Cartea Tabitei (I). Marta Petreu: Acasa, pe Campia Armaghedonului

Un articol de NICOLAE BÂRNA

Marta Petreu, Acasa, pe Câmpia Armaghedonului, Editura Polirom, 2011, 328 p.

 

Un gest de minima curtoazie se impune, si anume mentionarea/reamintirea/sublinierea statutului bibliografic al celei (Marta Petreu) care debuteaza in proza romanesca. Asadar: sa reamintim (vorba vine, cine nu stie, de fapt?…) ca scriitoarea este unul din cei mai importanti poeti ai generatiei ei si ai epocii actuale (si asta asa, in chip neindoios, fie ca „place“ ori nu, poezia ei, unui critic sau altuia…) si, totodata, unul din cei mai remarcabili eseisti pe teme de ideologie culturala si istorie literara, autoare a unor memorabile eseuri critice vizând deopotriva – si simultan, de regula – istoria ideilor, biografia intelectuala, politica si ideologico-culturala, dar si „civila“ a scriitorilor, dar si chestiuni de filozofie etc.
Sigur, gest „de curtoazie“ care se poate dovedi uneori a avea doua taisuri: excelenta in mai multe genuri nu presupune, nu garanteaza, automat, succesul in oricare alt gen abordat „in premiera“ (exemple sunt destule…), iar insuccesul eventual in noua postura poate fi facut mai vizibil de evocarea trecutelor succese. Ei bine, in cazul Martei Petreu, iata ca acel risc nici vorba sa se manifeste: ea debuteaza in roman cu stralucire, la acel „nivel“ eminent si admirabil pe care il vadise in ipostazele auctoriale ilustrate anterior.
La drept vorbind, insa, fara sa fi debutat asa-zicând „oficial“ in proza (in volum, ori cu bucati fatis revendicate ca „proza beletristica“), Marta Petreu ne delecteaza, de mult, cu proza ei eleganta, presarata sub forma de eseuri-portret, de eseuri-evocare, ori de fragmente memorialistice ocazionale („ocazionale“ in sensul stric, si tehnic“, insa nicidecum superficial-functionaresc-conventionale, ci profunde, vii si puternice, care se tin minte multa vreme) in revistele care i-au gazduit neobosita activitate publicistica, cu precadere in minunatul „APOSTROF“ pe care l-a „inventat“, l-a faurit, l-a instalat si apoi l-a mentinut in plutonul de elita al revistelor noastre cultural-literare timp de, iata, peste doua decenii.
Asa ca, de fapt, „in proza“, Marta Petreu a „debutat“ de mult, si nu e câtusi de putin o surpriza faptul ca ne propune acum o carte intreaga, cu mentiunea, pe coperta (ori pe prima pagina, ma rog…),: „roman“. (Deloc de mirare, as opina, nu e nici succesul absolut cu care se soldeaza prima „incercare“ in acest gen – dar…la asta voi reveni fara indoiala ceva mai incolo.)
Un roman, asadar. Dar chiar despre un „roman“ sa fie vorba, oare? EI bine, da!, fara nici o indoiala: avem in fata un roman, un bun, un minunat roman1. Unul, desigur, a carui „formula“ particulara o putem scruta, iscodi, deslusi si diseca in fel si chip, nu fara folos de altfel, dar fara ca asta sa ne harazeasca pe data cu vreo „explicatie“ simpla si betonata a calitatii lui vadite. Vedeti, suntem, mai mult sau mai putin, cu totii (noi, iubitorii si „observatorii“ de literatura, cititorii naraviti si disponibili, dar si, vai, „profesionalizati“ in aceasta postura…) deformati de multa carte pe care-am invatat-o, uneori incorsetati inoportun de prestigiul si autoritatea pe care le-a dobândit teoria, riscând uneori sa credem ca – ori sa ne pronuntam ca si cum – o sârguincioasa si perspicace descriptie si diagnosticare tehnica si o corecta etichetare clasificatorie echivaleaza cu drumul (calea de acces!) catre „inima“, nu-i asa, „vie“ a operei, si-i determina automat „justa“ evaluare. Ca nu-i chiar asa, ori ca nu-i deloc asa, o stim insa – macar in principiu – cu totii. O stim, sigur, dar tot ne mai lasam ispititi de gestul etichetarii taxonomice vazut ca speraclu imbatabil catre justetea verdictului axiologic. Exista obisnuinta de a proclama calitatea unei opere in functie de apartenenta ei la o categorie „favorizata“, aflata „la moda“, pe val, având trecere la un moment dat (momentul „intâmpinarii“ ei, fireste, al ivirii si primei receptari). Criteriile pot fi tematice (tot mai in voga, acestea, in ultima vreme, probabil si ca reactie la mai vechea, deja, valorizare a „textualismului“ si a aspectelor „pur estetice“), dar si compozitionale, tehnice, naratologice, de viziune a reprezentarii, de complexitate a travaliului textual etc. (de!, orisicât, privilegiem noi, azi, „continutul“, nu-i vorba, dar nici nu putem renunta complet la panoplia instrumentelor de aprehendare teoretico-aplicativa a scriiturii s.a.m.d.).
Ceva – o carte, o carte noua…– ar fi „bun“ pentru ca dezvaluie mai putin cunoscute ale vietii, ori demasca injustitii si crime, istorice ori actuale etc., dar, totodata, si pentru ca e o lucrare postmodernista, minimalista, experimentalista in cutare chip. Ori… e „proasta“, neinteresanta, menita rejectarii si deprecierii, cam…din aceleasi motive (in functie de afilierea estetica, fie constientizata, partizan-militanta, fie inconstient conformista si „oportunista“, fie spontan, onesta si legitima, a comentatorului de prima instanta).
Ei bine, sub raportul acesta, putem zice (glumind, asa…) ca romanul Martei Petreu sta rau. E lipsit de atu-uri. Ca si de „vulnerabilitati“ pe care uzantele zilei sa le fi decretat ca fiind ineluctabil fatale. Nu e postmodernist, nici violent hiper-modernist, nu-i nici minimalist, mizerabilist, dolorist, bla-bla, nici neo-expresionist (desi cineva, gândindu-se la poezia autoarei, s-ar fi putut astepta sa fie…) etc., nici in vreun alt fel din cele pasibile de rapida si peremptorie etichetare. Dar nici plat (cuminte) „realist“ nu este.
La fel, sub raportul tematic, contrazice „asteptarile“ (conformiste) ale vremii de azi, vorbindu-ne nu despre lucruri „senzationale“, exotice („exotice“ in toate sensurile posibile, inclusiv social si psihologic), ci despre lucruri fundamentale, general-omenesti, despre lucruri asa-zis simple, lucruri parca mai degraba evitate (poate data fiind banalizarea lor presupusa, dar poate si pentru dificultatea enorma de a le aborda nestrident, convingator si, cum sa spun? cu prospetime) in ultima vreme, in literatura.
Dar, pâna la urma, cum anume este romanul acesta, atât de „neobisnuit“, astazi, ce este el, cum l-am putea (totusi!) „eticheta“, in doua vorbe? Asa, brutal spus, plat-descriptiv, la firul ierbii, se poate spune ca e un amestec de amintiri din copilarie cu o cronica de familie (reconstituita, aceasta, cu recurs documentar si aport de „istorie orala“ intrafamiliala, recoltata direct, „neprofesionist“). Mare lucru! – s-ar putea zice, nu? – , doar am mai vazut asta, de-atâtea si de-atâtea ori! Ei, da, un lucru intr-adevar mare, oricât ar parea de la indemâna. Fiindca proiectul, asa-zis banal (si desuet, fara indoiala, intr-o perspectiva frecvent impartasita azi), de fapt foarte pretentios, „ii iese“ dumnezeieste, autoarei, intr-o modalitate narativa (aparent) „simpla“ si ne-artificioasa, inchegat intr-o opera deosebit de puternica.
Dadeam de inteles ceva mai sus ca prin simplitatea si „raritatea“ – in contextul actual – elementelor tematice, romanul Martei Petreu s-ar sustrage „masinii de asalt“ cu aparatura teoretica cu care opereaza, deseori, „intâmpinarea“. Totusi, asta nu inseamna ca nu se preteaza la – ori nu reclama, chiar – niscai precizari si incercari de deslusire cu suport teoretic. Oho, se preteaza, si inca cum! Daca vrem, intregul dosar – stufos, atât de consistent, atât de incitant si inca deloc incheiat ori „clasat“ – al literaturii cu scriptor in fabula, autobiografice, autofictionale, memorialistice, confesive, diaristice, cu chestiunea „pactului autobiografic“, cu propuneri de disocieri, nuantari si clasificari diverse, cu contributii atât „pur“ teoretice cât si particularizant-aplicative, dosar hranit din belsug prin aportul, pertinent, al atâtor exegeti de pretutindeni, de la inconturabilul Philippe Lejeune pâna la ai nostri Eugen Simion si Livius Ciocârlie (si nu numai ei), sta gata sa ni se prezinte, ferches, in fata, ca sa-l luam, tacticos, la puricat. N-o vom face, desigur, l-am evocat doar ca sa sugerez, sa reamintesc amploarea, complicatia potential infinita a chestiunii. Mi se pare suficienta, in imprejurarea de fata, relevarea constatarii (parerii? declaratii publice ale autoarei si date de notorietate generala o confirma, totusi!) ca e vorba, pur si simplu, de un roman autobiografic: nu de o autobiografie, nu de un manunchi de biografii cumva „romantate“, nici de vreo forma de autofictiune deliberat „libera“ si cautat agresiva in privinta conformitatii cu „realitatea reala“, nici de vreun fel de memorialistica (fie si puternic) „literaturizata“, ci, repet, de un roman. Un roman care e in buna parte „autobiografie“, dar, roman fiind, e si autofictiune, totodata.     n

1) Si care apare – fie-mi iertata mica digresiune circumstantiala – in cadrul unei serii de autor pe care tocmai a lansat-o editura Polirom, prin aparitia simultana a trei volume, si care, aflam, va fi continuata prin aparitia si a altora (fie reeditari, fie scrieri inedite): o initiativa editoriala pe care nu o putem decât elogia fara rezerve!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper