„Liberi!“, dar mereu cu conditii de sclavie

Un articol de CORNEL DINU

Galatiul a invadat terenul si a ocupat orasul dupa victoria meritata, din penultima etapa a echipei lor, in fata celor de la „Poli“ Timisoara. O victorie care, in mod normal, le-ar aduce primul titlu de campioni. Si lor si, mai ales, Moldovei in palmaresul fotbalului de la noi. Ce este sigur la noi in acesti ultimi ani este haosul, balacareala, contestatia oricarui verdict si scadere dramatica a nivelului de trai a peste 10 milioane de români. Astfel, se mai asteapta inca verdictul „TAS“ de la Laussane in privinta unei posibile rejucari a primei partide din retur, „Pandurii – Otelul“, initial transata de comisiile abilitate pentru incalcarea prevederilor regulamentare de la noi, fara joc, cu 3-0 in favoarea celor scaldati de Dunare. Si daca ne-a ramas in urechi indemnul copilariei „La bulivar, birjar!“, acum ne chinuie faptul ca la nicio judecata de la noi verdictul nu ne convine asa ca… „la tribunalele internationale, mon cher!“. Sigur ca formula de respect, „mon cher“ am introdus-o eu; acum nu se mai practica nici macar apelativul „taticu’“, din tineretea mea. Am decazut in grotescul feminin „fata“ si in agresivul masculin „ba“. Suntem indiferenti sau chiar hrapareti, cu precadere, in ceea ce priveste existenta si soarta semenului nostru. Ne-au invrajbit in asemenea hal tocmai cei care ar trebui sa oblojeasca suferintele neamului si sa-l uneasca. N-as vrea nici macar sa-i mai numesc pe acesti veleitari politici, in prea marea lor majoritate lipsiti de scrupule, ocupanti ai deplorabilei noastre scene politice, dar nu ma pot abtine… De aceea s-a ajuns sa consemnam intâmplari si date de necrezut. In privinta asa-numitei justitii românesti, un jurist ancorat puternic in actualitatea acestui domeniu imi spunea de curând ca, la cele 20 de milioane de locuitori, 10 milioane ar fi angajate, dar se inregistreaza 12 milioane de procese! Ce, de ce si cu cine, nu mai are sens sa precizez. Si nu se poate spune nici ca am fi un popor de procesomani. Parca mai ieri litigiile dintre sateni le hotarau, inaintea procedurii judiciare, invatatorul sau preotul urbei. Dar acum, tocmai aceste adevarate institutii ale societatii românesti, alaturi de sanatate, de adevarata si necesara administratie, au fost cele mai lovite de asa-zisa reforma a celor de la putere. Printr-un act incontestabil dictatorial. Nu intâmplator, din ce in ce mai multi regreta vremurile dinainte de 1989.
Se petrec, prea adesea, acte neverosimile, mai josnice decât bâta folosita in comuna primitiva pentru câstigarea existentei. Plecam duminica noapte, târziu, dupa comentariul de la un post de televiziune al derby-ului, in lift, cu câtiva tineri. Ei bine, unul dintre ei povestea cum nepotul sau a fost rapit, dar regasit lânga un copac dupa câteva zile. Inconstient si cu o perfuzie in vena. Era, totusi, „ajutat“, dupa ce i se furase, pentru vânzare, nimic altceva… decât un rinichi! De necrezut, nu-i asa? Nu stiu daca se va confirma si aceasta „reusita“ a democratiei noastre, dar numai o povestire de acest fel, te face sa tremuri si sa te rogi: Da, Doamne, sa nu fie adevarat!
Paradoxal, in comparatie cu toata aceasta decadere in care ne zbatem, fotbalul, atât de chinuit si el, este mai drept decât multe dintre sectoarele societatii românesti. Chiar daca se spune, intemeiat, ca pâna acum, omul n-a cunoscut si n-a trait in civilizatiile ce s-au succedat (daca se pot numi astfel) decât adevaruri relative si aproape deloc dreptatea. Am mai spus si o repet, referindu-ma nu numai la surprinzatorii ultimi 20 de ani din acest sport, ci chiar la vremurile când am intrat eu in marele fotbal, in 1966: ei bine, cred ca, doar cu doua-trei exceptii, echipa care si-a asezat laurii de campioni i-a meritat cu prisosinta. In ciuda abjectiilor greu de auzit si de suportat, aproape zi de zi, din partea unor conducatori (cum se cred ei), aruncate in lupta pentru maleficul rating pe mai toate canalele media românesti, „Otelul“ este o invingatoare merituoasa. Chiar de necontestat! In primul rând, pentru ca a dovedit adevarul suprem, dominant in acest joc, trecator si el ca toate cele lumesti. Acela ca este vorba de un joc in care se impune forta colectivului. Nu intâmplator aceasta realitate este spusa de o suta si ceva de ani in vestiarele cluburilor britanice: „Nimeni nu este mai puternic decât echipa!“. De aici se subintelege si subordonarea valorilor in scopul triumfului interesului colectiv. Iar Galatiul lui Dorinel Munteanu, Marius Stan si al jucatorilor pe care i-au crescut si i-au ales a intruchipat cel mai bine, la noi, acest precept inventat parca de druizii celtici. Mai mult decât atât, fotbalul, se poate afirma, chiar ii pedepseste pe cei trufasi, pe scandalagii semanatori de furtuna in cotidianul jocului nostru. Este cazul conducatorilor obisnuiti sa iasa mereu la rampa nefasta si pagubitoare pentru toti (incitanta periculos pentru suporterii firmelor noastre de traditie din fotbal), cu tot felul de otravuri, chiar inaintea unor meciuri care nici macar nu s-au disputat. Nu intâmplator, este primul an, cred ca dupa câteva decenii, când nu se mai asaza pe podium reprezentante ale Capitalei. Prima campioana a Moldovei a mai oferit o pilda, ce trebuie sa le dea cel putin de gândit, daca nu cumva si de urmat, echipelor rasfatate de pâna acum ale fotbalului românesc. Aceea ca si-a crescut in propria casa o mare parte a componentilor lotului, cheltuind si cel mai putin decât campioanele ultimului deceniu, indiferent de sarabanda preturilor halucinante de la noi. Au aplicat principiul unor contracte mici si a unor prime de victorie cumulate co-interesant, tentant si mobilizatoare pentru modestii lor jucatori. Bineinteles ca unii „priceputi“ chilipirgii doar prin pricini de copii ai ulitei si ai santului românesc i-au condamnat si pentru aceasta practica, emanata de realitatea ca „nu trebuie sa te intinzi mai mult de cât te tine plapuma“. S-a ajuns pâna acolo incât, Marius Stan a fost acuzat ca ar practica sclavia!? Tocmai de catre un produs al inselaciunilor care-i ajuta pe unii sa se imbogateasca! Tocmai de catre unul care practica cu adevarat sclavia, cu o conditie de libertate, ca in Roma antica a tiranilor… Pentru ca si-a obligat jucatorii (oameni liberi, dar cu o conditie de sclavie!) sa semneze o clauza prin care sa nu reclame la forurile competente, in momentele in care nu sunt platiti la timp! Iar aceasta boala nu ne este straina. E doar reactualizata. Nu le spunea marele Arghezi, dupa reabilitare, liderilor bolsevici (neaosi destui!) când isi aprindeau tigarile americane: „Observ ca una vorbiti si alta fumati“? Da domnilor, cam tot acolo suntem si acum. Nenorocoasa natie! Oricum, sa mai asteptam putin. Nu-i exclus ca instanta de la Laussane, stiind cam ce-i cu regulile si cu justitia de la noi, sa surprinda hotarând rejucarea meciului „Pandurii – Otelul“. Sa te tii veselie! Atunci, daca am avea un minimum de decenta, comisiile ar trebui sa-si dea imediat demisia. Iar regulamentele in vigoare, pur si simplu, arse. Aiurea! N-avem noi atâta dram de decenta. Mergem inainte! De la indoielnice succese, la dezastre sigure. Si invers. Asta ne e felul!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper