Aniversarita cronica si acuta

Un articol de ALEXANDRU MUSINA

(Pentru Angela Marinescu, când implineste 70 de ani)

 

Din sumbrele vremuri comuniste, imi amintesc de doua titluri mari, pe prima pagina, care anuntau grupaje de texte aniversare consacrate unui scriitor: „Negoita Irimie la 50 de ani“, in „Tribuna“ clujeana, si „Edgar Papu la 75 de ani“, in „Luceafarul“ bucurestean, aflat in plina campanie protocronista. Pe cel de-al doilea mi-l amintesc datorita asocierii, intr-un cuvânt pornografic, dintre ultima silaba a numelui distinsului carturar si inevitabilul „la“ (asociere posibila, desigur, doar in mintea mea de obsedat). Pe primul, datorita uimirii pe care mi-a provocat-o: „Cine mai e si Negoita Irimie?“. Am citit grupajul de texte aniversare si am aflat: era redactor la revista „Tribuna“.
Pe modelul Cârmaciului si-al Leanei sale, aniversati tot mai des, mai nevrotic si mai labartat, ego-ul scriitorilor din epoca era „tratat“ (de zecile de ani de umilinte si frustrari provocate, intre altele, de nemiloasa cenzura si maladiva autocenzura) cu câte un „modest omagiu la implinirea unei frumoase vârste“.
*
Credeam ca obiceiul a cazut in neagra uitare. Dar nu, reflexele (neo)comuniste – de simpla lingusire fanariota? – sunt greu de stârpit, ca pirul sau gândacul de Colorado. Cronicizata, „in adormire“, vorba securistilor de odinioara,  boala s-a acutizat din nou. In ultimii 3-4 ani – sa fie aniversarita un semn de revenire la normalitate? – au reinceput sa infloreasca culegerile omagiale. Mecanismul e simplu si relativ ieftin: un editor smecher – sa zicem, Calin Vlasie – gaseste câte un (de obicei) critic prestigios – sa zicem, Sanda Cordos sau Al. Cistelecan – fan al unui scriitor respectabil, devenit si mai respectabil prin atingerea unei „frumoase vârste“ (70, 75, 80 de ani) si-l roaga sa alcatuiasca un volum aniversar. Criticul da sfoara-n tara. De refuzat, e greu sa-l refuzi: atât el, alcatuitorul, cât si autorul despre care urmeaza a scrie iti plac, poate iti sunt chiar prieteni. Asa incât lasi totul deoparte (termenele sunt strânse, datele aniversare sunt nemiloase) si-ti dai si tu obolul. Mai departe? Nimic. Contract pentru textul scris nu ai, nimeni nu te anunta când a aparut volumul (la care ai contribuit si tu, totusi!), daramite sa mai si primesti un exemplar sau doua din el… („Daca-ti trebuie, fa bine si comanda-l de pe site-ul editurii, ca si-asa se vinde prost!“)
Concret: acum un an, domnul Mircea Martin m-a intrebat daca sunt de acord sa apara, in volumu-i aniversar, un poem de-al meu, de acum treizeci de ani, care ii era dedicat. Am fost de acord, ba chiar m-am bucurat: credeam poemul cu totul pierdut. Volumul a aparut, la „Paralela 45“, dar nici pâna azi nu l-am vazut.
Mai de curând, Sanda Cordos si Al. Cistelecan m-au rugat sa scriu despre Ion Pop, respectiv Mircea Ivanescu. Puteam sa-i refuz? Evident ca nu! Dar ce sa scriu? Exegeza, portret critic, amintiri despre? „Scrie si tu ceva, orice, ca doar iti place Mircea Ivanescu, nu?“, vorba lui Cis. Pentru mine, „orice“ egal „ceata“, laitmotivul poeziilor de acum 20 de ani ale lui Caius Dobrescu. Ce sa fac? Am improvizat si eu, ca orice român cu oarece talent. Dar ma intreb, cu inima strânsa: ce loc vor ocupa aceste texte ocazionale in volumele de „Opere complete“ Alexandru Musina si cum le vor interpreta hermeneutii viitorului?
Din fericire, I.B. Lefter – ingrijitorul volumului aniversar Nicolae Manolescu – nu m-a solicitat. Ce sa mai fi scris?! Doar publicasem deja, in „Scrisorile unui fazan“, un text de aproape treizeci de pagini, in care spusesem ce avusesem a spune despre Manon Lescaut!
*
Asemenea culegeri sunt, cu exceptia interviului cu aniversatul, extrem de previzibile, deci plicticoase. Ca doar n-o sa te apuci sa critici sau sa ironizezi un om ajuns la senectute! A ajunge la o vârsta inaintata e un merit in sine. Vorba domnului Livius Ciocârlie „Bine ca am ajuns la 70 de ani, ca am inceput sa iau si eu premii“. Numai ca, repet, e aproape la fel de greu sa refuzi sa participi la ele cum era, pe vremuri, sa nu scrii poezii „patriotice“ sau texte pentru anualele „Omagii“ de ziua Cârmaciului. Vremurile s-au schimbat, nu si oamenii & mentalitatea aferenta.
Acum câteva zile, m-a sunat teribila (in aparenta), dar extrem de simpatica (daca ai umor si o cunosti mai bine) Angela Marinescu: „Nu scrii despre mine pentru volumul aniversar?“ „Care volum?“ „Cum, care? Imi scoate Vlasie, la „Paralela 45“, un volum cu ocazia implinirii a 70 de ani.“ „70 de ani? Nu se poate!“, am dat-o eu cotita. „Tu, pentru mine, esti vesnic tânara, mai tânara decât junele poete care te imita.“ „Nu-ncerca sa ma pacalesti! Haide, ce ti-e asa de greu?! Stiu ca ai mai scris despre Mircea Ivanescu, despre Ion Pop…  Te-ai suparat cumva pe mine?“ „Nu, dar… cine ingrijeste volumul?“ „un cristian.“ Am rasuflat usurat: aveam un motiv temeinic sa nu scriu. Numitul un cristian, pe vremea când a fost colaborator al editurii mele, mi-a tras „o teapa“ de 14-15 milioane (lei vechi, totusi!). I-am explicat Angelei ce si cum. Sper sa fi inteles si sa nu se fi suparat.
Nu ca nu as fi vrut, dar ce sa fi scris despre o poeta pe care am intâlnit-o de câteva ori la Terasa Muzeului Literaturii, dar cu care, e drept, am vorbit sute de ore la telefon? Ca, desi se vaita tot timpul ca e bolnava, e de o vitalitate incredibila? Ca uraste, visceral, toate poetele de peste 35 de ani? Ca e mare cititoare de poezie si chiar se pricepe la? Ca e in aceeasi zodie cu mine si, poate de aceea, nu ma enerveaza niciodata, chiar când pare agresiva, ci ma face sa râd? Exegeza poeziilor ei? Sa fim seriosi: nu sunt critic si, in plus, nu mai fac asa ceva nici pentru mine! Macar despre Ion Pop si Mircea Ivanescu am putut sa povestesc câteva intâmplari cu tâlc. Dar despre Angela? Sa relatez conversatiile noastre animate, dar atât de dezlânate? In tot raul e si un bine: noroc ca un cristian mi-a tras „teapa“ acum 10 ani!
*
Dupa ce am inchis telefonul, am stat si-am cugetat putin. Si m-a apucat groaza: exista nu stiu câti scriitori la care tin (mai mult sau mai putin) si care implinesc sau vor implini in curând „o frumoasa vârsta“: 60, 65, 70, 75, 80, 85, ba chiar – Doamne-ajuta! – 90 de ani. Si la fel de multi critici pe care nu-i pot refuza. Când sa imi mai scriu si propria opera, ca sa aiba ce lauda mai junii in volumul de la 90 de ani?! (La 90 mi se pare OK, ca oricum nu prea mai ai alte placeri. Inainte, insa, am sa refuz orice volum de laude aniversare, ca prea seamana a „piatra tombala“, vorba lui Mircea Cartarescu.)
Asa incât, mi-am luat inima in dinti si am scris textul de fata, care se va incheia astfel:

Dragi scriitori care impliniti o frumoasa vârsta,
La multi ani! Sa traiti cât Matusalem si sa contribuiti cu noi si noi capodopere la turnul literelor române! Va iubesc si va apreciez pe toti, dar – ca sa nu fac discriminari – nu am sa mai scriu despre nimeni.
Dragi si pretuiti peste masura critici români,
Va apreciez superlativ pe toti si am nevoie de cronicile voastre (nu neaparat superlative) despre cartile mele ca de aer. Dar, ca sa am parte de cronici, trebuie sa scriu carti, cartile mele, nu mici textule, vorba lui Luca Pitu, despre altii. De aceea, va rog sa ma intelegeti si sa ma lasati in ale mele!
Cu disperarea (ca nu ma veti intelege) in suflet, dar hotarât,

P.S. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut, nebagat in seama, de 50 de ani. Ma si vedeam o clona a lui Negoita Irimie: „Alexandru Musina la 50 de ani“. Din fericire eram – si inca mai sunt, sper – un autor suficient de marginal & antipatic incât sa fiu scutit de grupaje (nu zic volume!) de articole aniversare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper