Democraţie policromă?

Un articol de ANGELA MARTIN

Amintindu-si ca îmi place  Michel Pastoureau, un prieten s-a gândit sa-mi  trimita în dar Les couleurs de nos souvenirs („Culorile amintirilor noastre“), ultima carte a  cunoscutului istoric si specialist în istoria culorilor, publicata anul trecut la Seuil. Mi s-a parut mai putin surprinzatoare decât celelalte pe care i le citisem întâmplator. Istoria amintirilor sale, desi multicolora, se dovedeste mai previzibila, cam schematica, mai lejer construita si povestita decât aceea, de pilda, din  volumul precedent, Noir. Histoire d’une couleur („Negru. Istoria unei culori“),  aparut la aceeasi editura pariziana, un splendid album dedicat lumii – de la începuturile ei si pâna în prezent. Unei lumi monocrome, enigmatice, austere, chiar înfricosatoare, dar si nobile si elegante, prezentate în toate ipostazele negrului, cu miturile si cu simbolurile lui, istorice, lingvistice, artistice si morale. Si totusi, nu ca sa-mi exprim o preferinta personala îl citez aici pe Pastoureau, caci ea conteaza prea putin, probabil, ci pentru o anume sugestie, latenta, care se lasa banuita în cartea istoricului francez: aceea de a observa peisajul cotidian în toata splendoarea ori saracia lui coloristica si de a aprecia si  valoriza capacitatea fiecarei culori de a reprezenta fidel viata.
Sugestia m-a cucerit cu atât mai mult cu cât editorul considera cartea un „jurnal cromatic“, al Frantei si al Europei, acoperind mai bine de o jumatate de secol  – din 1950 pâna în 2010. O întrebare vine însa de la sine: se regaseste în aceasta carte si România? As putea spune ca da, la modul implicit,  în masura în care ea însasi face parte din istoria europeana, ca mostenitoare, creatoare si purtatoare de simboluri cromatice.
Nu stiu cât de valabila este ipoteza existentei, în decursul istoriei, a unor timpuri mai bune sub aspect coloristic si a unor timpuri mai putin bune, dar este evident ca  prezenta culorilor si cultivarea lor în sânul unei societati sau al alteia  au cauze si efecte diferite. Sigur, este treaba specialistilor  sa le descopere, sa le analizeze si sa ne lamureasca si pe noi. În ce ma priveste, ma voi margini sa enumar doar câteva impresii dobândite la prima vedere si împartasite si de alti traitori, ca si mine, în doua veacuri si în doua regimuri politice.
Dar, fiindca vorbim despre istorie si despre un trecut  nu prea îndepartat ( pe care unii nu l-am uitat, altii îl ignora cu buna-stiinta, iar câtiva scot pe socoteala lui un profit politic urias), sa ne amintim mai întâi cum traiau culorile în comunism. Vom spune fara ezitare ca asemenea oamenilor:  sufocate de tirania uniformitatii cenusiului. Pastoureau foloseste, în cu totul alt context, e drept, termenul de „depresie coloristica“, pe care însa l-as împrumuta tocmai pentru ca se suprapune perfect atât cadrului strict în care ne miscam, cât si starii sufletesti pe care strictetea lui ne-o inducea. Cum s-a ajuns la aceasta tiranie a cenusiului? Probabil ca treptat, ea instalându-se odata cu saracia, cu traiul mizer si cu demoralizarea generala, cu îngradirea libertatii de expresie, cu reprimarea personalitatii indivizilor, cu însusirea regulilor vietii de lagar si cu reeducarea societatii în spiritul disciplinei anonimatului. A fi un bun cetatean în comunism însemna a te purta adecvat, a fi modest, a te conforma. Iar conformismul trebuia dovedit în toate: începând cu felul de a gândi sau a vorbi, pâna la acela de a te îmbraca. Fireste, decent. Sa te afisezi cu o culoare mai tare, putea fi o greseala: ca în orice alta dictatura, totul se judeca în termeni de ordine si dezordine.
Or, o astfel de culoare era ca un autodenunt:  vrând-nevrând, putea sa faca din tine „un element“ cu apucaturi „dusmanoase“, pro-occidentale.  Asa stând lucrurile, era mai întelept sa te ascunzi dupa culori terne  pentru a nu risca sa te ia la ochi vreun politruc. Vorbesc desigur despre comunismul de început –  dejist – si nu despre cel ceausist, mai relaxat pâna prin anii ‘80. Dar este stiut ca nonconformisuml a fost si a ramas întotdeauna incompatibil cu morala comunismului de stat. Si-apoi, daca e sa vorbim la rigoare, putea spera cineva pe vremurile acelea  ca va ramâne imaculat în ochii regimului, când, practic, acesta, asa si nu altfel si-a întarit si  mentinut puterea: urmarind si scotând vinovat pe oricine, oricând si, la nevoie, de orice?
Asadar, cenusiul era culoarea destinata  poporului si ea a devenit tot mai murdara si mai dezolanta de la o generatie la alta. Culoarea puterii, a partidului unic era rosul intens pe masura vigorii si a vitalitatii lui ideologice, iar el si-a fluturat deplorabila-i suprematie pâna la Revolutie. A decazut atunci din demnitatea lui împreuna cu multe alte simboluri care, pe drept ori pe nedrept, din respectabile s-au trezit peste noapte inutile ori detestabile. Cert este însa ca aceasta bulversare nu a condus la „dezideologizarea“ culorilor. Dovada ca, dupa 1989, odata cu trecerea la pluripartidism, ele si-au disputat locul în siglele partidelor politice si în recuzita de propaganda, detronând rosul din pozitia lui de lider absolut si contribuind simbolic la instaurarea unei democratii policrome. Harta cu zonele de influenta ale principalelor forte politice a suportat, daca nu modificari esentiale, atunci macar decolorari, degradeuri, nuantari, migrari de culoare, din patru în patru ani, la  alegeri. La prezidentialele din 2009, de pilda, harta noastra era dominata de rosu si portocaliu. Astazi, în România, daca ar fi sa dam crezare spuselor unui deputat, indignat de modul în care actualii guvernanti au  alocat fondurile pentru dezvoltarea infrastructurii, „pâna si drumurile au culori politice“.
Cum-necum, o culoare care a facut  într-adevar cariera la noi este însa portocaliul.  A întrecut de departe faima bancilor tricolore plantate cândva în oras de unul dintre edilii Clujului. Anul trecut, bunaoara, la  Alba Iulia, a izbutit sa fâlfâie pe Catedrala Încoronarii, insinuându-se, la Serbarile Unirii,  între culorile drapelului national. Însusi motorul de cautare Google a gasit atunci un mod original de a ne felicita de Ziua nationala: reamintindu-ne pe ecranele calculatoarelor ca harta României de azi este curat portocalie.  Ambitiile acestei culori au fost însa dintotdeauna mai mari.  Si-a câstigat,  o oarecare reputatie si dincolo de granitelor tarii, simbolizând miscari politice si revolutii de o anume inspiratie – cum ar spune un analist prudent.
Am observat ca multi concetateni dornici de a se  exprima liber au scris pe bloguri ca urasc câte o culoare, ca ea „le face greata“,  ca „nu mai pot sa o vada“ pentru ca este „compromisa politic“. Într-un fel, s-ar putea sa aiba si dreptate. Daca lipsa culorilor într-o societate indica un deficit de normalitate, nu  înseamna ca exhibarea unora în exces este un semn linistitor. Cu toate acestea, cred ca nu e cazul sa ne suparam pe culori. Au, si ele, pe lumea asta, un trecut, un prezent si un viitor.
Întrebarea este însa ce culoare vor decide politicienii nostri  sa-i rezerve de-acum înainte poporului postcomunist? Rosul de avarie, negrul funest, violetul de Ev Mediu, albul Crucii Rosii, verdele ecologist?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper