Despre vechea si noua „stultitia“

Un articol de ANDREI IONESCU

Desigur, e vorba despre „stultitia“ din pasajul biblic „Au n-au dovedit Dumnezeu nebuna (s.n.) întelepciunea lumii acesteia?“ În încheierea articolului precedent avansam ipoteza ca verbul „a stârpi“ (dupa DEX, din adj. „sterp“, cu etimologie necunoscuta) ar putea proveni din încrucisarea lui „stultus“ (I, Corinteni, 1, 18-25), cu „stirpitus“ – „în mod radical, din radacina“.

Pasim, cum se vede din aceasta presupusa interferenta, pe un teren nu tocmai ferm, un teren al confluentelor de râuri cu obârsii diferite, cu ape de aductiune, viituri si zagazuri care complica filiatia, impunându-i o serie de operatii delicate care tin parca de o stiinta hidraulica.

Trebuie sa ne împacam însa cu gândul ca nesiguranta cu care pasim în anumite zone lexicale constituie o trasatura caracteristica pentru etimologie.

În principiu, trebuie sa stim ca, în cercetarea etimologica, prin însasi natura ei, se admite un procent considerabil de eroare. Ar fi însa nedemn ca, din teama de a nu gresi, sa nu ne mai asumam riscurile inerente domeniului etimologic.

De aceea mi-am asumat, chiar de la început, riscul examinarii unor etimologii dificile, neputând rezista tentatiei de a pasi pe acest teren nesigur, care, evident, nu a fost lamurit în mod satisfacator pâna acum.

În aceasta faza initiala, mi-am propus sa depistam împreuna o serie de cuvinte latinesti a caror evolutie semantica neobisnuita nu-si gaseste explicatia decât în contexte biblice, si anume acele pasaje din Sfânta Scriptura cu o mare încarcatura doctrinara si cu un impact puternic asupra credinciosilor. E foarte probabil ca preotul sa fi interpretat pe larg astfel de pasaje în predica sa, reluând desigur versetele respective din sfânta liturghie. Asa este bunaoara „stultus“, cu care am început expunerea. Prin încrucisare cu „stirpitus“, e posibil sa fi dat în româna cuvântul „sterp“, cu etimologie necunoscuta în DEX. Pe acest sterp, de provenienta obscura, îl mai putem pune în legatura cu lat. „stirps“, care, potrivit dictionarelor etimologice, ar explica vocabula „stirpe“, socotita, pe buna dreptate, livresca, însa am impresia ca n-ar fi deloc exclus sa fi dat în româna verbul „a stirbi“ (în DEX din sl. strubu), perfect plauzibil sub aspect fonetic. Iar sub aspect semantic poate fi pus în legatura cu încrucisarea „stirps“ cu acel „stultus“ din amplul pasaj citat, de la care am pornit expunerea ipotezelor noastre oarecum complicate, cum am mai spus, prin însasi natura complexa a dinamicii sensurilor dezbatute în pasajul cu pricina.

Ne mai putem gândi apoi la verbul „extirpo, -are“ cu sensul „a smulge, fig. a nimici“, din perfectul caruia ar fi putut rezulta verbul românesc „a stârpi“. Dar lucrurile nu se opresc aici. Amintesc ca mai exista si verbul „stirpesco“, „a da vlastare“, al carui sens este însa contrar, ceea ce totusi nu trebuie sa ne surprinda (daca se încruciseaza cu „stultus“) într-o zona semantica difuza, alcatuita dintr-o încâlcita retea de opozitii, compatibilitati si incompatibilitati, cu erodari si chiar schimbari de întelesuri, cum este zona în care ne aflam acum, unde sunt posibile evolutiile paradoxale.

Dar sa ne reamintim contextul: „Întâia Epistola catre Corinteni“, Cap. 1, 18-21:

„18. Caci cuvântul crucii, pentru cei care pier, este nebunie; iar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.

19. Caci scris este: „Pierde-voi întelepciunea înteleptilor si stiinta celor învatati voi nimici-o“.

20. Unde este înteleptul? Unde este carturarul? Unde este cercetatorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebuna întelepciunea lumii acesteia?

21. Caci de vreme ce întru întelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin întelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu sa mântuiasca pe cei care cred prin nebunia propovaduirii.“

Si în latina (Vulgata):

„18. Verbum enim crucis pereuntibus quidem stultitia est: iis autem, qui salvi fiunt, id est nobis, Dei virtus est.

19. Scriptum est enim: Perdam sapientia sapientium, et prudentiam reprobabo.

20. Ubi sapiens? ubi scriba? ubi conquisitor huius saeculi? Nonne stultam fecit Deus sapientiam huius mundi?

21. Nam quia in Dei sapientia non cognovit mundus per sapientiam Deum: placuit Deo per stultitiam praedicationis salvos facere credentes.“

Daca, încrucisându-se cu „stultus“ în acceptia dobândita în pasajul citat mai sus, „stirps“ si „stirpesco“ (rom. „stârpesc“) s-au încarcat de sensul „a stârpi“, „stârpitura“, atunci am putea presupune ca din aceeasi încrucisare de cuvinte latinesti au iesit „stâlp“ si „stâlpare“. Sa nu uitam ca stâlparea, într-o acceptie speciala consemnata si în DEX (unde se indica drept etimon probabil lat. *„stirparia“), este acea ramura înfrunzita de salcie care se împarte credinciosilor în Duminica Floriilor.

Sa revenim însa la „stultus“ (caci, sa nu uitam, ne-am ocupat de „stirps“ numai întrucât s-ar fi putut încrucisa cu „stultus“ pentru a se ajunge la „a stârpi“ si „stârpitura“) si sa ne întrebam daca nu tot din el s-ar putea sa provina si alte cuvinte românesti în care percepem, mai mult sau mai putin deslusit, ecouri ale întelesurilor noi de care se încarca „stultus“ si „stultitia“ în pasajul citat.

Acest fenomen (derivarea unor cuvinte diferite din acelasi etimon) este teoretic posibil când contactul cu un anumit lucru sau o anumita notiune a avut loc de-a lungul unei perioade relativ întinse, cu întreruperi, cu diminuari sau cu potentari, eventual cu reluari succesive în care sunt de fiecare data redescoperite sau reinventate acceptiile înnoitoare ale unui anumit pasaj biblic sub noi înfatisari sonore. Ceea ce corespunde perfect cu vicisitudinile dainuirii printre noi a latinei biblice.

Iata care ar fi aceste derivate românesti ale noii învataturi din I Corinteni, Cap. 1, 18-21:

Mai întâi, „a stâlci“ – „a deforma“ si „stâlceala“ – „bataie strasnica“. În explicatia completa din DEX, pe care o reproduc în continuare, pot fi detectate indubitabile ecouri ale lui „stultus“, subliniate în text): „Tranz.1. A deforma, a strivi, a zdrobi, a schilodi pe cineva prin lovire; p. ext. A bate tare pe cineva. Refl. A se lovi tare izbindu-se de ceva, cazând. 2. Fig. A pronunta «prost» un cuvânt, deformându-i sunetele; a vorbi prost o limba; a executa deformat o melodie; a poci – din sl. sublaciti “.

Cum vedem, luând în discutie cuvântul „stâlci“ (si implicit derivatele lui: „stâlceala“, „stâlcire“, „stâlcitura“), nu putem pasi, cum mi-as fi dorit, numai pe zona petelor albe ale limbii române, ci vom încalca, inevitabil, cu scuzele de rigoare, domeniile ne-latine, superstraturile slav, maghiar etc., pe care, dupa studierea, timp de câteva decenii, a fondului latin si a celui moeso-gotic, le consider, cum voi arata ceva mai încolo, mult mai putin importante pentru limba româna decât se crede de obicei.

Evolutia semantica a cuvântului latin „stultus“ în româna a fost, asadar, puternic conditionata de pasajul biblic citat, în care stiinta celor învatati si pretinsa întelepciune („sapientia“) a celor ce n-au primit mesajul lui Hristos (evreii cereau semne si minuni, iar elinii cautau întelepciune) este supusa oprobriului celor care au primit „cuvântul crucii“. Fiindca (1, 27) „Dumnezeu si-a ales pe cele nebune ale lumii, ca sa rusineze pe cei întelepti“. I-a ales pe cei ce sunt în Hristos Iisus, „Care pentru noi S-a facut întelepciune de la Dumnezeu si dreptate si sfintire si rascumparare“ (1, 30). I-a ales pe cei smeriti, nu pe cei trufasi, pentru ca „cel ce se lauda, în Domnul sa se laude“ (1, 31).

Oare nu este si cuvântul „a stâlcia“ (cu et. nec. în DEX), împreuna cu „scâlciat“, „scâlcietura“, tot un ecou al noului mesaj evanghelic din „Întâia Epistola catre Corinteni“, 1, 18-25, potrivit caruia întelepciunea veche, marcata de trufie si desertaciune, devine o prostie („stultitia“) pentru Dumnezeu?

Aplicat la încaltaminte, cuvântul indica tocirea, deformarea, iar în acceptie figurata înseamna „a pronunta incorect cuvintele; a schimonosi, a poci.“ Încaltamintea tocita e o încaltaminte proasta, nebuna (care nu e buna), iar cuvintele întelepciunii trufase si desarte a evreilor si elinilor nu pot fi decât incorecte, schimonosite si pocite.

Dar „a sluti“, cuvânt puternic înradacinat în limba, cu numeroase derivate (slutenie, slutie, slutire, slutit, slutitura) si cu varianta „sluti“, cu derivatele sale, pentru care DEX trimite vag la ucr. „slutyj“? O evolutie fonetica fara dificultati (stultus > stlutus > sclutus > slut) si de asemenea o evolutie semantica perfect plauzibila arata ca si el ar putea fi un coborâtor din „stultus“ si „stultitia“.

Dar „a stârci“ (derivat în DEX din „stârc“, cu care nu prea are de-a face)? Dar „a scârtâi“ (considerat, nu cumva abuziv, onomatopee)?

Sa ne oprim, totusi, aici.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper