Concediu neuronal: „Hall Pass“ de Bobby si Peter Farrelly

Un articol de CATALIN OLARU

Inainte de orice consideratii legate de intentiile, calitatile si semnificatiile, ascunse sau manifeste, ale lui „Concediu de la casnicie“ (2011), se cuvine sa raspundem mai intâi la doua intrebari: in ce gen se incadreaza filmul si cui ii este de fapt adresat. Acelasi lucru e valabil pentru orice alt film – niciunul nu e bun doar pentru ca ne place noua (sau prost pentru ca ne-a plictisit când voiam sa fim amuzati, emotionat când voiam sa fim speriati etc.). Un film isi face treaba atunci când le place celor carora le e destinat, ceea ce face ca o comedie sa poata fi in acelasi timp cu desavârsire debila si totusi onesta. In cea dintâi categorie, „Hall Pass“ se simte precum pestele in apa. A stabili, insa, daca se incadreaza si in cea de-a doua reprezinta o operatiune considerabil ingreunata de caracterul atipic si amorf al publicul sau tinta. Pornind de la criterii de vârsta si gender, vom analiza pe rând fiecare ipoteza.
Copiii
Oricât ar fi filmul de infantil, cu minime exceptii pe care nu e cazul sa le luam in discutie acum, copiii cu siguranta nu sunt vizati de Bobby si Peter Farrely, regizorii lui „Hall Pass“. In sprijinul acestei afirmatii, ajunge sa invocam cadrele al caror prim plan este disputat de actorul Owen Wilson si de un penis de dimensiuni apreciabile (nu e si singurul organ viril al filmului).
Adolescentii
Aparent, faptul ca Rick (Owen Wilson) si Fred (Jason Sudeikis) sunt casatoriti si ca unul dintre ei are si copii e o bariera in calea acceptarii lor ca modele de catre tineri. In realitate, e o diferenta de forma: prezenta in scenariu a sotiilor si a copiilor altcumva decât ca simplu pretext nu prea se justifica – nici Rick, nici Fred nu par sa fi fost vreodata capabili sa seduca o femeie sau sa creasca un copil. Sunt departe de ceea ce adolescentii viseaza sa devina, dar nu sunt deloc diferiti de ceea ce ei sunt. Cei doi au in cap doua lucruri mari si late: sexul si alcoolul. Când vine vorba de a trece la fapte, insa, intre pretentiile si rata lor de succes e o diferenta substantiala.
Fred si Rick aleg sa mearga la agatat in cele mai improbabile locuri, adica prin tot felul de restaurante, fast food-uri si terenuri de golf. Primele perspective de a-si pune planul in aplicare apar sub consilierea prietenului lor Coakley, un golan amurgit cu tot felul de teorii despre femei in general si despre tehnicile moderne de obtinere a sexului in particular. Desi aceste teorii sunt exemplificate in stilul consacrat de serialul „CSI“, cu planuri detaliu precipitate si cu camere care razbat prin genti pentru a ne divulga continutul lor, cei doi tot cu buza umflata ramân.
Intr-un fel, Fred si Rick sunt doi adolescenti peste care 20 de ani au trecut ca si când n-ar fi fost, diferenta dintre ce era atunci si ce e acum fiind una singura: nu mai sunt obsedati, ci libidinosi.
Barbatii
Targetul cel mai evident al filmului pare sa se inscrie in aceleasi date demografice cu eroii sai. Si totusi, barbatii in toata firea ar putea sa fie destul de iritati de acest „Concediu de la casnicie“. Atractia provine, pentru acestia, din faptul ca filmul promite sa furnizeze o serie de satisfactii reparatorii. Daca nu-ti poti insela tu insuti sotia, macar sa-l vezi pe altul cum o face.
Promovarea peliculei in aceasta cheie e o manevra prin excelenta necinstita: in primul rând, aventurile pe care numele, afisul si trailerul filmului le promit nu sunt din cale afara de picante. O reverie machista de acest gen, simplista si mecanica, dar eficienta reusea sa furnizeze „The Hangover“ („Marea mahmureala“). Eroii lui „Hall Pass“ trag de timp ca fotbalistii cu obrazul gros, asa ca excesele mult asteptate nu se mai petrec deloc. E ca si cum cei doi ar  avea ocazia de a petrece un concediu gratuit intr-o insula tropicala, dar ar alege sa stea acasa in fata televizorului, ceea ce e la fel de frustrant de urmarit precum e de facut.
Femeile si familia
Intr-o masura considerabila, filmul e mai mult pentru femeile din sala decât despre femeile de pe ecran. De fapt, nu sotiile din film banuiesc despre barbatii lor ca doar gura e de ei si ca nici unul, nici celalalt nu e in stare sa le insele. Ci cu povata asta trebuie sa mearga acasa cât mai multe dintre platitoarele de bilet. Urmând logica infailibila a manualelor de dezvoltare personala, transgresiunile sotului sunt improbabile, iar ale sotiei, aspru pedepsite. Ceea ce ar fi trebuit sa fie o versiune a idealului masculin la 40 de ani devine fantezia improbabila a unui predicator, iar ceea ce trebuia sa fie o comedie porcoasa pentru barbati devine un film de familie cu un comic cu totul aparte.
Una dintre principalele resurse de umor ale filmului e trucul ala de sitcom in care personajele isi lasa capul intr-o parte si privesc gales, dupa care imaginea se valureste, semn ca urmeaza fie o aducere aminte, fie un scenariu probabil. De fiecare data, perspectivele sunt sumbre. In primul caz, visatorul fuge mâncând pamântul. In cel de-al doilea, ridica din umeri si merge senin mai departe, chestie care ar trebui sa fie de un haz nebun (si probabil e, prin comparatie cu discutiile despre fecale, cu defecarea voita in terenul de golf sau cu defecarea involuntara pe pereti, in baie).
Una peste alta, Bobby si Peter Farrely nu se dezmint: vulgaritatea groasa si impenitenta din filme precum „There’s Something About Mary“ sau „Dumb & Dumber“ nu s-a diluat defel.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper