De unde vine „a linchi“? Dar „bobârnacul“?

Un articol de ANDREI IONESCU

Ramânând pe domeniul cuvintelor românesti a caror evolutie semantica se explica in anumite contexte ale latinei biblice, sa ne oprim la verbul „a linchi“. Reamintesc mai intâi definitia din DEX: „A mânca un aliment lichid, lingându-l (si facând un zgomot caracteristic cu limba). A mânca fara pofta, in sila, abia atingând mâncarea. – formatie onomatopeica“.
Despre originea presupus onomatopeica a multor cuvinte românesti am mai spus ca se cam abuzeaza in DEX, ca si in alte dictionare, recurgându-se la aceasta falsa explicatie in unele cazuri in care, in mod flagrant, sonoritatea cuvintelor nu trimite indubitabil la sonuri produse spontan in mediul natural.
Nu invinuiesc pe nimeni, ci constat numai, indirect, dificultatea asa-zicând „obiectiva“ de a gasi originea multor cuvinte românesti.
Ei bine, ce-ar fi sa cautam aceasta origine in chiar stratul de baza al limbii române, anume in latina? Intr-un anumit context, repet, acela al Sfintei Scripturi, care a fost pentru stramosii nostri, cum se stie, cadrul structurant pentru toate actele vietii, tiparul mentalitatii si al expresiei lingvistice.
De aceea propun ca etimon pentru „a linchi“ verbul derelinquo, -inquere, -icvi, ictum, care inseamna „a parasi, a lasa“. Cu acest sens propriu e folosit, bunaoara, in Psalmul 21,1: „Dumnezeul meu, Dumnezeu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai parasit?“
In latina: „Deus, Deus meus, respice in me: quare me derelicuisti?“
Dar nu acest sens s-a transmis in româna pe calea Bibliei, ci un sens special la care s-a ajuns intr-un pasaj din „Cartea lui Tobit“, Cap.12. Ingerul Rafael nu vrea sa primeasca rasplata si, povatuindu-i spre bine, se face nevazut. Versetele 7-13 cuprind o serie de povete ce culmineaza cu ingropaciunea celor morti ca indatorire sacra, pentru care n-ai voie sa te lenevesti, ci trebuie „sa-ti lasi prânzul tau“.
Sa ne amintim aceste impresionante versete in care Arhanghelul Rafael prefigureaza povetele si pildele Mântuitorului:
„7. Taina regelui se cuvine s-o pastrezi, iar lucrurile lui Dumnezeu este de lauda sa le vestesti. Faceti bine si raul nu va va ajunge!
8. Mai mult pretuieste rugaciunea cu post si cu milostenie si cu dreptate, decât bogatie cu nedreptate; mai bine sa faci milostenie, decât sa aduni aur,
9. Caci milostenia izbaveste de la moarte si curata orice pacat. Cei ce fac milostenie si dreptate vor trai mult.
10. Iar pacatosii sunt dusmanii vietii lor.
11. Nimic n-am sa ascund de voi si v-am mai spus: Taina regelui se cuvine s-o pastrezi, iar lucrurile lui Dumnezeu este de lauda sa le vestesti.
12. Când te rugai tu si nora ta Sara, eu duceam pomenirea rugaciunii voastre inaintea Celui Sfânt si când ingropai tu pe cei morti, inca eram cu tine.
13. Si când tu nu te-ai lenevit sa te scoli si sa-ti lasi prânzul tau ca sa te duci sa ridici pe cel mort, binefacerea ta nu s-a ascuns de mine, ci eu eram cu tine.“
Pasajul care ne intereseaza suna in latina astfel: „Quando orabas cum lacrymis, et sepeliebas mortuos, et derelinquebas prandium tuum, et mortuos abscondebas per diem in domo tua, et nocte sepeliebas eos, ego obtuli orationem tuam Domini“.(Cap.12,13)
Cum vedem, Arhanghelul Rafael, tamaduitorul, lauda binefacerea lui Tobie, fiul lui Tobit, care consta in slavirea faptelor lui Dumnezeu si inaltarea numelui Sau. Dupa ce-i dezvaluie lui Tobit ca el a fost trimis de Dumnezeu ca sa-l vindece pe el si pe nora lui, Sara, Arhanghelul isi declara identitatea, ceea ce produce spaima in sufletele celor doi, care (versetul 16) „au cazut cu fata la pamânt, cuprinsi de frica.“ Pentru ca indata dupa aceea sa insiste asupra faptului ca in timpul misiunii lui („Eu n-am venit din voia mea, ci dupa voia Dumnezeului nostru“) n-a avut nevoie de hrana materiala: „In toate zilele am fost vazut de voi, dar eu n-am mâncat nici n-am baut, ci numai ochilor vostri  s-a parut aceasta“ (versetul 19).
Cum se vede, in „Cartea lui Tobit“ – ca de altfel in intreaga Scriptura –  ideea de cumpatare si chiar de abtinere, in anumite imprejurari, de la mâncare si bautura, e permanent prezenta. De exemplu, in Cap.10. Intoarcerea lui Tobie la parintii sai, care erau ingrijorati, impreuna cu Sara, sotia lui, si cu zestrea ei, versetul 7, ni se spune ca femeia lui Tobit, pierzându-si speranta ca feciorul ei se va mai intoarce, „ziua nu mânca pâine si noaptea nu inceta a plânge pe fiul sau, Tobie“.
Si putin mai inainte, in Cap.4, Tobit povatuieste pe fiul sau a pazi poruncile lui Dumnezeu : „Da celui flamând din pâinea ta si celui gol din hainele tale. Din toate câte ai din belsug fa milostenie, si sa nu-i para rau ochiului tau când vei face milostenie! Fii darnic cu pâinea si cu vinul tau la mormântul celor drepti, dar pacatosilor sa nu le dai! (versetele 16-17)
Se poate presupune ca ideea cumpatarii, care pluteste in aer in intreaga „Carte a lui Tobit“, se concentreaza in pasajul la care ne-am oprit mai inainte, Cap.12, versetul 13: „Si când tu nu te-ai lenevit sa te scoli si sa-ti lasi prânzul tau (derelinquebas prandium tuum) ca sa te duci sa ridici pe cel mort, binefacerea ta nu s-a ascuns de mine, ci eu eram cu tine“.
Sensul la care poate ajunge derelinquere in acest context („sa-ti lasi prânzul tau) este tocmai acela exprimat de verbul românesc „a linchi“: „a mânca fara pofta, in sila, abia atingând mâncarea“. E foarte probabil ca, sub aspect fonetic, prima parte a cuvântului sa fi fost simtita ca un prefix compus.
Milostenia bunului crestin intru cinstirea mortilor se manifesta, asadar, printr-o darnicie fara margini fata de cei saraci si drepti, dar restrictiva fata de cei pacatosi: „ Fii darnic cu pâinea si cu vinul tau la mormântul celor drepti, dar pacatosilor sa nu le dai“. (versetul 17) Iar in pasajul citat si subliniat (versetul 13), pe care consideram ca, in receptarea româneasca, se concentreaza accentul intregii „Carti a lui Tobit“, restrictia de la mâncare si bautura este o renuntare liber consimtita a celui drept, care, pentru a se duce „sa ridice pe cel mort“, nu se leneveste, ci se scoala si isi lasa prânzul sau. Gestul sau de renuntare este calificat de Arhanghelul Rafael drept o binefacere si o slavire a lui Dumnezeu.
Mai mult, consecinta acestei binefaceri a milosteniei, este – cum am vazut (versetele 9-10) – izbavirea de la moarte si curatarea de orice pacat: „Cei ce fac milostenie si dreptate vor trai mult“.
Asadar, când te scoli ca sa-i cinstesti pe cei morti trebuie sa-ti lasi (derelinquere) prânzul tau, sa te infrânezi de la mâncare, si atunci abia linchesti ce ai in farfurie.
Sa ne oprim, in incheiere, la un alt cuvânt latinesc, folosit frecvent in perioada crestina, si anume gobernac(u)lum,-i , care inseamna „cârma unei corabii“ si, prin extensie, „cârmuire, guvernare“, cu descendenti si in latinitatea apuseana, bunaoara: sp. gobernalle – „cârma“.
Putem presupune ca din acest cuvânt latinesc a derivat in româna, prin asimilatie fonetica, bobârnacul, cuvânt socotit de origine obscura, care in DEX figureaza cu un inteles degradat fata de cel vechi. Reproduc definitia: „Lovitura data peste nas, peste ureche etc. Prin destinderea degetului aratator sau mijlociu, dupa ce a fost incordat pe degetul mare. Fig. Aluzie rautacioasa, intepatura la adresa cuiva. – Et. nec.“
Evolutia sensului nu prezinta dificultati insurmontabile. Faptul ca azi bobârnacul a ajuns sa insemne o intepatura rautacioasa nu exclude posibilitatea de a fi cunoscut cândva sensul intermediar de imbold, de imboldire stimulatoare, de impulsionare, de stabilire a directiei de deplasare a corabiei, de cârmuire sau tinere a cârmei.
In cadrul familiei de cuvinte din care face parte substantivul gobernac(u)lum,-i, verbul corespunzator este guberno, -are, pe care I.Nadejde il explica astfel: „A cârmui o corabie, a fi cârmaci. Liv. – gubernare a terra. A fi cârmaci pe uscat. Fig. A cârmui (statul).“
Prin urmare, putem presupune, de asemenea, ca in afara de cuvântul bobârnac, enigmatic sub aspectul provenientei si la care ne-am oprit mai intâi tocmai pentru ca figureaza in DEX cu etimologie necunoscuta, avem motive sa ne oprim la inca un cuvânt, mai important si mai des folosit decât bobârnacul, si anume chiar la substantivul cârma, care  provine si el, la fel de probabil, tot din latina (gubernum, -i „cârma“) si nu din slavonul kruma, cum figureaza in DEX. Nici in calea acestei derivari nu exista obstacole fonetice sau semantice.
In slavona, kruma ar fi putut veni, desigur, si din greaca, din verbul kivernao, cu acelasi inteles. Dar mai probabil e ca slavii sa-l fi luat direct din straromâna vlahilor (ascultând, fonetic, de legea silabelor deschise), cu care au luat contact imediat dupa aparitia lor in spatiul balcanic.
In româna, insa, oricum, e mult mai plauzibil sa fi venit direct din latina, fara a fi fost nevoie de târziul intermediar slavon kruma.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper