Biserica si Academia sau ce legatura este intre Atena si Ierusalim?

Un articol de EUGEN SIMION

M-au intrebat unii prieteni ce-am observat, ce mi-a placut, ce m-a impresionat atunci când, in fruntea unei delegatii de istorici din Academia Româna, am fost primit? Si, a doua oara, un an mai târziu, când i-am inmânat insemnele Academiei Române?!! N-am ezitat sa raspund si nu ezit nici azi sa spun: am descoperit ca Papa Ioan Paul al II-lea este un om din rasaritul Europei, adica un om care cunoscuse suferinta, trecuse demn prin suferinta si, acum, statea, acolo, pe scaunul lui Petru, ca Parinte al Crestinatatii catolice. Un om cu o fata buna, tacut si linistit, atent la ce i se spune, cumpatat in ce spune, un om, pe scurt, care radia, realmente radia, bunatate si, cum sa zic?, o raspândea in jurul lui stare de bine si stabilitate intr-o lume agitata, instabila, dominata cum spune chiar el, Papa, intr-o enciclica, „structurile pacatului“. De aici, sentimentul meu ca regasesc la Vatican un om din spatiul meu moral si intelectual, un om, in fine, pentru care nu trebuie sa fac un mare efort sa ma accepte si nici nu trebuie sa fac mari eforturi pentru a-l intelege. Imi vine sa spun azi, când celebram, aici, in Academia care are imensa onoare de a-l avea printre membrii sai, imi vine sa spun ca Papa Ioan Paul al II-lea a fost – nu stiu daca cea mai importanta personalitate a secolului sau – dar, cu siguranta: Ioan Paul al II-lea a fost personalitatea care prin bunatatea, inteligenta, dârzenia si harul lui a reusit sa dea secolului al XX-lea o splendida demnitate si frumusete morala. Nu stiu, iarasi, daca a reusit prin atitudinea si intelepciunea lui, sa izbaveasca secolul sau de toate relele pe care le-a facut si le-a suportat, dar a facut in asa fel ca omul simplu – credinciosul crestin si necrestin – sa simta ca nu-i singur pe lume si nu-i o victima eterna a totalitarismelor si, in genere, a raului.
*
Am citit, in pregatirea ceremoniei academice, o parte din „Enciclicile“ sale, publicate in 2008 in limba româna de Institutul Catolic din Bucuresti… Ce carte interesanta! Este opera unui veritabil spirit reflexiv, opera unui filosof al teologiei – de putem spune astfel – si mai mult decât atât: opera unui spirit moralist care considera ca esential in orice forma de meditatie, inclusiv cea religioasa sau, mai ales in meditatia religioasa, esential este omul. Omul care, in societatea postmoderna, este amenintat de „structurile pacatului“ si de „mecanismele perverse“ intr-o lume divizata in blocuri si sustinuta de ideologiile agresive. O lume, mai spune el, dominata de profit si de sete de putere. De aceea, el recomanda solidaritatea cu cei saraci, recomanda dreptatea si „indurarea“ – spunând ca „Dumnezeu este bogat in indurare“, in fine, solicita libertatea religioasa si respectul adevarului. „Mergeti spre adevar, scrie el undeva, si veti fi liberi pentru ca fara adevar omul nu este liber“ (parafrazez). Adevarul si solidaritatea, altfel spus, ne face mai drepti si, prin asta, mai liberi si mai buni. Si, evident, mai puternici in fata „mecanismelor perversiunii“ si a „structurilor pacatului“. Recomanda, in aceste circumstante, „statul de drept“ si aspira ca pe pamânt sa se instaleze „statul bunastarii“ in care suverana sa fie legea, si justitia sociala, nu vointa de putere. Un stat in care solidaritatea umana sa functioneze si demnitatea transcendenta a persoanei umane sa fie recunoscuta… Or, tocmai aceste insusiri au fost distruse in om de sistemele totalitariste pe care prelatul polonez le-a cunoscut indeaproape.
Iata ce scrie el privitor la acest mecanism: „Trebuie sa adaugam ca totalitarismul se naste din negarea adevarului in sens obiectiv: daca nu exista un adevar transcendent, prin ascultarea fata de care omul isi dobândeste identitatea deplina, atunci nu exista nici un principiu sigur care sa garanteze relatii juste intre oameni. Interesul de clasa, de grup sau de natiune ii opune inevitabil unii altora. Daca adevarul transcendent nu e recunoscut, forta puterii triumfa si fiecare tinde sa utilizeze pâna la capat mijloacele de care dispune spre a-si impune interesele sau opiniile, fara a tine seama de drepturile celorlalti. Atunci omul e respectat doar in masura in care poate fi utilizat in scopul unei afirmari egoiste. Asadar radacina totalitarismului modern se afla in negarea demnitatii transcendente a persoanei umane, chip vazut al Dumnezeului nevazut si, tocmai de aceea, prin insasi natura sa, subiect al unor drepturi pe care nu le poate viola nimeni: nici individul, nici grupul, nici clasa, nici natiunea, nici statul. Nici majoritatea sociala nu are dreptul sa faca acest lucru impotrivindu-se minoritatii pentru a o marginaliza, a o asupri, a o exploata sau a incerca sa o nimiceasca.“
Capitolului „Fides et Ratio“ din aceste „Enciclici“ reveleaza o filosofie de existenta din care ratiunea (si, prin ea, filosofia si, in genere, stiintele asa zise laice, profane) nu sunt excluse. Dimpotriva! Ratiunea este chemata sa sprijine religia, adica dorinta de revelatie a omului, iar religia este insistent (as zice chiar: incisiv solicitata) sa vina alaturi de filosofie si, impreuna, sa modeleze omul (fiinta) si sa-i redea increderea in demnitatea transcendenta a persoanei sale. Sunt reflectiile, repet, ale unui om invatat si care judeca lumea cu inteligenta bunatatii sale. Credinta si Ratiunea, crede el, trebuie sa traiasca impreuna pentru ca „sunt ca doua aripi cu care spiritul uman se inalta spre contemplarea adevarului; D-zeu este cel care a pus in inima omului dorinta de a cunoaste adevarul si, in definitiv, de a-l cunoaste pe el pentru ca astfel, cunoscându-l si iubindu-l, sa poata ajunge la adevarul intreg despre sine insasi“ Admirabil! „Diaconia adevarului“ te poate ajuta „sa te cunosti pe tine insuti“, Ratiunea poate fi un aliat al Credintei in procesul cunoasterii, esential pentru om. Si, cum zice Pascal, unica, suprema lui demnitate in fragilitatea destinului sau de trestie gânditoare. Filosofia, care trebuie sa sincronizeze aceste doua aripi ale spiritului, are mare responsabilitate, scrie acest Papa invatat si omenos (omenos pentru ca el nu pierde din vedere faptul ca omul este prioritatea absoluta a filosofiei!) – „de a forma gândirea si cultura prin apelul peren la cautarea adevarului“… Papa Ioan Paul al II-lea vorbeste in primul rând, de adevarul revelatiei crestine, acela pe care, daca l-ai cunoscut, vei deveni liber… Dar, poti fi liber fara a fi moral? In enciclica „Veritatis splendor“, omul din rasarit, inspiratul polonez Karol Wojty?a scrie: „nu exista morala fara libertate“ si in alt loc, avertizeaza ca nici libertatea fara morala nu este o virtute. Dimpotriva, fara respectul moralei, libertatea duce spre mecanismele perversitatii si structurile pacatului…
*
La intrebarea lui Tertilian: „Ce au in comun Atena si Ierusalimul“?, „Ce au in comun Academia si Biserica?“, Papa Ioan Paul al II-lea raspunde, ca „prioritatea credintei nu este in competitie cu cercetarea proprie ratiunii“ si, ca Sfântul Anselm, intelectul trebuie sa se puna in slujba a ceea ce iubeste. Aceasta insemna ca „armonia fundamentala a cunoasterii filosofice si a cunoasterii de credinta este inca o data confirmata: credinta cere ca obiectul sa fie inteles cu ajutorul ratiunii; ratiunea, culmea cercetarii sale, admite ca necesar ceea ce prezinta credinta“.
Credinciosul acest modern, trecut, repetat, prin multe (prin suferintele totalitarismului comunist si prin filosofiile din veacul sau), resusciteaza ideea lui Toma de Aquino ca cercetarea (domeniul Ratiunii) trebuie sa fie in dialog cu Credinta, pentru ca, scrie el, „credinta nu se teme de ratiune ci o cerceteaza si se increde in ea (…) tot astfel credinta presupune si desavârseste ratiunea“. Asadar: Atena si Ierusalimul pot comunica in lumea de astazi, Biserica se poate intâlni cu Academia in postmodernitatea in care toate se schimba si toate se amesteca, iar relativismul, agnosticismul, negationismul au devenit modelele predilecte. Academia si Biserica (Ratiunea si Credinta) trebuie sa se impace pentru ca, impreuna sa dovedeasca faptul ca omul nu-i o nobila inutilitate pe lume si ca el poate avea acces la adevar si la revelatie. Acesta este indemnul pe care ni-l face acest om din rasarit, un om, putem spune azi, sfânt pentru ca a crezut pâna la capat ca Raul nu-i invincibil pe pamânt si ca in fiinta omului, oricât de modest ar fi, exista o demnitate si o dimensiune transcendentala… De aceea, Ratiunea (Stiinta) nu trebui sa intoarca spatele Religiei si nici invers, fiecare are ceva de facut si de ocrotit aici, pe pamânt, si anume: sa ocroteasca trestia gânditoare (omul fragil, vulnerabil, ingrijorat de soarta lui, lovit mereu de „structurile pacatului“ si strivit de imoralitatile puterii).
Ratiunea, lipsita de aportul Revelatiei, a strabatut cai laterale care risca sa o faca sa piarda din vedere tinta ei finala. Credinta, lipsita de ratiune, a subliniat sentimentul si experienta, riscând sa nu mai fie o propunere universala. Este iluzoriu a se gândi ca, in fata unei ratiuni slabe, credinta ar fi mai incisiva; dimpotriva, cade in pericolul grav de a fi redusa la mit sau superstitie. In acelasi fel, o ratiune care nu are in fata o credinta matura nu este provocata sa fixeze privirea pe noutatea si radicalitatea fiintei. De aceea, sa nu para nepotrivit apelul meu puternic si incisiv pentru ca filosofia si credinta sa recupereze unitatea profunda care le face capabile de a fi coerente cu natura lor in respectul autonomiei reciproce. Parresia credintei trebuie sa aiba drept corespondent curajul ratiunii.“
Ce-as putea conchide in privinta acestui Papa atipic, venit din rasaritul tragic al Europei secolului XX-lea? Nimic altceva decât ca a crezut cu ardoare ca adevarul nu poate fi cunoscut fara credinta si ca nu poti fi liber daca nu esti atent la binele pe care adevarul il contine.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper