri, niciuna comoda, niciuna favorizând asistatul lenes, detasat. Un fel de stat pe ghimpi.
Cu mici derogari, regizorul adera la structura de teatru clasic anuntata de Albert Camus – unitate de timp, spatiu, actiune. Patru acte cu scene scurte, care se succed rapid, cu mare mobilitate, in palatul lui Caligula. Intre primul act si celelalte trei diferenta de timp este de trei ani. Doua momente initiatice jaloneaza desfasurarea evenimentelor: ridicarea din infern a personajului central, care si-a petrecut trei zile intr-un descensus ad inferos, lânga cadavrul Drusillei, având revelatia ca „oamenii mor si nu sunt fericiti“  si al doilea descensus ad inferos, cel pentru totdeauna, când, cu o clipa inaintea propriei morti, Calligula are revelatia ca „vom fi vinovati pentru totdeauna“, circularitate de spectacol de circ (la sfârsitul caruia nu aplauda nimeni, caci protagonistul asasinat cu bestialitate, ca intr-un sacrificiu ritualic, de exorcizare, nu-si rosteste ultima replica „Inca mai sunt viu!“, daramite sa mai ceara aplauze de la asistenta, la sfârsit de farsa, precum inaintasul sau Augustus, cu acel plaudite ramas in istorie…).
László Bocsárdi opteaza pentru un Caligula fragil, care stie ca nu are prea mult timp pentru farsa pe care le-a pregatit-o supusilor sai si care traieste cu febrilitate fiecare moment al spectacolului, mereu in cautare de asistenta, mereu dinamitând conventiile si adulmecând vinovatii. „Public, vreau publicul meu! Judecatori, martori, acuzati, cu totii condamnati dinainte!“ Dar si un lunatic, cel ce vrea luna de pe cer nu pentru ca ar fi un rasfatat, un detinator de putere absoluta care isi poate permite orice, in orice conditii, ci pentru ca a simtit deodata nevoia de imposibil… „Lumea asta, asa cum este facuta, nu e suportabila… Prin urmare, am nevoie de Luna sau de fericire, sau de nemurire, de ceva nebunesc, poate, dar care sa nu tina de lumea asta.“
Personajul camusian este in montarea lui Bocsárdi dincolo de hybris, prins intre ardoarea cu care vrea sa instaleze clarviziunea asupra lumii construita gresit  si farsa in care trebuie sa evolueze ca prim functionar al imperiului ale carui finante au scapatat. Intre Luna si trezorerie.
Pe nisipurile miscatoare ale unui subiect fierbinte, la zi, regizorul actualizeaza subtil, interesat sa aduca in prim plan falia tot mai adânca dintre fascinatul de imposibil Caligula si pragmaticii, obedientii, speriatii patricieni. Impunerea fiscalitatii aberante, cu urmari sângeroase, atât cât apare in desfasurarea piesa, tine parca de un spectacol in arena, in care cetatenii imperiului sunt gladiatorii cazuti si un singur spectator, imparatul, le dicteaza moartea, cu strigatul jugula si gestul specific.
Cor antic in raspar, grupul patricienilor, care poarta, tot in raspar, nume de conspiratori celebri, Lepidus, Cassius, de eroi romani, Mucius, Metellus, ori de pampalai antici; Senectus, Mereia, Patricius, e amorf, lipsit de credibilitate ca adversar redutabil. O adunatura de doni scapatati, in alb si negru, cu ochelarii, palariile si tigarile de foi aferente. „Infasurat in in din cel mai pur“, asa cum  il defineste Albert Camus, Caligula, ca graffer nonsalant, cu spatele sacoului despicat insa, de parca ar purta o camasa de forta din care nu se mai poate desprinde in inspirata, de mare finete, viziune a lui Bocsárdi, le poate adresa, scris in oglinda, dispretul sfichiuitor, ii poate hrani, la propriu, grotesc, in calitate de prim bucatar pus pe economii al imperiului falimentar si poate acoperi, cu spray fosforescent, dovada conspiratiei, iertându-l pe Cherea, tocmai pentru ca vedea in el un posibil, credibil adversar.
Girofar, Ceaikovski, portavoce
In actualizarea textului camusian regizorul nuanteaza subtil si relatiile dintre Caligula si apropiatii sai, Caesonia, Helicon si Scipio. Primii doi ii sunt (si) purtatori de cuvânt cu atribute contemporane a caror folosire se integreaza firesc in atmosfera de palat, nedistonând prin modernitate: girofarul si portavocea care amplifica unilateralitatea discursului imperial. Ultimul imprumuta mult din maladiv-debusolarea junetii la zi. Tensiunea in crescendo si ritmul alert, cu decupaje, uneori, aproape cinematografice particularizeaza viziunea autentica, originala a montarii lui László Bocsárdi. Mai ales in ultimele scene, când Caligula, desprins de real, sub fascinatia magnetica a astrului pe care nu-l poate lua in posesie, se transforma intr-o lebada albastra, intr-o fiinta de vis/cosmar. Metamorfoza imparatului, care pluteste pe muzica lui Ceaikovski din „Lacul lebedelor“, intâi in oglinda, intr-o proiectie pentru initiati, pentru privilegiati, apoi pentru patricienii convocati la spectacol, e un moment de vârf al montarii, un moment contrapunctic asasinatului care va urma si care incheie, printr-o rafinata impletire de grotesc si sacralitate, farsa imperiala. Cu un Caligula aproape eteric, refugiat in acelasi sarcofag de unde iesise la inceputul spectacolului si care se dovedeste a fi (si) o cutie magica, folosita la circ pentru „taierea femeii curajoase“, al carei trup ar urma sa fie strapuns/despicat de spade ascutite ca briciul. Intre iluzie si crima barbara, infaptuita nu doar de garzile pretoriene si de anemicii conspiratori, ci de o multime de macelari cu masti de gaze si sorturi de cauciuc, disparitia imparatului e pe masura fabulatiilor care, de la contemporanii sai si pâna azi, au fost luate drept viata si mostenirea lui Caligula.
Montarea lui László Bocsárdi, in care regizorul face, remarcabil, echipa cu József Bartha (decoruri), Judit Dobre-Kóthay (costume), Támas Bányai (light design), musteste de originalitate si forta expresiva. Actorii, in mare masura, au facut priza cu aceasta propunere incitanta, ofertanta, de recitire a piesei lui Albert Camus. Dupa o incalzire mai lenta, Sorin Leoveanu devine un Caligula problematic, tragic prin predestinare, prin caderea in propria-i cursa, pendulând intre viclenie si inocenta, un fel de adolescent blestemat care se joaca (si ce joaca!) de-a tiranul sângeros. Gabriela Baciu (Caesonia) e prea mult femeie-comisar, cu tipetele aferente, dar e in rol când redevine preoteasa amorului care-si conjura trupul sa-i inapoieze iubitul. Valentin Mihali (Helicon) e confidentul-spectator cu mici doze de implicare, asa cum si l-a dorit directorul de scena. Alaturi de Sorin Leoveanu, Ilie Gheorghe (Cherea) sustine viziunea originala a regizorului cu toata inzestrarea si experienta de senior al scenei. Ceea ce n-a prea iesit in spectacolul acesta neaparat de vazut e scena poetilor fata cu Caligula, in concursul pe tema data.
Nu pot sa nu amintesc, apasat, caietul-program (redactare Vally Naulet, Nicolae Boangiu), care beneficiaza de excelente conditii grafice, de fotografiile lui Constantin Padureanu (care a deschis o expozitie cu imagini de la repetitii si din spectacol, in foaierul teatrului) si Florin Chirea. Caietul, realizat profesionist, reuneste textul tradus de Alice Georgescu pentru aceasta montare cu un binevenit „Avertisment cu gândul la spirit“, portretul presonajului istoric Caligula, si distributia pe larg. Rar se mai intâmpla, in ultima vreme, asemenea adevarate evenimente editoriale la premierele teatrelor din România.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper