ALEXANDRU MATEI, PAUL CERNAT, NICOLAE BARNA, LUCA PITU
Cioran. Prima suta de ani

Pe piata româneasca si internationala a facut mare vâlva, în ultimul deceniu si ceva, „trecutul deocheat“ al lui Cioran (v. Marta Petreu, Alexandra Laignel-Lavastine, Alain Finkielkraut s.a.).
Editura germana Suhrkamp tocmai a publicat articolele trimise în patrie de Cioran aflat la bursa în Germania, în febrilul deceniu al patrulea al secolului trecut („Über Deutschland“, Suhrkamp, 2011).
Cea mai recenta aparitie despre Cioran pe piata franceza titreaza „Ejaculations mystiques“ (autor Stéphane Barsacq, Seuil, 2011. Asta la putina vreme dupa editarea altor „éjaculations“ (epistolare, de aceasta data) adresate de ilustrul gânditor profesoarei nemtoaice Friedgard Thoma.
Singurul filosof român (id est: francez de origine româna) de notorietate internationala pare sa intereseze mai mult prin pacatele încrâncenatei sale tinereti (sau ale senectutii sprintare) decât prin opera care le camufleaza ori încearca sa le rascumpere. Autorul „Tratatului de descompunere“ face astazi rating prin ceea ce opera sa filosofica nu afirma în primul rând sau, dimpotriva, prin ceea ce neaga. Altfel spus, prin opusul imaginii pe care a cautat s-o impuna Cioran în cariera sa de profet al Nimicului: angajare politica (în anii tineretii) si nebanuitele resurse de vitalism de mai apoi. Este acesta un simptom al sleirii exegezei cioraniene, inapta sa se desprinda de stimulii biografiei cancaniere, sau, la urma urmei, chiar o epuizare a subiectului Cioran?


Teodora Dumitru


Cioran, vina si stilul

 

ALEXANDRU MATEI

„Teoria este boala culturii
moderne“
Emil Cioran, 1936

Mda. Ce credibilitate poate avea un gânditor care dispretuieste teoria? Dar nu vi se pare cool sa lovesti în teorie din fotoliul de scriitor? Esfel, Cioran apare astazi drept intelectualul român tipic, daca acceptam ca ar exista asa ceva: un narcisic talentat, cultivat, elitist, paralel cu istoria, pierdut în propriul magazin de fantasme. Fata de toti ceilalti, însa, Cioran a avut curajul sa-si încerce norocul ca scriitor român în limba franceza, în Franta. I-a iesit (subliniez, însa: scriitor român în limba franceza). De aici pornesc pentru o critica modesta si rapida a doua prejudecati din mitul Cioran, legate de raportul lui cu scriitura si cu istoria.
O multime de articole au aparut în ultima vreme, în 2011, despre Cioran, în franceza si româna (dosare, colocvii). Dar si carti („Cioran, ejaculari mistice“, de Stéphane Barsacq, la Seuil). Bun. Toate textele despre Cioran sustin în mare doua lucruri: 1. Cioran e un mare stilist (cu extensii: Cioran a cucerit limba franceza si le da lectii francezilor, figurile lui te transporta într-o stare de beatitudine etc.) 2. Cioran a gresit în tinerete, a fost antisemit si pro-nazist, apoi, de la începutul anilor ’40, si-a revenit si s-a lepadat de extremism, intrând în cercul marilor scriitori lucizi ai lumii contemporane.
Aceste doua prejudecati au argumente. Prima. Cioran e un tip care scrie misto, e foarte tonic la lectura, mai ales în perioadele iconoclaste ale cititorului, în clipele de acces hormonal si cu conditia unui bagaj stilistic post-romantic bine cultivat. Demonismul, elitismul si universalismul stilului lui se vadesc excelent în retorica sapientiala unde adjectivul si adverbul perfecte apar des. Din punctul stilistic de vedere, Cioran e un model de neegalat pentru un anumit discurs intelectual românesc, i-am spus deja post-romantic, pe care în anii ’70-’80 l-au reînviat noicienii nostri si pe care îl continua si astazi un Andrei Plesu sau (cu rezultate mai discutabile) un H.-R. Patapievici. Pe de alta parte, conversiunea lui Cioran este bine documentata, de pilda de un articol din revista „Critique“ al lui Constantin Zaharia (Constantin Zaharia, „Cioran au passé antérieur“, „Critique“, no 756, mai 2010, pp. 387-404). Autorul discuta trei carti: Emil Cioran, „Transfiguration de la Roumanie“, Paris, L’Herne, 2009 ; Emil Cioran, „De la France“, Paris, L’Herne, 2009, Laurence Tacou et Vincent Piednoir (dir.), „Cioran“, L’Herne, coll. Cahiers de l’Herne, 2009), sau de Marta Petreu în „Trecutul deocheat…“ Cioran si-ar fi schimbat ideile, s-ar fi convertit la democratie, ar fi devenit un autor respectabil. Omul ar fi avut derapajele lui, adolescenta lui filozofica, apoi s-ar fi maturizat si ar fi intrat în Panteonul literar mondial. Tocmai la articulatia dintre stilistician si gânditor statutul luciditatii cioraniene e îndoielnic. E simplu de observat : luciditatea cioraniana e o speculatie, e o afectare valabila oricând si oriunde.
Am deci si eu contraargumentele mele. În privinta stilului, mai întâi. Poate unii se întreaba de ce Antoine Compagnon nu l-a inclus pe Cioran printre antimodernii lui. Un raspuns sovin ar fi la îndemâna: pentru ca e francez si tine la ai lui, e nationalist si nu-i recunoaste lui Cioran excelenta binemeritata. Eu am altul: Cioran nu poate fi antimodern, de vreme ce ultimul antimodern al lui Compagnon e Roland Barthes. Barthes a fost marxist, a preluat în anii ’50 prejudecatile discursului analitic marxist, dar n-a fost niciodata comunist. Mai mult, însa, Barthes a avut o constiinta a valorii tacerii si vorbelor pe care nu doar ca a tematizat-o, dar pe care a marturisit-o pur si simplu. În anii ’50, adica atunci când Cioran devenea scriitor de limba franceza, Barthes a definit scriitura ca o alianta dintre Forma si Istorie al carei termen echivalent din perspectiva unei constiinte istorice e Valoarea. Orice Forma este Valoare, scrie Barthes în anii ’50. Dar valoarea n-are un sens artizanal în aceasta ecuatie. Nu e vorba de valoarea pe care „o are“ Hagi, ci de o valoare în registru etic, pe care doar unele forme de constiinta ti-o poate furniza: o constiinta „moderna“ a individului în istorie, rupta între apartenenta la o ordine interioara si cea la o ordine exterioara care-si cer fiecare ofranda, în care Dumnezeu esti „tu“ (ok, „eu“ înseamna foarte multe, nu zabovesc acum), iar Cezarul e „lumea“ (iar, nu ne vom întreba acum ce e lumea).

Or, Cioran are o relatie tensionata cu cultura occidentala, careia nu-i apartine, dar la care ajunge asa spunând. El scrie foarte bine, superb, la fel de admirabil ca pasa lui Hagi de pe vremuri; pe de alta parte, recurge instantaneu la general (dimensiunea etnologica a reflectiilor lui) si la universal, într-un discurs ale carui „idei“ se sprijina pe valoarea vietii în opozitie cu cea a reflectiei, a facutului fata de gândit si, în fond, a afectivului fata de moral. În felul acesta, putem împusca prejudecata „conversiunii“ lui Cioran în felul urmator. Cioran nu are o constiinta istorica, ci exprima niste afecte aparute ca raport între „eu“ si un anume imaginar istoric1. El nu e nici antisemit, nici pro-nazist, asa dupa cum nu se converteste la pro-semitism sau pro-democratie. Ideile lui nu intereseaza deloc, de fapt, la Cioran, pentru ca el nu are propriu-zis idei în sensul conceptual al termenului, ci formularea mormoreana a unor afecte. Istoria si Cioran evolueaza paralel, fara ca vreo notiune de responsabilitate sa jeneze un raport pur afectiv, dintre un „eu“ ideal si un „eu“ „real“ (plasat în lume). Era normal ca în anii 1940 Cioran sa-si dea seama ca revolutiile visate de el, care ar schimba fata României, sunt cai verzi pe pereti. Dar asta nu înseamna ca el s-ar fi detasat de ei ca urmare a unei ucideri în efigie sau a unui travaliu de doliu. Nu. O nostalgie a cailor verzi pe pereti traverseaza toate reflectiile cioraniene de dupa anii 1940, fapt patent la lectura „Exercitiilor de admiratie“, în care Cioran nu realizeaza vreo asceza (asta înseamna exercitiu), ci o continuare a unui narcicism pe care raportarea la un Joseph de Maistre (cel mai admirat personaj al „Exercitiilor“) îl desfasoara si mai bine (decât „Schimbarea la fata…“ de pilda). Cioran nu mai poate voi o revolutie dupa 1945, pentru ca nu era nici nebun, nici prost.

De altfel, nu sustin ca Cioran n-ar fi un tip hiperinteligent. Problema (care face ca el sa nu fi devenit un scriitor francez canonic) sta în complexul cultural pe care-l manifesta tot ce scrie. El nu gusta nimic din ceea ce cultura umanista franceza pune pe piata din anii 1950 încoace, nici din ceea ce se întâmpla în Statele Unite, despre care, în mod curios, nu vorbeste deloc înainte de 1940. Cioran sufera – fara vina, ok – de un soi de primitivism cultural care-l face sa se opreasca în materie de consum cultural la anii interbelici. Exilat, nu reuseste niciodata sa paraseasca locul traumei, tocmai pentru ca acesta este locul din care scrie. Trauma lui esentiala – ca autor –, de ordin istoric, mânia lui – calda la început, rece dupa – contra Istoriei îl face sa nu se întâlneasca niciodata cu ea. Istoria pentru Cioran e ca „democratia“ pentru români în decembrie 1989, o fantasma care, nedistrusa, rateaza întâlnirea constiintei cu obiectul ei. Aplecarea lui pentru clasicism nu e o alegere antimoderna, pentru ca Barthes, Foucault, Derrida (de pilda) si-au cazat adesea mintea si preocuparile acolo, fie ca vorbim despre Antici, fie de clasicismul francez. Scepticismul este, pentru Cioran, o provizie de retorica, nu o traditie fata de care sa te raportezi.

Cioran ramâne deci un scriitor minor de clasa mondiala. În contextul larg al world literature, pe de o parte, al literaturii franceze, pe de alta, el ramâne un scriitor minor. Ideile lui n-au nimic original, iar stilul lui, superb, este lipsit de constiinta scriiturii care face din operele altor scriitori europeni discursuri paradigmatice, care dau branduri culturale.
Exista momente în care îti bagi picioarele în cultura si te apuci sa citesti Cioran; te identifici cu el si traiesti satisfactia de a fi tu, ersatz pascalian în plin secol XX. Fapt e ca, în felul acesta, Cioran a reusit mai bine decât toti intelectualii români sa fie român, adica sa loveasca cu barda, spectaculos, din chiar locul pe care-l dispretuieste, în materia însasi a acestui loc. În felul lui anti-occidental (ca marginal refuzat) si anti-român (ca marginal exilat în Occident si exersându-i fiinta), Cioran întruchipeaza nec plus ultra paradoxalul intelectual (filosof) român: „genial“ de unul singur, autist si narcisic.

1) Spinoza defineste afectul drept corelarea a doua regimuri de variatii puse pe acelasi plan (în excelentul studiu al lui David Rabouin, „Vivre ici“, PUF, 2010, p. 33). Istoria este aici un regim de variatii pus pe acelasi plan cu reprezentarile eului. Cioran are afecte istorice, el nu are însa o constiinta istorica în sensul etic al termenului.

 

Catre o restituire in integrum

Paul CERNAT

Tânarul si exaltatul extremist de dreapta, amantul septuagenar româno-parizian reîncalzit de o „capra metafizica“ germana (dupa expresia diaristica a lui Gabriel Liiceanu), delirantul depresiv ajuns dement senil si, mai nou, obiectul de patrimoniu abandonat de un guvern iresponsabil: iata imaginile lui E. M. Cioran pe care filtrul senzationalist-mediatic si politizat al postmodernitatii noastre le vehiculeaza pentru uzul publicului mai larg. Se spune ca de ce ti-e frica, nu scapi, iar filozoful apocaliptic & scepticul nemântuit nu s-a putut sustrage de la aceasta lege nescrisa. Din fericire, negativitatea, radicalismul, excesul, scandalul (de la cel politic si etic la cel intelectual si metafizic) par sa joace în favoarea celui ce a stiut sa-si asume, în exilul francez, vulnerabilitatile, facând din ele, prin stilul sau briant, un atu. Interesant e ca, desi n-a publicat nicio carte direct autobiografica si, cu câteva semnificative exceptii, a evitat contingentul istoric, Cioran a fost masiv recuperat postum prin contingenta istorico-biografica, prin „Caiete“ sau prin corespondenta: existentul a devorat opera, lasând din ea atitudinea, adica tot filonul acut-existential, obsesional. Poti sa-i râcâi însa oricât exaltarile totalitare din tinerete si metamorfozele politice ulterioare, sa-i inventariezi febril infirmitatile si bolile, sa-i privesti cu voluptati de voyeur iezuit escapadele si înduiosatoarea pasiune erotica a senectutii sau sa te scandalizezi în fata calomniilor sale la adresa Divinitatii si a „neantului valah“ (vazând în ele, justificator, manifestarea unei iubiri contrariate): cu cât e mai „violentat“, el devine mai atasant. Sigur, refulatul are obiceiul de a se întoarce, de aceea ar fi de dorit sa nu camuflam nimic, sa nu sacrificam biografia de dragul Operei (nici, cu atât mai putin, viceversa), ci sa le exploram cu egal discernamânt, luminându-le reciproc. Nu cred ca avem de-a face cu o „epuizare“ a exegezei cioraniene, ci cu vârful murdar de guano al aisbergului receptarii postmoderne. Modernismul elitist si purist era interesat cu precadere de Opera, de idei abstracte, de utopie si aura. Postmodernul – de contingenta, indiscretii biografice si dezvaluiri istorico-politice delegitimante, în conditiile în care Opera, ideile s.cl. sunt, ca la calculul aritmetic, „tinute în minte“ (fereasca Dumnezeu de vreo… amnezie!). Primul facea caz de „moartea Autorului“ celebrând triumful Textului în fata Contextului, al doilea ne sperie cu, vorba lui C. Rogozanu, „moartea Textului“, ucis de Imaginea publica a Autorului care s-a întors între timp, trivializat. Dar, pâna la urma, de ce sa nu le împacam pe toate – Autorul cu Receptorul si Textul cu Contextul?
Sa nu dramatizam, deci, pornind de la ultimele petarde editoriale. În ultimele doua decenii profetul apocaliptic al decadentei moderne a avut parte si de reinterpretari mai subtile, care-i pun în evidenta natura paradoxala: Cioran-cinicul (sau „kynicul“), Cioran-jovialul vital, metecul trist si plin de umor, Cioran – apologetul sinuciderii, al nebuniei si al mortii, terorizat à la longue de boala si moarte, Cioran – orfanul periferiei habsburgice, barbarul germanofil civilizat si „clasicizat“ de exilul francez, Cioran-inumanul atât de uman, autentic si cabotin, necredincios si totusi profund religios, rascumparator al esecurilor, urii de sine si complexelor autohtone, caz psihanalitic… Exemple de relecturi incitante – destule, de la Livius Ciocârlie la Eugen Simion, de la Marta Petreu la Sorin Antohi si Luca Pitu, de la Mircea A. Diaconu la Simona Modreanu, de la Sorin Alexandrescu la Dan C. Mihailescu, de la Valentin Protopopescu la Corina Ciocârlie s.a.m.d. E drept, nu-i vorba aici de comentatorii „extrateritoriali“, unde ar putea exista ceva motive de îngrijorare, pâna la proba contrarie. A-i scoate pe nas, la nesfârsit, nefericitele derapaje totalitare din junete e superfluu, câta vreme renegarile cioraniene sunt la fel de convingatoare. Si apoi, cunoscatorii avizati stiu despre ce e vorba. O stie prea bine si publicul avizat din Germania si Franta. Putem glosa oricât pe marginea tabloidizarii actuale, putem incrimina justitiarismul corect politic, combinatia de ignoranta si lipsa de simt al proportiilor, putem zabovi asupra modului în care imaginea postuma a (i)moralistului de serviciu se renegociaza la frontiera dintre cultura înalta si cea pop, între, sa zicem, alzheimerianul metafizic din piesa „Mansarda la Paris cu vedere spre moarte“ de Matei Visniec si Cioran-idolul adolescentilor hard & heavy din anii ’90 (Sorin Stoica, „Dincolo de frontiere“) sau Cioran-closardul sordid din povestirea „porno-soc“, frizând oligofrenia burlesca, a lui Luca Dinulescu („Luca si Emil“) N-as dramatiza în schimb provocarile Martei Petreu: chiar atunci când pare ca-l „demasca“, eseista clujeana nu face decât sa-l apere si sa-l ilustreze pe Cioran într-un spirit autentic cioranian, chiar daca aparent pe dos. E oare mai bine sa-l falsificam pedagogic speculându-i „exercitiile de admiratie“?
Esecul institutiilor statului român în a achizitiona manuscrisele scoase la licitatie în anul centenarului Cioran ramân, într-adevar, jenant – si simptomatic. Pâna la urma, e bine ca un om de afaceri român a câstigat licitatia si a donat manuscrisele Academiei Române. Initiativa individuala a câstigat în fata dezinteresului si incompetentei guvernamentale. Datoria „forurilor în drept“ autohtone e acum aceea de a-i edita profesional opera lui Cioran in integrum, iar procesul, din câte stiu, se afla în curs de realizare. De ce-am fi tristi? Si totusi…

 

Împotriva efigiei oficializate, de herald al descompunerii

 

NICOLAE BÂRNA

Nu stiu daca sleirea si centrarea pe biografia „extra-textuala“, inclusiv si mai ales cancaniera, e ceva care se manifesta doar la nivelul exegezei care-l vizeaza pe Cioran, si daca nu e o tendinta generala, în ziua de azi. Dupa excesele hermeneuticii dezlantuite si a delirului suprainterpretarii (asa, în general…), vine, nu-i asa, si vremea primatului investigatiei biografice si istorico-literare.
Sigur ca aparenta „sleirii“ exista, însa, pe de o parte, sa nu uitam ca, totusi, Cioran a avut parte de exegeza substantiala, si va mai avea, fara îndoiala, sa n-avem grija! Stim doar cum stau lucrurile în situatii de genul acesta: mai vine si vremea „conului de umbra“, mai e câte-un respiro, si apoi autorul e „redescoperit“ de pe cine stie ce baze si comentarea redemareaza mai abitir. Dar poate ca, pentru moment, „profetul Nimicului“, ultraclasicizat de altfel în aceasta postura, e „datat“ si intereseaza mai putiu. Ceea ce nu înseamna, bineînteles, ca nu mai „conteaza“.
Observatiile de mai sus (desi cu totul corecte si adecvate, cred…) sunt, desigur, niste banalitati, la îndemâna oricui. Mult mai mult n-as mai avea de spus. Nu sunt „cioranolog“ în nici un fel, si nici macar fan înfocat al autorului în chestiune. Ce pot spune – si n-o fac ca sa ma manifest neaparat în raspar cu traditia în materie si cu practicile curente, ci pur si simplu fiindca asta e adevarul –, este ca eu unul nu-l vad pe Cioran neaparat ca pe un „filozof“. Cioran (cu numele pronuntat fie stsorant, pentru perioada în care s-a manifestat ca remarcabil tânar eseist român, fie ssijoRant, pentru ipostaza de mare scriitor francez) e scriitor, asa cred. Si, totodata, un „personaj“ foarte interesant (vedeti, ajung si eu la ispitirile biografiei cvasi-cancaniere!). Recunosc ca îl prefer pe Cioran din „Caiete“ celui din cartile „oficiale“, antume, unde „maiestria“ si artificiul sunt uneori prea vadite. Si ca îl pretuiesc în postura lui de om (de fapt!) vesel, stenic, cu humor, plin de vitalitate, echilibrat, imagine contrara efigiei „oficializate“, de herald al descompunerii, si care, totusi, se desprinde din scrierile sale, în special din cele diaristice, precum si din marturiile cunoscutilor si contemporanilor.
Ca sa închei, voi spune ca nu-l consider pe Cioran vreun „guru“ ori vreun profet absolut, ci un bun si interesant scriitor, de citit cu folos si placere, si un personaj demn de simpatie. As adauga în final ca, de când mi-a cazut în mâini, acum un deceniu, exceptionalul volum, al lui Livius Ciocârlie „Caietele lui Cioran“, am recunoscut acolo, cristalizate, sintetizate, tesute si împletite cu mare arta, cam toate parerile pe care le nutream, in petto, ca „neprofesionist“, despre Cioran, asa ca, daca nu sunt chiar un fan al lui Cioran, am devenit un fan al lui Livius Ciocârlie (ca exeget cioranian „neconventional“). De aceea, îmi permit sa ma autocitez, reproducând câteva din remarcile pe care le-am formulat atunci despre cartea lui Livius Ciocârlie (si implicit, despre obiectul ei):
„Pe Cioran-diaristul – dar si pe Cioran-scriitorul, si pe Cioran-omul, «fatete» între care postura de diarist constituie o muchie ori, daca vrem, o punte – , Livius Ciocârlie îl comenteaza într-un mod net diferit de cel fixat de prosternarea (lipsita de reala întelegere) care „se poarta“ la adresa compatriotului nostru cu glorie mondiala. Adica îl comenteaza într-un mod adecvat. s…t Livius Ciocârlie ne dezvaluie un Cioran vesel, aproape (exagerez, dar nu mult!) senin, împacat cu viata, incapabil (o stim prea bine) de suicid, grijuliu cu sanatatea si conditia lui fizica (nu fumeaza, tine regim etc. etc.), un scriitor profesionist, asezat într-o existenta echilibrata. Un Cioran, de altfel, foarte «simpatic» – desi, fara îndoiala, substantialmente «ciufut» –, un mic burghez malgré lui, care s-ar fi dorit closard, un om oarecare, care s-ar fi dorit un damnat, un nenorocit, un dizgratiat, un martir. Si care a fost un mare scriitor.
Eforturile lui Cioran – manifeste în jurnal – de a-si compune un eu «public» apocaliptic, armonizat cu eul adânc, manifestat în opera, dar atât de diferit de cel «real», sunt de tot hazul, iar comentatorul nu-si refuza nici un prilej de a se amuza, malitios deseori, fata cu aceasta situatie.
Histrionismul lui Cioran – prezent, fara doar si poate, în carti, dar enorm în jurnal – ofera un spectacol fascinant, pe care L.C. ni-l «eclereaza» pas cu pas, cu o atitudine care îmbina reprosul agasat cu afectiunea (ambele privind «obiectul observatiei», desigur, adica pe Cioran). Ciocârlie îsi priveste «personajul» (pe Cioran, repet) cu o ironie amuzata, neucigatoare, benigna, afectuos-complice uneori. Bucuria lui, vadita, nu e de a-l prinde cu ocaua mica pe Cioran si de a-l ridiculiza gratuit, ci aceea de a sesiza – deloc «doctoral», dar cu un adevar extraordinar – felul în care micile (mici?) smecherii ale lui Cioran (în raport cu «sinceritatea» frusta etc.) determina valoarea actiunii lui de scriitor. L.C. ni-l reveleaza pe Cioran hlizindu-se. Lectura lui Cioran e o lectura «vesela», la antipodul celei sumbre, de un hieratism tâmp, de care au parte de regula – printr-o regretabila «traditie» – scrierile cioraniene. Explica, si, din nou, e convingator: «Insist: Cioran nu trebuie citit direct în continut, fiindca atunci într-adevar nu lasa nici o speranta. Continutul trebuie citit în expresia lui, în energia expresiei, în echivocul si comicul ei». Insista, într-adevar, asupra chestiunii, si se explica: «As fi vrut sa-i vad fata la vestea ca cineva s-a hotarât sa scrie o carte ca sa spuna cât de mult s-a amuzat citindu-l s…t». s…t Cioran însusi va fi avut cunostinta de astfel de perceptii si lecturi – dupa mine, cele realmente adecvate, oricât de excentrica le-ar parea unora asemenea parere –, fiindca, într-o convorbire (cu Anca Visdei, în 1984), afirma: «On me dit souvent: ’Malgré ce que vous écrivez, vous êtes un des hommes les plus gais’» (Cioran, «Œuvres», Gallimard, 1995, p. 1778). Încerca, timid, sa-si «apere» (din conformism?!) imaginea consacrata, de «cucuvea»: «J’ai beaucoup ri, en effet, dans ma vie, mais cela ne prouve rien» (ibidem). Dar, dupa câteva fraze, opina totusi: «Le rire, c’est un acte de supériorité, un triomphe de l’homme sur l’univers, une merveilleuse trouvaille qui réduit les choses à leurs justes proportions (s.n.)» (ibidem)“.
C’est tout dire, cum ar fi zis însusi „ssijoRant“.

 

Cioranienele iubiri autumnale, epectazele mistice si alte ejaculatiuni lirice

 

LUCA PITU

În secventa (din „Vont-ils interdire Eliade et Cioran?“) unde Jean-Claude Maurin trateaza despre raporturile Lavastinei cu Editura Humanitas si teza de ea dedicata noicienei „ontologii etnice“, ne retine atentia, îndeobste adormita, apetisantul fragment de fraza urmator: „…elle entame une relation intime avec le philosophe G.L., ancien chercheur à l’Institut Roumain de Philosophie, devenu professeur à l’Université de Bucarest“. Îl recitim cu grija sporita, ne oprim la vocabulul „intime“ si, cu mirare în glasu-ne cristalin, întrebam: „Was ist los?“ Apoi, tot noi raspunzând retoricestii chestionari, ne reamintim numai elementele trebuincioase constructului de fata, stiindu-se ca distinsul prof si cercetator nu a trecut înca de vârsta celor saptezeci de primaveri, când intervine demonul amiezii la cugetatorii români, cum ne îndreptatesc sa credem întâmplarile, paralele, cu septuagenarul Cioran, înamorat de o juna profesoara germana (nemurita liiceneste si în „Usa interzisa“) ori cu septentonul Constantin Noica si a dumisale love affair implicand o germanista iasiota, relativ tânara „Sonia“, repatriata mai apoi în Butter-und-Kultur-Republik-Deutschland. Ne-o va fi narat, parca transmitându-ne în direct ultima înturlucatura, eminescologul Petru Cretia…
Care întâmplatura??? Pai, aceea cu cercetatorul ce se întorcea dintr-o drumetie la Paltinis, unde-l gasise pe Don Nicasius trebaluind, împreuna cu germanista bahluviana, la versiunea tedesca a „Despartirii de Goethe“: un Nicasius aprins, atins parca de sunamitism cât riga Solomon, reîntinerit, multumit de conlucrare (fapt confirmat, antart, si de dosarul urmarii informative a senectuticului filosof, îngrijit editorial, la Humanitas, de Dora Mezdrea).
Care înturlucatura??? Pai, aceea cu cercetatorul ce, revenind la Bucuresti, sa aduca vesti felurite dinspre Paltinis, intrase în casa de reuniuni amicale cu pumnul ridicat, asemenea alergatorului aducând vestea victoriei grecilor miltiadici asupra persilor, strigând: „Batrânul fute!“
Oare nu se teme, azi, tradusul…
Oare nu se teme, azi, tradusul ca fosta sa traducatoare lavastina va tematiza într-o buna zi si relatia lor „intima“? Ne reamintim filologiceste ca într-un op al Gomii, „Usa noastra cea de toate zilele“, sau „Elles étaient quatre“ în varianta hexagoneza, o activista staleniniana, blocata într-o cabana de munte si rememorându-si relele faceri din vremea colectivizarii, nareaza cum i-o trasese un muncitor, ori poate un alt politruc improvizat ca si ea, „avec sa pine de prolétaire“. De unde întrebarea noastra, voastra, lor: Avea-va oare doamna A.L. temeritatea de a evoca – undeva, cândva – „la pine fasciste, ou tout bonnement réactionnaire, du philosophe presque septuagénaire d’Ubucarest?“ Nu de alta dar, în cutare numar din „L’Infini“, fost „Tel Quel“ pe timpul angajarilor maoiste ale cuplului Sollers-Kristeva, acolo, Marcelin Pleynet îl numea pe Cioran „penseur roumain“, de parca nu si-ar fi publicat operele de capetenie în Hexagonerie si în limba ei oficiala. Se lua si el dupa Bernard-Henri Lévy & Alain Finkielkraut, ce rezoneaza în Patrick Bollon ori Jean-Paul Enthoven, exegeti cioranologici oarecari; rezoneaza cât niste bateristi de estrada, adevarati tambalabagii, capaci sa-si preschimbe orchestra personala de moment în SRL. Si totusi…
Si totusi: nu cumva are întemeierea ei Friedgard Thoma („Eine Liebe von Cioran“, Wiedle Verlag, Bonn, 2001) când pretinde ca, transformând în carte aventurile ei sexintelectuale cu Scepticul de Serviciu al Occidentului Cacosim  si Decadent, nu dorea decât sa fie adjuvanta gloriei lui de scriitor, ajutându-l sa nu cada prada fanilor necritici si sa nu fie luat drept guru, „boier al mintii“ sau mistagog, de catre cititorii sai euro-atlanticieni, ci drept stilistician impecabil al zbaterilor noastre de tot felul. Poate chiar si drept Philosoficker, drept filosofu(s)tangiu nepereche? Avem de fãcut oarece sapaturi în directia respectiva, dar…
…dupa ce vom fi recitit, la rece, pasagiile din „Ruptura cu Moscova“, unde Arkadi Sevcenko, fostul ambasador sovietic la ONU, povesteste cum, dupa defectarea sa în USA, fara nevasta, i se vârâse la asternut o gagioaba meseriasa, însa, dupa câteva saptamâni, storcându-l si de seva si de „confessions sur l’oreiller“, se întovarasea dânsa cu un ziarist si carte de succes imediat pe piata lansa despre felul cum convietuise o vreme cu un muscal de rang înalt.
Nemtoaica noastra viza mai sus, din moment ce pristavirea filosofu(s)tangiului si a doamnei Simone Boué astepta, apoi pietii cetitoriale germane marturia îsi oferea, fiindca Gallimardul cu amabilitate la plimbare o trimetea, macar ca multe scrisori cioraniene de limba germana îi exhiba…
Friedgard Thoma are întemeierea ei. Asa cum poseda Flaubert, stâlp al literaturii frantuze, o viata erotica investigata si editata profesionist de cutare Jacques-Louis Douchin, o sa aiba cândva, peste ani buni, una si Decompozitorul nostru, vostru, lor, dupa ce, mai întâi, cercetatorul pasionat îi va construi biografia substantiala, acum ca Stelian Tanase si Ionel Necula au scos la iveala multe lucruri interesante dinspre CNSAS, relative si la Emil si la Aurel Cioran si la tovarasele de viata ale acestora, companioane, sotii sau cumnate, abuzive sau nu, nemaisocotind istoriile cu manuscrise si obiecte donate, vândute sau licitate pe bani frumusei, relatiile cu românii exilici (din clasa unor Constantin Tacou, C.V.Gheorghiu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ioan Cusa, Paul Goma sau Jean Parvulesco) si asa mai departe.
În Francia cioraniana…
În Francia cioraniana gândirostivietuit-au si adversari ai Omului din Rasinari. Destui dintre ei de provenienta dadanubiana. Îi convocam la bara testimoniala pe vreo câtiva, de retinut pentru o biografie cu sute de pagini a Decompozitorului. Caci, daca se va fi înteles perfect cu cernauteanul, cu evreul Paul Celan, traducatorul în germana al „Tractatului despre descompunere“, faimoasa „Lehre vom Zerfall“, apoi cu Lucien Goldmann nu i-a mers. Nici cu celalalt botosenean, cu Isidore Isou, care-l portretizeaza ca mizantrop si fascist în romanul „L’héritier du Château“. Revistele maresaliste din exil, multe la numar dar penetrate ori finantate dinspre România Bolsevicizata, dau cu el de pamânt, în Germania sau în Danemarca lui Eugen Lozovan, luând ca pretext fragmentelul din „Mica teorie despre destin“, ras si de colonelul Valentin Lipatti în „Valori franceze“. Stim, dintr-o carte a lui Virgil Ierunca, de conduitele sale figante la petreceri, când se pilea si se dadea la comparatistul Basile Munteanu, pe urma, facându-se de cacao, comenta cu naduf: „Cioara ma-sii! Nu sunt sortabil“. Eh oui, eh oui, Cioran en prince consort qu’on ne devrait pas sortir trop souvent.
Daca un anarh ca Pascal Pia, amicul lui Camus, nu-i aprecia antologia din Joseph de Maistre pe motiv ca selectia de texte si prefata sunt capricioase, subiective, capricante, Roland Barthes nu va fi scris niciodata despre cartile lui, iar un potlogar de stânga precum Wolinski ce-mi facea? Aflam acusica, mai la vale:
Cfr.Wolinski: „Vous en êtes toujours là, vous?“ (Albin Michel, Poche BD, l994, pp.68-73), unde caricaturistul comunizant de la „L’Humanité“, sub titula „Maestrul. Istorii sfinte“, ne figureaza un Cioran ce, raspunzând unei afriolante interviuatoare la întrebari despre disperare, moarte, plictis, o incita totodata, aproape cinic, sa-i mestereasca felatiune de zile mari, la urma ivindu-se si bona portugheza, prost graitoare de hexagonala curenta, ca sa o deie afara pe musafira prea insistentã, sub pretext ca prea îl va fi stors de snaga pe Cugetator, al carui somn cata sa hie respectat religiozamente. Asta e. Vorba cânticelului populist: „Wolinski/ Fait pipi./ Wolinska/ Fait caca.“ Dar iata si textul, dialogat, al inenarabilului interviu fictional:

LA NANA QUESTIONNANTE: Maître, vous semblez toujours si désespéré dans vos écrits. N’avez-vous pas le goût du malheur?
LE VIEUX MAITRE CHAUVE AU COL ROULE (ouvrant posément sa braguette): Le malheur de ne pas être assez malheureux.
LA NANA QUESTIONNANTE: Etes-vous obsédé par la mort?
LE VIEUX MAITRE CHAUVE AU COL ROULE (exhibant déjà son chauve à col roulé): Chaque fois que je pense à la mort il me semble que je vais mourir un peu moins, que je ne peux pas m’éteindre ni disparaître… en sachant que je vais disparaître et m’éteindre.
LA NANA QUESTIONNANTE: N’y a-t-il donc rien au monde qui puisse vous arracher un sourire?
LE MAITRE CHAUVE AU COL ROULE: Le monde s’est fané à la périphérie du coeur, et l’esprit gît dans les nuits tombantes. L’univers dispense son sourire apeuré, dans lequel je distingue – symbole de la vie – un ange cannibale.
LA NANA QUESTIONNANTE: La sexualité a-t-elle une importance pour vous?
LE VIEUX MAITRE CHAUVE AU COL ROULE: La sexualité est une opération où l’on se fait tour à tour chirurgien et poète, une boucherie extatique, un grognement d’astres.
LA NANA QUESTIONNANTE: Tout semble vous ennuyer.
LE VIEUX MAITRE CHAUVE AU COL ROULE (tout en faisant flatter la tumescence de son zob à la donzelle): Si j’étais Moïse, je ferais sortir les regrets en frappant la roche de mon bâton. De toute manière, voilà une méthode pour éteindre la soif des mortels.
LA NANA QUESTIONNANTE: !!!
LE VIEUX MAITRE CHAUVE A COL ROULE: Que chercher parmi les mortels lorsque tu joues de l’orgue et eux du pipeau?
LA BONNE: Le maître faire sa sieste. Vous partir. Chut!
WOLINSKI: Merci à Cioran pour ses pensées profondes…
La noi, în valahie…
La noi, în valahie, cunoscuta-i doar de specialisti teza doctorala a lui Roger Caillos, „Le démon de midi“, unde Eminescu figureaza la loc de cinste, final însa, ca folklorist si cunoscator al basmelor culese de Kunisch.
La noi, în valahie, se stie mai putin despre demonul amiezii ca stârnitor de libidou la barbatii trecuti de a doua tinerete, cum fost-a cazul cu Noica sau Cioran, ca pe Nicolae Manolescu, pe Ilie Nastase sau pe Nae Ionescu nu-i punem, din varii motive, la socoteala. Deocamdata. Le Petit Robert, aflator în toate casele de oameni cultivati, îi scoate însa pre multi din bezna momentanei nestiinte întru ghimonul meridian.
Depanam asemenea lucruri în treacat, pentru a-i scoate din încurcatura pe cercetatorii binevoitori care dau cu crucea, cu totul si cu totul întâmplator, nu peste catalogul ultimei licitatii de obiecte cioraniene, din 7 april recent, organizata de Laurence Tacou la Hotelul Drouot, ci peste eseul lui Stéphane Barsacq, titulat provocator, asa: „Cioran. Ejaculations mystiques“, de curând iesit la Editions du Seuil si exploatând substratul religios al scrierilor Omului din Rasinari ad maiorem gloriam illius, caci e în joc opera glosatoare a unui admirator, nu a unui detractor oarecare, sionist au ba. Or, în acest context, cuvântul „éjaculation“ nu trebuie sa ne sparie, asa cum nu-l sparie pe frecventatorul discursului religios termenul tehnic de „oratiune jaculatorie“, de „oraison jaculatoire“, designator al unei rugaciuni scurte, din toatã inima tâsnita si fierbinte, caci adjectivul are provenienta de la verbul deponent jaculor, jaculari, jaculatus sum, cu înteles de „lansare“, „tâsnire“, „aruncare“, din care se origineaza, prin prefixare si vocabulul ejaculari. Asa cum nu-l sparie pre latinist verbul erigo, erigere, erexi, erectum, cu întelesul de „a ridica“, si-l substituie uneori, spre a se amuza, lui exegi în oda horatiana, astfel: Erexi monumentum aere perennius. De aici ne vin si expresia frantuzita cu dublu înteles pentru ironisti, „erectiunea unui monument“, si alunecarea limbii ciopragiane din conferinta despre „Iasi, locul meu de erectiune“.
Noi, în locul lui Stéphane Barsacq, ne-am fi titulat eseul „Ejaculations mystiques et lyriques“, fiind unii dintre marii mistici, unii dintre marii ejaculatori ai fuziunii cu Absolutul, cum se stie, si, ipso facto, poeti ai patetismului accentuat. Ipso facto, mda. Inclusiv, cum a formulat Sartre în „Situations I“, misticul ateu Georges Bataille, cel din „Experienta interioara“, „L’Abbe C“ sau „Doamna Edwarda“. Inclusiv James Joyce în „Epifanii“. Ni l-am fi titulat cum ziseram si nu i-am fi uitat, în pomenirile noastre, nici pe Cardinalul Daniélou, teologul conceptului de epectaza, nici pe presedintele Félix Faure, nici pe Clintonul Monicai Lewinski. Fiindca epectaza, grecism derivat din extasis, nu e altceva decât ek-stasis, iesire din staza, din sinele individualist, si înaltare catre Tatânele Dumnezeiesc: fost-a ea studiata de cardinalul antementionat dinspre un verb utilizat în epistolele sale de catre Apostolul Pavel. Numai ca dupa pristavirea lui Daniélou, gasit decedat în bratele – sau între gambele – unei peripateticiene, hebdoul satiric „Le Canard enchaîné“ propulsa în Hexagonerie termenul de „epectaza mistica“, iar Le Petit Robert îl prelua cu grabire, obligându-i pe cercetatori sa reconsidere, din unghi teologic, nu atât accidentul lui William Jefferson Clinton cu Monica din salonul oval de la Casa Alba, cât, mai ales, moartea presedintelui Félix Faure, anno Domini 1899, captiv gurii si bratelor metresei sale Marguerite Steinheil, în salonul albastru din Palatul Elysée, victima preafericita a unei conjunctii erotice orale, ceea ce numeroase jocuri lingvistice suscitã dinspre adversarii sai politici, Clemenceau (cel cu razboiul ca lucru serios si complicat, ce nu trebuie lasat pe mâna militarilor) spunând, bunaoara, memorabilele vorbe: „Il voulait être César, mais il mourut Pompée“. Pe când medicul personal al prezidentului, întrebat daca pacientul sau „avait repris sa connaissance“, raspundea cu falsa inocenta: „Non, non, elle vient de sortir par une porte dérobée“. Ecou se face la acest eveniment ambarasant Gabriel Chevalier în romanu-i „Clochemerle“, unde Félix Faure devine, din motive cenzuriale, senatorul Prosper Louèche, decedat, precum mult mai târziu cardinalul Daniélou, între gambele unei prostitute parigotice, presa serioasa locala dedicându-i necroloage ce nu uita sa consemneze pristavirea sa „la datorie“, „au champ d’honneur“ carevasazica. (Honni soit qui mal y pense, mes frères!)
A muri în bratele – sau între gambele – fiintei iubite, a te pierde în ea cât misticul în tenebrele divine, în natura sau în Creatorul sau extramundan, aceasta ni-i epectaza, careia totusi nu i-au sucombat nici Noica, nici Cioran, nici Clinton. Poate, însa, Victor Eftimiu sau Gheorghe Gheorghiu Dej, ahtiati, ambii, dupa actrite nurlii.

Ce-i mâna în lupta pe „adversarii“ actuali, prea putin ideologici, ai Decompozitorului din Rasinari? Raspundem neechivoc si simplu: Depinde! Unii seamana cu pompierii ce dau foc obiectivelor pentru a le putea, mai apoi, salva glorios de la dezastru. Altii, prea putin cunoscuti, dar dornici de notorietate sporita, trag în el spre a-si spori vizibilitatea în presa de hârtie sau pe sticla tembelizoare, ceea ce le da prilejul admiratorilor sa intervina reparator si, deseori, cu folos, asa cum va fi procedat cutare numar din „Eléments“ magazinul lui Alain de Benoist, sau cercetatorul Constantin Zaharia, decortiocatorul meticulos al Lavastinei, în prestigioasa revista „Critique“ (întemeiata, dupa razboiul mondial ultim, de catre antropologul Georges Bataille, „misticul ateu“ antepomenit si, gratie micutului roman „Albastrul cerului“, tematizator al unei epectaze fictionale în cimitirul din Trier, orasul lui Karl Marx).
Ar mai fi si cestiunea cu sintagma „un trecut deocheat“, din titlul cartii Martei Petreu, tradusa, la un editor amerloc, prin „an infamous past“, ceea ce ne da prilejul sa reamintim curiosilor ca „The Temptation to Exist“, versiunea ianchee din „La Tentation d’exister“, fost-a, ea, prefatata de Susan Sontag, mai mult stânjenita decât încântata de encomionul paradoxal facut cosângenilor ei în capitolul „Un popor de solitari“.
Oricum, chiar trecut printre „cei nefrecventabili“ (alaturi de Darien, Ernst Jünger, Guido Ceronetti, Spengler, Carl Schmitt, Pierre Boutang, Pierre Gripari, Ivan Illich, Drumont, Robert Faurisson, Konstantin Leontiev, Vassili Rozanov, Renaud Camus, Gabriel Matzneff, Céline, Dieudonné M’Bala M’Bala, Michel Collon, Jean Bricmont sau Maurice Barrès), tot câstiga. Lipsit de neiubitori, ca Paul Valéry, nu ar avea Cioranul nostru, vostru, lor, decât inumerabile pierderi de încasat. Consensualitatea l-ar ruina cam cât „American Vertigo“ pe Bernard-Henri Lévy, iar Georges Le Gloupier „et ses terroristes entarteurs“ i-ar bombarda cu frisca proaspata mormântul din Cimitirul Montparnasse. Bicotidian. De aici concluzia noastra, pripita si ea:
Necesse est detractores mordacissimos habere.

 

Grupaj alcatuit de
Teodora Dumitru

 

 

Un comentariu pentru “ALEXANDRU MATEI, PAUL CERNAT, NICOLAE BARNA, LUCA PITU
Cioran. Prima suta de ani”

  1. ianuarie 4, 2012 la 7:58 am

    Cartea lui Barsacq, Cioran – ejaculari mistice a fost tradusa in limba romana si publicata la editura Philobia.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper