„Prietenii mei, scriitorii …“

Un articol de C. STANESCU

Spectacolul de sunet si lumina al deconspirarilor din lumea scriitorilor precum si acela al rasunatoarelor „divorturi“ intre prieteni care se produc in urma acestor mult prea triste si penibile dezvaluiri este in toi. Si promite ca lumea scriitoriceasca atât de marginalizata sa ajunga si ea, in fine, in „top“. In topul celor mai mediatizate scandaluri ale momentului: cele trei divorturi din tot atâtea cupluri celebre ale zilei de azi recrutate din lumea modistelor, a topmodelelor si a afaceristilor pe seama sportului. Una e sa divorteze Oana de Pepe si alta e, bunaoara, despartirea lui Nicolae Manolescu de Nicolae Breban.

 

Citesc „dezvaluirile“ si comentariile pe marginea lor si nu incetez sa ma minunez. Ma minunez in primul rând de penibila reabilitare, involuntara desigur, a unor fosti mari responsabili ai Securitatii. Ei sunt luati ca „martori“ ai compromiterii unor scriitori si giranti ai „cedarii“ de care acestia au dat dovada. Asa, un reputat critic si istoric literar il „infunda“ pe fostul sau prieten, scriitor important, recurgând la butaforicul Nicolae Plesita, generalul caruia pâna si „literatul“ Nicolae Ceausescu i-ar fi observat, cum rezulta din memoriile numitului general: „Tu esti sensibil, Plesita. Trebuia sa fii scriitor“!
Desi nu-mi plac patetismul si activismul pe care fosta mea colega de redactie de la „Scânteia tineretului“, Lucia Hossu Longin, le pune in slujba noilor comandamente, nu pot sa nu-i dau dreptate când scrie intr-un articol din „Observator cultural“ despre „Ochii si urechile poporului“, cartea de convorbiri a fostului „scriitor“: „Plesita a supervizat lumea intelectualilor din partea Securitatii. Detaliile pe care le furnizeaza in legatura cu „prietenia“ lui cu scriitorii sunt comice, daca n-ar fi incarcate de o unda tragica. „Imprumuta“ carti de la Paul Goma, a dat ordin sa i se dea casa si mobila lui Nichita Stanescu. Fizicianul Horia Hulubei nu se putea dispensa de „Secu“ pentru a-si omologa realizarile. Pe Noica l-a rugat personal sa-i ajute pe tinerii Liiceanu si Plesu sa scrie „Jurnalul de la Paltinis„, cu Ion Ratiu „s-a pus“ de acord pe probleme capitale pentru România, incepuse un dialog cu Mircea Eliade pentru revenirea in tara; a dat ordin sa inceteze tracasarea lui Coposu si l-a transformat intr-un „lucrator al Arhivelor Statului“. „Trebuia turnata cultura in aparat!“ spune trestia gânditoare care se cheama Plesita. Asta-i generalul ale carui convorbiri cu Nicolae Breban stau „dovada“ ca scriitorul a colaborat?! De altfel, chiar Plesita conchide ca „n-a ramas unul pe suprafata pamântului care sa vina in contact cu mine si sa nu lucreze…“ Asadar, dupa „colegii mei, academicienii“, avem „prietenii mei, scriitorii“! Pe spusele acestui fanfaron sinistru, prietenul scriitorilor, care ne asigura ca „n-a ramas unul care sa nu…“ se bazeaza acum impartirea lumii intre „buni“ si „rai“, „patati“ si „nepatati“, „rezistenti“ si „oportunisti“, „slabi“ si „tari“ etc. etc. Este, vorba lui G. Liiceanu, „strigatoare la cer“ reabilitarea si credibilizarea postmortem a fanfaronului suspectat de insusi N. Ceausescu de „minciuna romantica si adevar romanesc“!
Despre „Deconspirarea scriitorilor, mod de intrebuintare“ scrie in „Observator cultural“ Paul Cernat: „Ar trebui sa evaluam trecutul cu discernamânt, contextualizând cu grija, separând planurile si fara partizanat autolegitimator. Insa, intr-o lume in care relevanta publica a scriitorilor ca scriitori, nu ca formatori de opinie in media, a devenit marginala, imi e tot mai clar ca modul in care sunt instrumentate aceste dezvaluiri implica adesea mize de putere, vizând compromiterea unor adversari ideologici si reglari de conturi. Ele fac parte dintr-o batalie pentru Legitimitate si Valoare (cu tot ce implica asta: prestigiu institutional, resurse de capital simbolic si acreditarea publica drept «Elita intelectuala autentica»)“. Paul Cernat inclina spre un echilibru confundabil de catre „eticisti“ cu „relativismul moral postmodern“ si precizeaza: „Ma tem ca accesarea discursului maximalist moral – oficializat intre timp de catre establishment-ul politic – ofera mai multe alibiuri autolegitimante, invocate justitiar de pe pozitiile unor clerici laici, prin erijarea oportun(ist)a sau fariseica «de partea Binelui istoric». Ea nu ne mai ajuta sa cunoastem mai exact si mai profund lumea dinainte de’89, ci ofera doar iluzii ale stimei de sine: «noi si ai nostri» suntem buni, meritam admiratie si recunoastere, «ei si-ai lor» sunt culpabili, sa ne lase si sa ne ceara iertare confirmându-ne superioritatea. De fapt, si unii, si altii (exceptie fac opozantii directi ai regimului sau, de partea cealalta, nomenclaturistii si tortionarii) au fost acomodanti si «sub vremi». Asupra pericolelor inlocuirii «marii Povesti» de legitimare a vechiului regim cu un discurs contrar la fel de exclusivist si profitabil (mitologia eroica a anticomunismului postcomunist) a atras atentia Vasile Ernu, asumându-si riscul de a fi taxat, aiurea, drept nostalgic al comunismului. Modul in care e instrumentata «dosariada» il confirma“. (Clericii laici de care vorbeste Paul Cernat isi autolegitimeaza pozitia de pedagogi ai Binelui si Raului si dau fara sa clipeasca lectii de buna ori rea purtare. Unii dintre acestia sufera de amnezie selectiva, altii vadesc stranii sau naturale fenomene de „falsa memorie“. Intr-un jurnal un cleric laic inventeaza episoade care n-au existat sau lasitati imaginare din partea altora intr-un curat delir de autovictimizare si, implicit, eroica rezistenta. Bunaoara, exmatriculata din facultate, fosta victima isi „aminteste“ in jurnal cum bunul sau coleg ii pândea de dupa perdeluta trecerea pe strada spre a nu risca o intâlnire compromitatoare! In replica la aceasta turnatorie inocenta, dar mincinoasa, invinuitul corecteaza informatia cu strada si numarul locuintei sale, cu totul altele decât cele din falsa memoria a diaristului … ) In interventia sa judicioasa din „Observator cultural“, Paul Cernat vorbeste despre mizeriile acestei deontologii vicioase si se intreaba: „cine judeca?“. „Ar fi multe de spus – scrie el – despre lasitatea celor care ii ataca pe cei deconspirati oficial, dar se prefac a-i ignora pe cei inca nedeconspirati, cunoscuti de toata lumea pentru «pactele» lor antedecembriste. Am auzit oameni pe care-i pretuiesc avansând ideea unei lustrari canonice – inclusiv eliminari din manualele scolare – a tuturor scriitorilor dezvaluiti ca informatori. Când insa l-am intrebat pe scriitorul X daca n-ar trebui, atunci, sa intre sub incidenta lustratiei canonice si scriitorul Y, inca nedeconspirat, dar cunoscut de mult ca atare, mi-a raspuns: «nu pot sa spun nimic rau despre Y, e prietenul meu, a fost fortat, ne-a marturisit de atunci etc.»“ Ce-i de facut? Autorul articolului vine cu un raspuns de bun simt ce inlatura practica judecatorilor improvizati pe care falsa memorie si marea prietenie ii pot manipula: „N-ar fi oare de dorit sa lasam judecata pe seama victimelor, a Justitiei daca e cazul, a analizei istorice seci sau a bunului Dumnezeu, cautând marii vinovati (cei care dadeau ordine!), nu razboindu-ne cu instrumentele lor conjuncturale? Da, au cedat, dar nu pentru asta ii pretuim. Faptul ca un scriitor, artist etc. a facut cândva pactul cu Securitatea sau a activat zelos in organizatia de partid comunist nu-l face nici inferior cultural, nici mai putin calificat pentru a se pronunta azi in spatiul public, intr-un mod critic … Le afecteaza, in schimb, credibilitatea in a da lectii de integritate, eufemizându-si – din considerente de imagine – propriile compromisuri. Desigur, circumstantele sunt foarte diferite, nu toti s-au «mânjit» la fel, dar intr-un regim care a durat atât de mult, putini au scapat fara a plati un pret.“ Atât de putini, incât batalia acerba pentru ocuparea putinelor locuri risca a transforma minoritatea in majoritate si viceversa! Trecând la concretizari si exemplificari, Paul Cernat se opreste la „cazul Breban“: „Ar fi fost, poate, de dorit ca, din chiar momentul in care va fi aflat ca «i se pregateste ceva» de la CNSAS, orgoliosul Nicolae Breban sa-si fi exprimat regretul, printr-o scrisoare publicata in «România literara», pentru atitudinea «de soricel» (cf. N. Manolescu) din fata generalului Plesita, binemeritând astfel indulgentele din partea presedintelui USR pe care le-a primit poetul Ioan Es. Pop, pe principiul «asa da/ asa nu». Dar Paul Goma insusi ar ridica sprâncenele citind rândurile – juste altminteri – ale «prietenului» sau Manolescu, din editorialul «Cum ne asumam trecutul», aparut in «România literara» nr.16/ 2011: «Mult-putina experienta in materie pe care o am ma obliga sa spun ca singurul lucru de care N. Breban se face vinovat cu adevarat este de a fi fost folosit de Plesita et comp. ca agent de influenta. Mai ales in legatura cu Paul Goma, in anul de gratie 1977. Nu stiu daca scriitorul era constient de manipulare. Inclin sa cred, bazat pe ce-mi spunea in acei ani, ca era irevocabil convins ca manipulatorul era el, marele Breban, si nu securistii, bietii de ei! Din pacate, lucrurile stateau exact pe dos. Rapoartele securistilor arata ca-l cunosteau mult mai bine decât ii cunostea el pe ei. Stiau pe ce butoane sa apese ca sa-i trezeasca orgoliul si sa-l determine sa colaboreze / … / Partea proasta este ca nici astazi N. Breban nu accepta ca a fost folosit fara scrupule si ca i s-au smuls declaratii compromitatoare moral pentru el si primejdioase profesional pentru noi.» Pentru care «noi»? Alaturi de alti scriitori onorabili, Nicolae Manolescu s-a «nesolidarizat», in 1977, cu miscarea Goma, pe motiv ca scriitorul protestatar «n-are talent», iar protestul sau ar fi doar o chestiune de ego hipertrofiat. Nu stiu in ce fel va fi «actionat» Breban ca agent de influenta in acest caz, dar, cu o atare atitudine a confratilor…“ Increderea nestramutata si nelimitata in „rapoartele securistilor“ condusi de fanfaronul care „trebuia sa fii scriitor“ (apud N. Ceausescu) inregistreaza, cum vedem, inca o victorie a lor impotriva scriitorilor: daca aceste rapoarte „arata ca…“ e, cu siguranta, verosimil ca manipulatorul era manipulat! Se pare ca, veritabila „literatura“, beletristica din rapoartele securistilor merita si ea un capitol special intr-o istorie literara dreapta si nepartinitoare cu toti scriitorii si „prietenii“ lor. In ce priveste noua „prietenie“ de nevoie cu P. Goma amintita in treacat de Paul Cernat – orice comentariu mi se pare de prisos…
La rândul sau, Daniel Cristea-Enache sesizeaza cu ascutime devoalarea „in trepte“ a cazurilor de scriitori despre care se spune ca au colaborat cu cine ar fi colaborat. Aceasta devoalare conduce, treapta cu treapta, la un adevar pe bucatele, un adevar „imbucatatit“ ce sfârseste sau poate sfârsi intr-un mare neadevar. Dupa ce o parte din documentele dezarhivate ajung, „pe surse“ (era sa scriu „pe scurse“) in presa sub forma unor anchete pripite si cu scopul compromiterii scriitorilor in cauza, vine la rând cererea unui punct de vedere oficial din partea a doua institutii: Academia Româna si Uniunea Scriitorilor. Daniel Cristea-Enache scrie mai departe: „Si aici am observat doua tipuri de reactie. Academia, de fiecare data, isi apara membrii sau, in orice caz, contextualizeaza culpa scriitorului (a savantului) adus in discutia publica. Sunt invocate meritele recunoscute ale academicianului, scoala pe care el a intemeiat-o s.a.m.d. In schimb, Uniunea are o abordare freestyle, dupa umorile presedintelui sau, si judeca aceleasi lucruri cu masuri diferite. Importanta nu este opera scriitorului in chestiune, important nu este nici macar dosarul sau de Securitate. Esential e daca el «se intelege» sau «nu se intelege» cu actualul prezident, care, la rândul sau, nu mai stie daca vorbeste in numele institutiei ori in al lui personal. Intr-un editorial recent, ajungea sa-l ameninte pe un scriitor cu dezvaluiri din dosarul acestuia… Jenant“.
… A fost odata un proeminent critic literar care, agasat de curiozitatea nesatioasa a onor publicului cititor fata de ce se petrece in iatacul sau chilia scriitorului, a dezavuat memorabil acest urât obicei, aratând cu mare justete si pertinenta morala ca acest public rau, indiscret, indecent si imoral vrea mai mult sa stie ceea ce face scriitorul decât ceea ce scrie scriitorul: ce vremuri! Acele vremuri vor fi trecut in calendar, nu si din capul de azi al multora de atunci. Libertatea a strecurat pe usa din dos a democratiei si ideea ca scriitorul nu trebuie sub niciun chip aparat de calomnie, ci lasat prada hienei curiozitatii publice, la discretia literaturii compromitatoare din rapoartele compuse de securistii „prietenului scriitorilor“, el insusi scriitor uns de N. Ceausescu. De ce n-ar trebui sa fie mai ales acum scriitorii „aparati“ de sagetile otravite ce continua sa mai zboare dintr-un invizibil castel kafkian, e greu de inteles. Raspunsul cel mai comod e, desigur, acela ca scriitorul se „apara“ singur, prin cartile lui. Pentru a preveni imbucatatirea adevarului si, astfel, distorsionarea lui, Daniel Cristea-Enache propune judecatorilor si publicului un fel de „decalog“, zece puncte pe care, scrie el, „fireste, sunteti liberi sa le acceptati sau sa le amendati“. Poate ca multi le vor si respinge. Interesant intre altele este punctul 5 din „decalogul“ lui Daniel Cristea-Enache: „Am o mare curiozitate legata de subiectul celor in continuare conspirati, deci activi. Am banuieli si indicii in legatura cu unele onorabile persoane al caror comportament deviant se poate explica si prin asumarea, in continuare, a unui anumit rol. Functia onorifica si rolul operativ: e interesant când afli, prin deductie, ceea ce desecretizarile ulterioare vor confirma la un moment dat“. Ne asteapta vremuri grele, trecutul e din ce in ce mai imprevizibil.
Sa nu uit: ultimele numere din „România literara“ sunt doldora de articole, anchete, recenzii, interviuri care mai de care mai interesante. Din cele multe retinem un articol memorabil al lui Alex Stefanescu despre gustul (ne)literar al lui Horia-Roman Patapievici, corespondenta din Bonn a dnei Rodica Binder despre ecourile unei carti de Emil Cioran („Despre Germania“), un interviu exceptional al lui Gh. Grigurcu, „lecturile libere“ ale lui G. Dimisianu, in chip special aceea dedicata poetului Eugen Jebeleanu, sarbatorit cu discretie, cum cu tristete retinuta noteaza eminentul critic, in fine, revelatia din a doua saptamâna a lunii mai, „Sergiu Mandinescu – poetul temnitelor comuniste“, cu un articol recuperator de Alexandru Niculescu si o pagina de poezii impresionante. Revista mai publica un foarte interesant dialog din 1995 cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca realizat de Marian Ilea. Apreciind ca „binefacatoare“ intrarea in politica a scriitorilor (opinie care, cu trecerea timpului, poate suferi mari corectii), Virgil Ierunca spune: „Nicolae Manolescu este pentru mine intruchiparea omului politic responsabil in clipa de fata. El reabiliteaza politicul in dauna politicianismului, Iar daca ar esua, dat fiind electoratul nostru mutilat de istoria recenta, pâna si un esec al lui ar constitui o adevarata victorie impotriva obscurantismului neaos ce atenteaza la identitatea României reale“. Intre timp, esecul victorios al criticului s-a produs, iar identitatea României reale se vede din ce in ce mai putin si mai stearsa. Cu privire la „perspectivele europene“ ale literaturii române, Virgil Ierunca raspunde in felul lui Marin Preda, aruncând putina apa rece peste o obsesie fierbinte si specific nationala de a cuceri (cultural) Europa: „Cât despre perspectivele europene, pentru a crea forme care sa se impuna si aiurea, trebuie mai presus de orice sa renuntam la aceasta obsesie inhibanta. La masa de lucru fiecare scrie pentru sine. Apoi pentru milioanele de oameni ce vorbesc aceeasi limba cu el. «Raspândirea» peste hotare si Premiul Nobel mi se par niste fantasme provinciale paguboase“. O opinie sanatoasa care trebuie, periodic, repetata. O atentie speciala merita recenzia din „România literara“ intitulata „Creditarea realismului socialist“ dedicata volumului „Literatura in totalitarism 1955-1956. Clasicizarea realismului socialist“ (vol. IV), Ed. Cartea Româneasca, Buc. 2010, 440 pag. Volumul face parte din seria de remarcabile studii ale excelentei cercetatoare Ana Selejan despre literatura din perioada comunista. Nelipsita de o unda vizibila de satisfactie pricinuita de continutul dezvaluirilor din documentele prezentate de Ana Selejan, recenzia respectiva si-a pierdut semnatarul pe drum. Anonima, are o nota personala, pe alocuri destul de accentuata. Ideea principala a recenziei, nu stiu daca si a volumului recenzat, ar fi ca marii scriitori, iar nu puzderia celor de duzina iviti peste noapte ori a batrânilor reciclati ar fi „creditat“ sau/ si „clasicizat“ realismul socialist. Ideea nici n-ar fi prea noua, printre primii care au fomulat-o, a fost Cristian Tudor Popescu, inconvertibilul nostru „trouble fête“ care l-a „subtiat“ si pe Nichita Stanescu la dimensiunile unui buletin de identitate: „Mari scriitori – mari prostituati“, scria el la inceputul anilor ’90. Recenzia din „România literara“ acrediteaza, in mare, si cu vizibila satisfactie aceeasi (pre)judecata cu privire la „vinovatii“ realismului socialist: doar ca intre „clasicizarea“ politica si oficiala a unui curent menit disparitiei si „creditarea“ lui de câtiva scriitori, fie si mari, e o mica mare deosebire… Si, peste toate, nu cred ca acele compromisuri triste ale marilor scriitori ne dau motive de satisfactie ori pricini de jubilatiune indecenta.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper