„Cel mai mare imblânzitor de cai“

Un articol de Narcisa Stiuca

Unul dintre „exporturile de imagine“ cele mai rentabile ale românilor a fost, de mai bine de un secol, cultura traditionala. Nu ma voi  referi aici la participarile tarii noastre la expozitiile universale (Londra – 1851, Paris – 1867, Viena – 1873), ci la cele dintâi prestatii coregrafice ale unor grupuri taranesti peste hotare.
In 1897, la implinirea a 50 de ani de când Franz Iosef devenise imparatul Austriei, un grup de barbati de la Fundu Moldovei plecau la Viena pentru a juca in fata lui Arcanul, dans de o ceremonialitate viguroasa pe care tinerii bucovineni il executau când venea vremea recrutarii.
In 1935, la invitatia English Folk Dance and Song Society, câtiva argeseni de pe Magura Optasilor, unii dintre ei, muncitori in Bucuresti, erau alesi sa reprezinte România la un festival international de mare anvergura, dupa o „previzionare“ ad-hoc facuta intr-un tramvai de Constantin Brailoiu si Harry Brauner.
E de la sine inteles ca asemenea treceri dincolo de limitele spatiului familiar al satului au avut un ecou puternic si prelungit in constiinta protagonistilor, cu spectaculoase reverberatii in amintirile urmasilor lor. Prin anii ’30 „Echipele Regale“, cum erau numite de catre localnici colectivele de cercetatori conduse de profesorul Dimitrie Gusti, regaseau, sub chipul impovarat de ani al unor talentati dansatori bucovineni, pe cei care „jucasera Arcanul pentru Imparatul“, iar eu, catre sfârsitul anilor ’90, am fost fascinata de o poveste:
„Calusu’ a-nceput odata cu iel, cu Ilie Martin! S-a facut din mai multe jocuri pe care el le-a jucat si apoi a facut si ceata. El a fost cu obiceiul asta si la Londra, unde a luat Zeita de Aur in 37! Le-a inmânat-o regina Elisabeta a II-a! Costumu’ lui a ramas acolo, la British Museum, in Londra. Am primit acum multi ani o scrisoare de acolo ca il au si-l pastreaza. Era cu fes turcesc, cu margele. Si opincile si pintenii sunt tot acolo. Tata-mare a primit atunci doua iepe pur sânge pe costum. Au venit la o luna-doua cu trenul! Am avut armasari pâna mai incoace din iepele alea!“ – mi-a spus, in vara lui 1997, unul dintre cei mai buni coregrafi din Arges.
Rusaliile trecusera, asa incât am hotarât ca in anul urmator sa-i vad pe calusarii din comuna Colonesti (fosta Maldaru) la ei acasa. Am ajuns pe o caldura de foc, la mijlocul lui iunie, când tocmai se pregateau pentru cea mai importanta intrecere calusereasca ce se mai tine astazi: Festivalul „Calusul Românesc“ de la Caracal. Starea lor de spirit imi amintea de acea furor mysticus ce domina vremelnic existenta sacerdotilor-magicieni: neastâmpar, energie debordanta, indârjire, sete de victorie. Nu mi-a fost usor sa renunt la aceasta impresie deformata de lecturile mele etnologice si sa inteleg intr-un târziu ca virtutile rituale ale obiceiului caluseresc palisera si ca, de fapt, era mai curând vorba despre un spirit agonistic inrudit cu cel ce domina echipele contemporane de fotbal decât cu cel razboinic al calusarilor.
„Noi suntem urmasii lui Ilie Martin, ai Marelui Ilie Martin! Mergem la Caracal sa câstigam trofeul! Nimeni nu ne poate sta in fata caci din Maldaru a plecat Calusu’!“ – mi-au spus interlocutorii mei intr-o pauza de repetitii, transfigurati si posedati intru totul de spiritul sarbatorii si al intrecerii.
„Toata puterea
dansatorilor in el sta“
„Echipa reprezentativa a Colonestilor“ – cum le placea sa se autointituleze – a repetat pâna târziu in noapte figuri si ponturi ametitoare pe aceleasi melodii care-mi erau deja familiare din alte sate. Steagul pe care facusera legamântul, facut din pânza „neinceputa“ si incununat cu pelin si usturoi, a fost luat de la intrarea caminului cultural si purtat cu grija acasa fiindca „toata puterea dansatorilor in el sta“! Epuizati, calusarii s-au risipit pe la casele lor nu inainte ca vataful, nimeni altul decât stranepotul Marelui Ilie Martin, Stelian, pe un ton autoritar sa le fi spus: „Bagati-va mintile-n cap: la noapte, nimeni, nimic!“ Am zâmbit spre uimirea respectuoasa a celor ce consimteau sa mai ramâna pentru a sta de vorba: era o porunca de a pastra juramântul abstinentei totale ce asigura eficienta si forta calusarilor.
Era asadar un amestec straniu de comportament modern si arhaic: barbatii se legasera pe steagul cetei prin juramânt ca vor pastra secretele dansului si vor duce o viata de semicelibat temporar, iar acest fapt, aveam sa constat in cele trei zile de cercetare, era un argument pentru a fi socotiti de catre consateni altfel si altceva. Era o reminiscenta a comportamentului initiatic pusa in slujba unui tel care-i readucea in momentul contemporan: sa câstige trofeul festivalului asa cum, odinioara, stramosul lor reusise sa o faca intr-o metropola occidentala.      Trupa de odinioara a lui Ilie Martin, „opt-noua barbati alesi pe sprânceana“, era acum mult mai mare: trei cete alcatuite pe criterii de vârsta si competenta, cu trei capetenii al caror vataf era Stelian Martin. Am petrecut cu ei doua asa-numite „seri de Calus“, un fel de sezatori de povestit, odinioara intruniri de pregatire din perioada premergatoare Rusaliilor si a incheierii de fiecare zi a „umblatului cu Calusul“.
Intreaga atmosfera nu numai ca o permitea, dar chiar o cerea in mod imperios: era un moment de retragere din viata de zi cu zi a satului, de integrare a tinerilor in grupul investit cu forta magico-rituala, intr-o perioada incarcata de potente sacre.
Fusese Ilie Martin unul dintre calusarii care au reprezentat România la festivalul din Londra? Raspunsurile erau când echivoce, când contradictorii: nu, nu fusese in prima trupa fiindca intâietatea o detinusera cei din Padureti, dar a facut un turneu prin toata Europa câtiva ani mai târziu. (Continuându-mi cercetarile in Bucuresti, aveam sa aflu de la doi cercetatori, profesorul Mihai Pop si coregraful Constantin Costea, ca, intr-adevar, dupa succesul din 1935, alte trupe de calusari intre care si cei din Maldaru condusi de Ilie Martin, au dansat vechiul dans barbatesc in alte capitale.) Oricum, cronologia si detaliile de ordin obiectiv paleau in fata argumentelor de ordin fabulos, mitic. Cei mai in vârsta, intre care nepotul sau, Vasile Martin zis Milian, cel care-i luase locul de vataf ca fiind cel mai bun dansator si cel mai ferm conducator, Dumitru Soare zis Sleapu, si unul dintre cei mai vechi calusari, Dumitru Ioana, se plasau pe o coordonata realista chiar daca avea pronuntate tente eroice.
„Era un fel de haiduc…“
Aflam cu surprindere ca, inainte de a fi vataf de calusari, Ilie Martin fusese hot de cai, fapt formulat oarecum evaziv: „se ocupa cu alte treburi, cum era pe-atuncia…“ ori romantic: „era un fel de haiduc: lua da la popi, da la bogati si da la ai mai saraci“, iar când parasise aceasta lume „…a zis ca-i batrân, ca ce sa faca?! Da’ noi sa nu ne ocupam cu ce s-a ocupat iel ca-s alte timpuri. Era in ’62.“ Asa cum imi confirmasera cercetatorii care l-au cunoscut, inainte de ultimul razboi, el fusese administratorul mosiilor colonelului Pantazi si poate ca in spatele acestei functii continuase o indeletnicire pe cât de periculoasa, pe atât de prestigioasa. Oricum povestirile imi evocau figurile hotomanilor din primele decenii ale istoriei noastre moderne carora lautarii satelor le dedicasera cântece: Radu lui Anghel, Maruntelu, Stan din Baragan, Sbaga Haiducu, Nita a Lupului. Ilie Martin insusi avusese „cântecul lui“: o captivanta povestire ce ar putea cu succes sa devina scenariu al unui film de actiune si care circula deja in variante independente: „La un popa, imi pare ca popa Radu il chema, tot asa: nu l-a primit cu Calusu’ (ca el juca cât juca si lasa jocu’ sa-l conduca cumnata-su si iel sa orienta dân ochi, stia cât si ce are omu’ in curte, vite si de-astea). Popa avea doi cai… bidivii, nu alta! Daduse o avere pe iei si-i stia tot’. Daca nu i-a primit, s-a dus noaptea, i-a luat caii. Preoteasa a-nceput a plânge (ia stia, ii spusese ca asa sa-ntâmpla daca nu-i primeste). Popa n-a avut incotro, s-a dus la Ilie Martin ‘ce: <Nea Ilie, nu stii…? N-ai auzât…? C-o fi… ca-i preoteasa suparata…> ‘ce: <Nu stiu, tata, sa-ntreb baietii miei!> (Asta iera vorba lui: <Nu stiu, tata, sa-ntreb baietii miei!>). A doo zi, trimite pe unu’ si-i zâce: <Parinte, iei atât s-atât si cân’ rasare luna, te duci la fântâna, pui banii su’ piatra si pleci, ca ti-am gasât caii tocmai pe la… (si-i spunea un loc) Mâine ii ai inapoi!> Si i-a cumparat popa de doo ori: o data i-a cumparat si o data i-a rascumparat!“
Tenta eroica este data astazi de refuzul stranepotilor de a-l socoti hot de cai; pentru ei, Ilie Martin era „cel mai mare imblânzitor de cai! Chiar asa! Nu era cal sa nu-l calareasca Ilie Martin! Odata, la un boier, a pus pariu ca daca ii imblânzeste nu stiu ce iapa naravasa, i-o da lui. Era asa periculoasa ca o tinea boieru’ in padure. S-a dus acolo, ce i-a facut nu stie nimeni ca iera sângur, da’ a adus-o la curtea boierului cu capastru si a incalecat pe urma pa ia si-a purtat-o si-n trap si la pas, ca la parada. Si i-a dat-o: tatal meu are poza cu Derbis, armasar din iapa aia!“
Este de neconceput pentru cei care sunt atât de mândri ca „sunt urmasii celui mai bun vataf de calusari din tara“ sa admita umbre si scaderi inexplicabile in existenta lui. Ceea ce altii puteau socoti hotii sau furtisaguri, ori macar farse nepermis de dure, pentru calusarii de azi erau chiar fapte justitiare: Ilie ii pedepsea exemplar pe cei care nu primeau jocul in batatura lor, ca sa nu se piarda traditia: „Eu zic asa, ca era mai mult orgoliu’ lui care era ranit de
s-apuca el sa fure, nu propriu-zâs ca era hot de cai; pe urma, asa erau timpurile si poate si asta a contribuit la pastrarea obiceiului, ca… mai de frica, mai din credinte, omu’ ii primea.“
Asa se face ca, mai mult decât un dansator virtuoz si un lider autoritar, patronul spiritual al colonestenilor se vadea a fi un fel de spiridus care poseda, dupa cei mai tineri, „mâna de mort“ cu care, in mod miraculos, intra unde voia, când voia, fara ca nimeni sa-l simta, iar dupa altii, era inzestrat cu o agilitate si o iscusinta inegalabile.
Pentru inceput, vârstnicii pareau inclinati sa puna faptele lui senzationale pe seama unor calitati fizice deosebite si indelung exersate: agilitate, forta si tenacitate, dublate de ingeniozitate si de o oarecare doza de viclenie. Câstiga in acest fel orice fel de pariu, fie ca era vorba de a intra pe nesimtite in casa in toiul noptii, sa fure un butoi de tuica din pivnita sau o arma de la grinda casei, fie ca acceptarea jocului era conditionata de o lupta voinicesca: „Da, tata-mare era marunt da’ putea sa ridice un om de centura (de brâu ori de chimir, ce purta el acolo); cu dintii il ridica de la pamânt! A câstigat multe pariuri asa, ridicându-i cu dintii cu o juma’ de metru de la pamânt! Da’ nu intotdeauna sa batea iel: avea unu’ puternic in ceata, Dita ii zicea. Odata, la un boier au pus ramasag ca daca Dita il bate pe argatu’ boierului, il primeste (cu Calusul, n.n.) si argatul ii da si fata de nevasta. … Si asa s-a facut cuscru cu argatu’ boierului, ca Dita ii era si ceva nepot!“
Si pentru ca imaginea lui sa iasa chiar si din sfera supraomenescului, oamenii acceptasera clisee miraculoase de care doar foarte putini se mai indoiesc astazi: „Ba zâce c-asa o fost ursat! Ca pa iel cân’ o fost sa-l nasca, a plâns trei nopt’ in burta la a’ batrâna si ursatoarea i-ar fi zâs (moasa): <Sa te faci aia!> Nu. <Sa te faci aialalta!> Nu. <Sa fii hot!> S-a tacut si s-a nascut.“
„Calusu’ da la iel s-a tras“
Destinul exceptional al eroului acestor povestiri era asadar pus sub semnul predestinarii care descindea adânc in fabulos: nasterea lui sub semnul hotiei vazuta ca act justitiar era sustinuta de insusiri ce trimit la configuratia initiatului prin excelenta. Pastrator al tainei fecunditatii, imblânzitor al stihiilor, executant al riturilor de vindecare si de protectie magica, calusarul pare sa fi avut deviza Omne licet, fapt care ii determina pe naratorii de astazi sa-l sustraga conditiei de razvratit si marginalizat specifica haiducului si sa-i confere contururi de erou civilizator. Astfel Ilie Martin devine o emblema a Colonestilor, barbatul de care se leaga faima acestei asezari plasata intr-o veche vatra calusereasca: „Calusu’ da la iel s-a tras, da la Ilie Martin! Bunicu’, Ilie Martin, s-a nascut in 1876; apoi
de-aici s-a socotit când s-a inventat Calusu’ la Maldaru’, ca el l-a jucat primu’ cu baietii lui!“ // „…Cân’ o fi avut 15-16 ani. L-a scos din capu’ lui! De la iel s-a transmis la Optasi, Padureti, Târgu-Magura. La inceput, cân’ a pornit Ilie Martin Calusu’, n-avea decât 8-9 din Maldaru: Ristea lu’ Babat, Trica, Niculaie lu’ Gâtulet), restu’ era la Padureti, Târgu-Magura, Corbi si Optasi. De-aicea a ajuns ca s-a intins peste tot Calusu’, ca apoi au plecat din formatia lui si-au facut altele acolo, la iei in sat, ca Ilie Paduroiu si Grigore Stan de-i zicea Ratoi!“ // „Propriu-zâs nu l-a inventat, l-a legat, a facut suitele, cum sa zâce acuma. Da’ sunt si figuri de-ale lui Ilie Martin care nu mai sunt cunoscute acuma si nu le mai poate face nimeni!“
In jurul meu, legenda crestea incredibil cu toate eforturile povestitorilor de a o face o istorie verosimila. Data nasterii (1876) si a decesului (1962) erau incontestabile, caci aveau un martor material: mormântul calusarului. La fel, cel putin in mod teoretic, puteam socoti si detaliile in privinta casatoriei sale, caci doar aveam in fata doi urmasi, numai ca fabulatia isi spunea din nou cuvântul: „A furat-o! A furat-o pe mama-mare a mea! Era mare, voluminoasa asa! A furat-o de la târg, din hora, din mijlocu’ horei…“. Prin aceasta casatorie pe care Stelian o socotea mai mult o fapta haiduceasca decât semnul unei pasiuni, Ilie isi asigurase relatiile sociale care sa-l puna la adapost de urmaririle stapânirii, caci uriasa lui sotie era fiica de primar si sora unui veteran de razboi temut pentru forta lui, iar „nasa Tomitoaie, era deputata la Curtea Martiala: il scotea pe usa din spate si-l scapa!“.
Cuplul pitic-consoarta uriasa justifica in naratiunile de azi ale tinerilor modul straniu in care batrânul Martin se sustragea justitiei: „Cân’ dadea da nacaz de-l cauta poterile cum era pe-atunci, il baga su’ fusta iei, il ascundea su’ fusta si punea mâinile asa, pe piept. Si venea jandarii si ‘ce: <Mama, n-ai vaz’t asa
s-asa s-asa… p-ala si p-alalalt? Nu stii incotro o fi luat-o?> Si ia: <Nu stiu, maca, ca si io da cân’ l-astept, lua-l-ar si facearea-ar… Ca uite-mi plânge copilasii da foame, ca n-am ce sa le dau da mâncare! Daca-l vedeti, sa nu-l tâneti mult ca, uite ce necaz e pa capu’ meu!…>“.
Au urmat, rând pe rând, repere spatiale (Fântâna lu’ Ilie Martin, Vadu’ lu’ Ilie Martin, unde isi aflau pagubitii animalele „recuperate“ de el si de „baietii lui“) si temporale (anul când a jucat prima oara, cel in care a devenit vataf si si-a facut „trupa“, turneul). Prin acestea interlocutorii mei se straduiau sa ma convinga de un lucru: Ilie Martin a fost nu numai la Londra (ratând sau mai bine zis fiind pe nedrept exclus din primul grup invitat in 1935), ci, in compensatie si ca recunoastere a meritelor sale remarcabile, a facut un turneu in marile capitale europene! Nu avea rost sa cer alte marturii caci cele mai consistente si mai fascinante erau chiar povestirile. Celelalte suveniruri disparusera laolalta cu trofeul. La fel si scrisoarea de la British Museum. Fotografiile de la gale fusesera imprumutate si nerecuperate, ba chiar si armasarii pur sânge englez fusesera achizitionati de CAP sau li se stinsese stirpea…
Dar o fotografie a lui? Ca in fata unei vraji ce domina personajele stranii, pâna si aceasta disparuse… Mi-a fost imposibil sa gasesc vreuna in arhiva de la Bucuresti ori in colectia particulara a vreunui cercetator. Cu toate acestea, intr-o lunga si tihnita conversatie cu profesorul Mihai Pop, câteva trasaturi mi-au infiripat imaginea lui de la sfârsitul anilor ’50: un batrân cu plete si mustati albe, marunt si robust, cu o privire agera ce parea sa se desparta de trup pentru a iscodi neincetat si care purta haina pe umeri si o palarie neagra cu boruri largi, ca prin Sibiu.
Descrierea imi evoca o serie de detalii din relatarile colonestenilor pe care le nesocotisem cumva. Mi-am amintit, bunaoara, afirmatia stranepotului sau cu privire la adevaratul sau nume: „Propriu-zis numai noi, ramura asta dinspre tata-mare am fost Martin, ceilalti erau din neamu’ Stanca. Avea frati de-alde Stanca si peste deal, aici, intr-un sat, avea o sora.“ Sa fi fost Ilie Martin unul dintre sibienii despre care documentele vremii vorbesc atestând colonizarea satelor subcarpatice de catre margineni? Sa fi fost un transfug ardelean adoptat de familia Stanca din Maldaru? Sau unul dintre acele personaje tenebroase ce-si schimbau identitatea spre a nu fi prinse de potere? Oricum, detaliile infatisarii si numele lui ascund un mister care face ca adevarul istoric sa ramâna intangibil lasându-se coplesit de mit.

Eroul colonestenilor nu mai este un simplu vataf de calusari, dar nici un simplu hot de cai, ci poarta toate atributele unui erou catre care tind toate celelalte existente, ori dupa formularea etnologului francez Arnold van Gennep, „un erou civilizator considerat de legende ca stramos al unui anumit grup caruia ii apartin inventiile, formulele magice si ceremoniile introduse de el.“

Un comentariu pentru “„Cel mai mare imblânzitor de cai“”

  1. septembrie 24, 2011 la 4:45 pm

    eu sunt stranepotul lui ilie martin. Da un e mail pe adresa mea ovidjus@windowslive.com si o sa iti trimit poze cu ilie martin si alte rude, copiii lui, gheorghita, aurel, fetele. Sper sa luam legatura…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper