Contemplatii tarzii. Adrian Popescu, Iesirea in larg

Un articol de RITA CHIRIAN

Clubul poetilor premiati (V)

2006: Adrian Popescu

 

 

Adrian Popescu, Iesirea in larg, Editura Paralela 45, 2010, Colectia „Poeti laureati ai Premiului National de Poezie «Mihai Eminescu»“

 

 

 

Mai toti poetii transilvaneni ai generatiilor ’60 si ’70 – si chiar apropiindu-ne de sfârsitul secolului trecut – sunt impregnati de duhul vizionar si exaltat al lui Blaga. Nu stiu ce s-ar fi putut intâmpla la iesirea de sub spectrul de influenta al acestui poet deopotriva dionisiac si de o senzorialitate comutata spre zonele de maximum al perceptiei si nu stiu daca, asa cum s-au petrecut lucrurile in cazul celor moldoveni si al vaditei anxietati legate de influenta eminesciana, aceasta abjurare voluntara ar fi fost o cale de urmat. O poezie calda, estetizanta, daca nu emotionanta – in sens perceptiv – precum cea a lui Adrian Popescu, marcata pâna in cea mai adânca fibra a sa de un proaspat fior naturist, demonstreaza mai curând o afinitate structurala cu aceea a lui Blaga, de la care pastreaza jumatatea de lumina, in vreme ce discursul sau, simplu, imbracamintea ei textuala pare mai degraba tentata de rigiditatea paradoxala a unui tardomodernism inocent si manierist, poate chiar reverentios-livresc.
Antologia de autor a lui Adrian Popescu, aparuta in colectia „Poeti laureati ai Premiului National de Poezie «Mihai Eminescu»“ – scriitorul obtine distinctia in 2006 – , „Iesirea in larg“ (Paralela 45, 2010) o demonstreaza cu prisosinta. Incepând cu volumul sau de debut, „Umbria“ (1971), Adrian Popescu isi contureaza cu subtilitate, desi pregnant viitoarele linii de forta ale imaginarului: scaldata intr-o blânda lumina mediteraneana, aceasta poezie pare sa nu fie tulburata decât de un congenital apetit pentru primordialitate, ispita care se iveste la tot pasul in versurile lui. Pretutindeni, acelasi ecou al materiei si al esentei, pulbere, munte, foc, floare, golfuri, ziduri, vaste intinderi acvatice, pesteri, animale si pasari, adunat intr-un solfegiu elegiac si tandru razbate din tesatura densa a unei poezii firesti, nascuta dintr-o perceptie nemediata a tot ceea ce inseamna natura si spirit aflat in cautarea/mentinerea echilibrului. Pentru Adrian Popescu, alienarea postmoderna ori toate spaimele urlate si fara nume sunt la fel de indepartate si de inconsistente precum o galaxie aflata la celalalt capat al Universului. De aceea, tensiunea lirica se strânge in scurte iluminari asupra sensului existentei – nu doar individuale –, surprinsa in curgerea ei indefinita. Astfel, atitudinea instantei poetice – cea adecvata – este contemplatia. A adera la ordinea universala ori a i te abandona sunt limitele intre care se misca gratios si inca intact un eu devenit receptacul al zvonurilor dinauntrul materiei.
„Iesirea in larg“ este o antologie care propune un zigzag pe treptele maturizarii estetice a poetului. Lipsita de cronologie efectiva, ea amesteca vârstele acestei transformari, fara alta rigoare decât cea a validitatii interne a discursului. Deloc intâmplator, culegerea isi alege ca uvertura poeme noi, care fac ele insele proba unui autentic destin poetic. Intr-o metrica traditionala, de o eleganta baroca, dar deloc vetusta, versurile fac loc unui patos iesit din zagazuri – asa cum fluviile isi fertilizeaza câmpiile joase – si interogatiilor de un retorism care ar putea fi apreciat, pe cadranul hiperconfesiv al poeziei de astazi, o haina prea incarcata de podoabe. Melancolia, partitura nostalgica, memoria intristata, amprenta unui sigiliu elegiac sunt coordonatele fundamentale ale acestui ciclu care deschide volumul. Calator pe o harta pacificata si martor pasiv-senin al transformarii acestei topografii interioare, poetul creste, cu un chip distinct, numarul celor din familia culturala a unui Pillat: „Un duh, un abur, o prospetime, nu de aici,/ Statuile le acopera cu stole lungi, cu togi,/ Sunt si nu sunt al locului, cu cei mai mici/ Sunt totusi socotit, deci pot intra. Te rogi/ Cu ei in zori de ziua «Orele». Rostesti/ Acelasi psalm, chiar daca tu, ca ei, nu esti.“ („Moneda dezgropata“).
Muzicala, glosând pe tonurile minore ale litaniei, faurita din „armonii uitate“, aceasta poezie exercita un farmec – miraj incantatoriu – care transcende vârsta culturala. Nu te apropii de un astfel de text pentru a capta pulsul iesit din fire al timpului de astazi, ci permanenta, ceea ce este continuu, indefinibil si imponderabil: frângerea individului sub taisul vremii, reintoarcerea inauntrul materiei originare, chemarea surda a disparitiei, celebrarea tocmai a gloriei omenesti marunte, a celui care poarta coroana grea a vietii si a mortii. Gasesti, in „Poezii noi“, sonoritatile tragice ale textelor unui Odysseas Elytis, senzualitatea lui inteleapta ori spiritul sau crescut in lumini pline, dar si pasaje imbibate de grele sucuri folclorice autohtone ori chiar ritmuri care amintesc de poezia gnomica a lui Eminescu. Adrian Popescu este, asadar, nu un manierist minor, ci un poet pentru care radacinile culturale trebuie sa fie adânci si sa se hraneasca din pamânturi bogate.
Atras arghezian de „boaba“ si de „farâma“, de voluptatea miraculoasa a vietii care musteste sub impulsuri de neinteles, proliferând mânate ca de o oarba vointa, Adrian Popescu este un franciscan – indepartat de arta speculativa a limbajului brumarian –, dar un autentic spirit integrator: din perspectiva holistica, fiinta umana nu se poate sustrage mecanismului natural din care face parte volens nolens, astfel incât natura devine o replica in mare a celei dintâi sau o suprafata imensa pe care se scriu meschinele drame omenesti: „Ce fier inghetat imi astupa gura./ Ce simt cum se numeste oare/ Ce gust cum se numeste oare/ Imi apasa ceafa degetul Tau/ Ma sufoc si iarasi respir/ Cu fata in iarba strivit./ Si bulbii simt la fel când ii ingropi/ In pamântul greu si afânat/ Intr-o livada când ii rasadesti?/ Degetul tau strivitor ma culca/ In pamântul afânat si moale.“(„Bulbii“). Cu un ochi atent, mereu atintit catre trecut – fie el personal, istoric ori cultural –, Adrian Popescu mitologizeaza un prezent lipsit de sacralitate, caruia ii confera o adânca dimensiune ritualica, de act sacerdotal (si câti scriitori contemporani mai au astazi curajul sa scrie poezie religioasa?). Asa stau lucrurile atât cu notatiile din sfera pastelului – inscriptii ale calatoriilor virtuale in spatii similiparadisiace –, dar si cu baletarile erotice, poetul retinând texte in care gesturile par desprinse din imageria altor veacuri, afectele sunt clasice si solare, iar echilibrul „orelor amiezii“ nu lasa niciodata sa se intrezareasca mersul pe sârma, cel temator, al celui care aspira sa se rupa din contingent: „Fata de munte crescuta in case de lemn si de piatra,/ invatata cu frigul si pârtia aspra, cu taria afinelor,/ mâinile-ti stiu sa atâte repede focul in vatra/ si au unghia scurt taiata in carne, asemenea ursulinelor.// Umerii tai de schioara salbateca, in pulover albastru si mov,/ s-au invatat din pruncie sa poarte burdusite ranite uriase,/ eu m-as plimba cu tine de mâna, nu prin Predeal, sau Râsnov,/ prin Val d’Aosta, pe stradutele valdostane, prin alpine orase…“ („Fata de munte“).
Adrian Popescu este un poet pentru care ciclotimia derizorie a diferitelor –isme este cu totul exterioara. Egal mereu cu sine insusi, desi poarta cu sine greaua memorie a literaturii si a ethos-ului, traditionalist, poetul pare convins, in substanta lui intima, ca poezia adevarata este orfism si revelatie, emotie pura, ca a copiilor, si contemplatie. Ce functionalitate mai poate avea astazi o lirica alcatuita dupa acest tipar ii ramâne cititorului – infidel, cum altfel? – sa masoare.     

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper