Wikileaks – Secretul lui Polichinelle

Scandalul din jurul dezvaluirilor Wikileaks nu se rezuma la arestarea, in Londra, a controversatului fondator al site-ului, Julian Assange. Calificat drept „un 11 septembrie al diplomatiei mondiale“, scandalul documentelor Wikileaks a avut consecinte imediate, in planul politicii internationale; una dintre acestea pare a fi declansarea Revolutiei Iasomiei, in Tunisia, urmat de valul revoltelor din Egipt, Libia, Yemen si Coasta de Fildes. Dacã pentru diplomatii occidentali acest scandal e, cu siguranta, de rau-augur, pentru tunisieni si pentru locuitorii celorlalte tari atinse de valul revolutionar lucrurile par sa stea exact invers.
1. Ministrul afacerilor externe italian, Franco Frattini, a calificat dezvaluirea documentelor de pe Wikileaks drept „un 11 septembrie al diplomatiei mondiale“. Secretarul de stat american, Hillary Clinton, a clasificat aceste dezvãluiri drept „Un atac împotriva comunitatii internationale“. Pe de alta parte, Hillary Clinton iese oarecum sifonata din aceste documente.
Cât de grave sunt aceste dezvaluiri, pentru diplomatia statelor occidentale?

2. Intr-un editorial din „The Guardian“, jurnalistul britanic Timothy Garton Ash numeste scandalul Wikileaks „un banchet regal pentru istorici“ „Istoricii trebuie sa astepte 20 sau 30 de ani ca sa descopere astfel de comori. Aici, cele mai recente mesaje sunt cu putin mai vechi de 30 de saptamâni“, scrie Ash.
Mai mult decât istoricii, de aceste dezvaluiri pare a profita insa, in ultimele luni, mass-media pentru a impacheta tot felul de subiecte picante, pe masura ce noianul celor 250 000 de documente ale diplomatiei americane e parcurs si tradus de diversi jurnalisti. Aflam, parcurgând documentele, lucruri neasteptate, realitati ascunse, sau lectura lor nu face decât sa confirme un status quo: in privinta României, de exemplu, ca avem probleme in ceea ce priveste coruptia, ca sistemul educational e unul precar s.a.?

3. Se pare ca dezvaluirea documentelor Wikileaks a avut si efecte pozitive – „transpirarea“ informatiilor despre coruptia dictatorului Ben Ali, din Tunisia, a fost unul dintre catalizatorii „revolutiei iasomiei“ si a condus la declansarea valului revolutionar din lumea araba.
In aceasta lumina, valul de revolte din lumea araba pare a fi fost influentat de doi factori esentiali: scandalul Wikileaks, care a pornit de la curajul sau de la oportunismul lui Assagne, si raspândirea retelelor de socializare, Facebook si Twitter, care a facilitat comunicarea dintre razvratiti. „Dacã telefoanele mobile si retelele de socializare s-ar fi inventat cu 30 de ani mai devreme, comunismul s-ar fi terminat cu 20 de ani mai devreme“ a afirmat intr-un interviu recent regizorul Andrei Ujica. Confirma acest scandal, cu constelatia sa de consecinte, puterea Internetului si a social media de a schimba fata lumii?

4. Acelasi Timothy Garton Ash arata ca, in fond, contribuabilii au dreptul sa stie cum sunt folositi banii lor – diplomatii sunt functionari platiti din banii publici. E vorba, asadar, despre un drept fundamental la informare in virtutea caruia gestul lui Assange ar fi unul corect si democratic.
E o chestiune de interes public sa pastrezi confidentialitatea asupra politicii externe, arata, pe de alta parte, Timothy Garton Ash. Cum se impaca cele doua interese?
(Cãtãlin Sturza)

 

ADRIAN MIHALACHE,
critic media

Publicarea online a documentelor Wikileaks a avut multe consecinte benefice: denuntarea coruptiei din Kenya, publicarea imaginilor care denunta procedeele folosite in razboiul din Irak (comparabile cu cele din Vietnam, acum patruzeci de ani), procedurile de interogare ale detinutilor din Guntanamo, dezvaluirea gândurilor emailate ale Sarei Palin etc. Este normal si sanatos ca opinia publica sa cunoasca aceste lucruri, sa le interpreteze si, eventual, sa le critice. Nu cred, insa, ca Wikileaks ar fi cel care a declansat prima revolutie din Africa de Nord. Internetul si, mai ales, retelele de socializare au contribuit esential la formarea unei stari de spirit si la mobilizarea cetateneasca. Rolul acestora s-a manifestat, mai demult, in imprejurarile esecului puciului de la Moscova, din 1991. Problema este ca democratiile occidentale sunt foarte putin inclinate sa aplice la ele acasa principiile pe care le predica celorlalti. Transparenta deciziilor si respectarea regulilor jocului sunt bune in teorie, dar riscante in practica.
Dintotdeauna presa a cautat sa lanseze „bombe“, publicând materiale incendiare, tinute in strict secret. Sa ne amintim ca razboiul din Vietnam a fost pierdut de americani indeosebi din cauza campaniei mondiale sustinute de mediile de informare, demisia presedintelui Nixon a fost declansata de publicarea dosarelor Watergate si exemplele ar putea continua. Pentru ca situatia sa nu se mai repete, in razboiul din Irak corespondentii de presa au fost integrati (embedded) in trupele combatante, astfel incât sa le fie asigurata securitatea, dar si sa le fie controlata loialitatea. Fata de cele demult cunoscute, Wikileaks aduce trei elemente importante de noutate. Primul consta in utilizarea abila a tehnologiei informatiei pentru a penetra situri oficiale si a prelua fisiere secrete. Julian Assange si-a inceput cariera ca hacker talentat, dar, daca s-ar fi oprit aici, nu s-ar vorbi astazi despre el. Baietii din Râmnicu Vâlcea sunt cel putin la fel de destepti in a utiliza calculatorul si internetul. A doua noutate consta din expertiza juridica a lui Assange, care a reusit sa-si protejeze sursele si serverele, utilizând si conturnând cu abilitate legislatia. Serverele sunt localizate in Belgia, tara in care inregistrarile electronice nu sunt admise ca probe juridice, in Suedia, unde divulgarea unei surse este taxata drept crima, dar, probabil, si in alte tari. In Islanda, Julian Assange a colaborat cu parlamentari pentru a redacta si a impune o lege a libertatii de exprimare care sa-i deserveasca mai bine serverele. Utilizeaza nu numai criptarea documentelor semnificative, ci si mascarea lor intr-o masa de date perceptibila ca zgomot. Este imposibil ca vreun guvern sa reuseasca, de unul singur, sa impiedice publicarea unui document sau sa determine retragerea lui de pe sit. Asa cum o companie este multinationala, Wikileaks este o entitate „multi-jurisdictionala“. In sfârsit, a treia noutate este imaginea personala pe care Julian Assange si-a construit-o si pe care o intretine cu multa energie mediatica. De regula, oamenii de presa ramân in umbra sau, cel mult, se lasa filmati in locuri exotice, ca Adelin Petrisor. Julian Assange pozeaza, insa, in tripla calitate de playboy, hacker si haiduc. Ca Zorro al societatii informationale, care nu doar ca bate structurile puterii, dar isi si bate joc de ele, el stârneste imaginatia tinerilor, care se intrec in a-l sprijini. De aici, multitudinea de corespondenti voluntari si virulenta grupului Anonymous.
1. Cât de grava este divulgarea unui secret? Mult mai putin decât s-ar crede. George Bernard Shaw, in „Cezar si Cleopatra“, pune in scena situatia unui spion prins, caruia i se pregatesc torturi, pentru a-si dezvalui informatiile. Cezar se opune procedeului, spunând ca, atunci când un om are un secret, problema nu este sa-l afli, ci sa-l impiedici pe respectivul ca nu cumva sa-l spuna prea des la prea multi. Oamenii care detin o taina abia asteapta sa o divulge, dându-si, astfel, importanta. In cazul Wikileaks, multe documente au fost obtinute prin contributii voluntare ale oficialilor, nu prin intruziune in sistemele lor informatice. Selectia contributorilor nu este deloc dificila, pentru ca acestia dau mereu semne ca stiu ceva ce-i arde, tocmai de aceea abia asteapta sa-l treaca mai departe. Hamlet, dupa intrevederea cu fantoma tatalui, le cere insotitorilor sai sa jure ca nu vor spune nimic, ceea ce acestia fac deindata. Hamlet nu este, insa multumit. El are o pretentie suplimentara: „când ma vedeti, nu dati semne din cap, nu faceti gesturi de coniventa / nu spuneti vorbe in doi peri / «stim noi ce stim» si «daca am vrea am spune» / Feriti-va de ambiguitate“. E o pierdere pentru cei informati sa nu arate ca ei realmente sunt informati. De aceea, este atât de usor sa recrutezi informatori. Ei se semnaleaza singuri, ca detinatori de secrete, si se arata gata sa le dea chiar gratis, doar pentru a avea cu ce sa se impauneze. Valoarea informationala a acestor secrete este, din fericire, sau din pacate, derizorie. Statele au cheltuit enorm pe activitati de spionaj, a caror eficienta s-a dovedit minima. De la Mata Hari la Richard Sorge, valoarea informatiilor obtinute ilicit a fost mereu precara. Degeaba au fost codificate, scrise cu cerneala simpatica, cusute in captuseala, ceea ce contineau putea fi dedus oricum. Relele efectiv comise de spioni au fost doar sa se denunte intre ei. Phil Killby si acolitii lui recrutati de sovietici nu au facut altceva decât sa dezvaluie care spioni englezi actionau in URSS. John le Carré si Somerset Maugham, in acelasi timp, spioni si scriitori, ne-au lamurit indeajuns cum devine chestia. (urmare din pagina 19)
2. Nu este prima data când Garton Ash isi arata candoarea si naivitatea. Istoricul nu are de ce sa plonjeze in documente secrete, când arhivele publice ii ofera material abundent. In anii 1980, a câstigat multa faima John Naisbitt, care, in cartea lui, „Megatrends“, a facut niste predictii care au uimit prin acuratetea lor. Intrebat asupra surselor de informatie, autorul a raspuns ca acestea au fost cele mai la indemâna. Nu a folosit editoriale, ci stiri marginale, dar a stiut sa le citeasca si sa le inteleaga semnificatiile. Toate informatiile ne sunt disponibile, spunea Sf. Pavel, dar per specula et in enigmate, adica prin oglinda si incifrare, trebuie doar sa stim sa le interpretam. Garton Ash mai subliniaza importanta, pentru istoric, a timing-ului, adica ce grozav este ca nu trebuie sa asteptam ca sa aflam. Argumentul este absurd. Ce valoare ar fi avut pentru Tacit, istoricul domniei lui Tiberiu, stirea ca, in timpul acestuia, un predicator oarecare din Galileea a fost crucificat? I-ar fi schimbat aceasta informatie, parvenita pe Wikileaks-ul Imperiului Roman, perceptia asupra faptelor relatate? Tocmai distantarea in timp ofera posibilitatea lecturii informate a informatiei clasificate. Publicarea corespondentei ambasadei SUA din România este exemplara in aceasta privinta. Tot continutul nu s-a dovedit altceva decât secretul lui Polichinelle. Dl. Ion Iliescu nu a mai calcat in strachini, ca altadata, când se intreba „cine-i adapeaza“ pe „golanii“ din Piata Universitatii, calificând acum, cu dreapta judecata, documentele drept simple „bârfe“. Oamenii de la ambasade trebuie sa-si justifice salariul, iar cea mai buna metoda pentru a masca precaritatea prestatiei lor este sa o puna sub pecetea tainei.

3. Cred ca am raspuns mai sus la aceasta intrebare. Totusi, as accentua asupra faptului ca Internetul nu schimba nemijlocit lumea, ci creeaza o alta lume, aceea virtuala, a ciberspatiului. Cele doua lumi – cea tangibila si cea virtuala – nu sunt impermeabile una fata de alta: ceea ce se petrece intr-una, are efecte in cealalta. Ciberspatiul a oferit, la inceputurile sale, o heterotopie, un loc de refugiu pentru cei care impartaseau alte semnificatii, valori si convingeri decât cei din lumea tangibila. Desigur ca ambele lumi se schimba prin interactiuni reciproce, dar nu se poate nega faptul ca influenta virtualului, chiar daca nu este predominanta, este mai benefica, deoarece se sprijina pe expertiza, viziunea si imaginatia celor mai dinamici indivizi, inzestrati cu capacitati superioare de investigare si comunicare. Conservatorismul celor care blameaza decorporalizarea pentru toate instabilitatile lumii de astazi si nazuiesc sa readuca situatia la starea stabila de pe vremea societatii industriale este sortit esecului. Promotorii lui ne amintesc de „islicarii“ din preajma revolutiei de la 1848, care deplângeau faptul ca s-a intors caruta lumii/ s-a intors cu capu-n jos./ Totul merge dimpotriva, anapoda si pe dos. Lumea se schimba, in ansamblul ei, dar nu conform cu un plan prestabilit, asa cum credeau comunistii, ci printr-un proces creator, cu rezultate imprevizibile.

4. Trebuie sa facem o distinctie intre pastrarea secretului si respectarea discretiei. Publicarea documentelor secrete nu arata deseori altceva decât precaritatea informatiei ascunse. Secretul insusi este un termen din ce in ce mai mult evitat, pentru ca zgârie urechea si stârneste opozitia. Se vorbeste despre documente „clasificate“, serviciile de spionaj nu mai sunt secrete, ci „speciale“. Daca secretul este compromis si compromitator, discretia este, insa, benefica pentru eficienta oricarei politici. Devoalarea intentionata a unor documente a dus, nu o data, la situatii conflictuale. Razboiul franco-prusac de al 1870 a fost declansat de publicarea intentionata de catre Bismark a „depesei de la Ems“, lipsita, in sine, de importanta, dar ofensatoare la adresa Frantei. „Indiscretia lui Tilea“ a fost, la vremea ei, bine calculata, pentru a alerta cancelariile occidentale la pericolul ca România sa intre in sfera de influenta a Germaniei naziste.
A cere transparenta cu orice pret, pe baza dezideratului mic-burghez conform caruia „contribuabilii trebuie sa stie ce se face pe banii lor“, este stupid, pentru ca nu face decât sa impiedice buna functionare a oricarei guvernari. Se presupune ca alegerile investesc guvernantii cu increderea votantilor, deci acestia ar trebui lasati in pace, macar un timp, ca sa-si vada de treaba. Desigur, daca si-o dau in petec, trebuie atentionati. A proceda, insa, ca Alina Mungiu, care se vaita la posturile de televiziune ca nu primeste rapoarte de la toate ministerele pe care le interpeleaza, este total neproductiv. Flaubert relateaza, in „Educatia sentimentala“, ca, dupa reusita revolutiei de la 1848, populatia pariziana mergea in coloane la guvern, ca sa vada cu ochii ei „cum functioneaza masinaria statului“. Adversarii lui Wikileaks invoca pierderile umane datorate indiscretiei sitului, iar argumentul, cu toate ca parsiv, poate fi justificat. Pâna la urma, publicarea documentelor „secrete“ (pardon, „clasificate“) nu arata atât ticalosia decidentilor, cât incompetenta lor. Ockham ne invata, cu metafora briciului, ca nu trebuie sa multiplicam la nesfârsit explicatiile unui anumit fenomen. Aplicând „briciul lui Ockham“ la problema de fata, nu trebuie sa atribuim perfidiei ceea ce se explica mai curând prin prostie. In concluzie, dezvaluirile Wikileaks nu au nici o importanta pentru istorici sau pentru simplii cetateni. Ele nu fac decât sa confirme ceea ce se stia demult, anume ca prostia este lucrul din lume cel mai uniform distribuit.

 

ZOE PETRE,
politolog

Cine are timp pentru dezvaluirile Wikileaks?
Umberto Eco are dreptate sa spuna („Libération“, 2 dec. 2010) ca Wikileaks incalca pactul fundamental de ipocrizie pe care se bazeaza armonia intre puteri, cum are dreptate si clamând ca hackerii devin ingerii razbunatori ai cetateanului: Statul stie prea multe despre noi, asa ca si noi ne bucuram sa aflam despre Stat mai mult decât ni s-ar cuveni. Wikileaks aduc insa o paguba reala si tangibila unor persoane deliberat lipsite de notorietate, pe care scurgerile de informatii risca sa le ucida – la figurat, dar uneori chiar la propriu – prin simpla dezvaluire a existentei si identitatii lor: politisti sau interpreti din Irak, militante pentru drepturile femeilor din Afganistan, disidenti din Arabia Saudita…
Lectura wikileaks seamana mai mult cu privitul pe gaura cheii decât cu contemplarea unor mari adevaruri existentiale. N-am aflat mai nimic demn de a fi aflat. Nu mi se pare senzational faptul ca opinia publica ia cunostinta de câteva detalii picante despre personalitati politice ale momentului, de la Berlusconi la Basescu sau Sarkozy. Nu ma emotioneaza sa aflu ca Ghaddafi ar avea o slabiciune pentru infirmierele ucrainene, as prefera sa aflu – din surse deschise si verificabile – ca Ghaddafi a renuntat la putere. Cablogramele contin detalii care pot fi citite in tabloide, ba chiar in „Newsweek“ sau „Academia Catavencu“, dupa caz. Ma ingrijoreaza insa reactia opiniei publice din România (si nu numai) in fata acestor bârfe, pompos rebotezate „dezvaluiri“. Dupa ce chiar comentatorii acestora, sau confrati de-ai lor, au clamat public inca de multa vreme o suma de anecdote despre mai toti politicienii români in viata, cei mai multi au reactionat la repetarea acestor anecdote in cablogramele Ambasadei SUA de parca astfel propriile lor insinuari ar fi dobândit un acces privilegiat la un cu totul alt nivel, suprem, de veridicitate. De parca o bârfa spusa de americani devine brusc un adevar absolut.
Ei bine – nu. Ca in orice analiza a surselor, si in acest caz multe depind de cine a emis initial informatia, de cine a receptat-o, de modul in care a fost formulata informatia, precum si de modul in care ajunge aceasta la cunostinta opiniei publice românesti. Sa luam un caz, de pilda cel referitor la pozitiile diferitilor decidenti politici români fata de SUA. In cablogramele publicate recent, gasim evaluari diferite: unele aproape verificabile, de pilda paragraful care afirma ca,  pâna la mijlocul anilor 2000, PNL era cel mai prooccidental partid din România. Totusi, in perioada guvernarii PNL din 2005-2008 a premierului Calin Popescu Tariceanu, partidul s-a opus proamericanismului lui Basescu. Chiar daca orice analist serios stie ca ambele guverne Tariceanu nu s-au opus SUA, dar s-au opus cezarismului lui Traian Basescu, inclusiv tendintei sale de a minimaliza relatia României cu UE, paragraful citat nu e mai adevarat (sau mai simplist) decât s-ar cuveni.
Când insa aflam din alte cablograme ca Ambasada SUA e convinsa nu numai ca liderii liberali ar fi „anti-americani“, ci pare convinsa ca acestia ar fi pro-rusi, incepem sa ne intrebam ce surse, altele decât consilierii Presedintelui României in colaborare cu tot felul de servicii „discrete“, ar fi putut emite astfel de alegatii. Asta cu atât mai mult cu cât si documentele provenind de la Ambasada SUA de la Moscova, si intreaga operatie de „resetare“ a raporturilor ruso-americane nu lasa prea mult loc unui astfel de manicheism de tip McCarthy. Bush in vizita la Bucuresti ne indemna parca sa fim o punte catre Moscova, nu sa trecem Prutul, ca odinioara, cu arma’n mâna.
Ca e vorba de o intoxicare pusa la cale mai mult in paguba românilor decât in beneficiul americanilor se vede oricum din modul in care diferiti comentatori se precipita sa repete si sa dezvolte aceste alegatii. Articole din presa pro-prezidentiala insista astfel asupra opozitiei pro-american / pro-rus, de parca aceste consideratii anume ar avea o cu totul alta consistenta decât cele despre ministresele saucy sau despre alte excese la vârf. Pe bloguri, d-nii Tismaneanu si Aligica se citeaza reciproc evocând spectrul unui fundamentalism (liberal?!) anti-american, opus democratiei basesciene. Dar cel mai explicit este dl Cristian Preda, care construieste un intreg castel de sofisme si entimeme pentru a confirma o analiza pornita fara nici un dubiu tot de la d-sa sau de la alti apropiati ai presedintelui Basescu. D-sa ne propune o entimema (adica un rationament fals cu aparenta de silogism) care suna in rezumat astfel: USL e o inventie a oligarhilor, oligarhii sunt o inventie a rusilor, ergo – USL e pro-rusa. Pacat doar ca acest lant de ipoteze neargumentate este o inventie a consilierilor prezidentiali.
Analiza facuta de Traian Basescu corespunde cu cea facuta de ambasada americana, conchide dl Preda cu indreptatita satisfactie, dupa ce a constatat ca povestile de groaza ale echipei prezidentiale au fost inregistrate si transmise la Washington. Exista amici ai Uniunii Sovietice in PSD si PNL. Ai Uniunii Sovietice, pentru ca oligarhii sunt noxele fostului imperiu sovietic, ce a ramas nou (sic!) din fosta Uniune Sovietica in Rusia si care blocheaza democratizarea acestei tari.
Da, Wikileaks sunt in subsidiar SI proba acelui regretabil hybris care ii face pe americani sa creada ca oricine nu e de acord cu ei in orice situatie ii contrazice fiindca nu e pro-american, nu fiindca mai gresesc uneori si americanii. Si asta e un secret demn de Polichinelle, asa ca poate fi utilizat in orice operatie de dezinformare cât de cât profesionista. Stagiari juvenili ai ambasadelor SUA, cu un orizont cât se poate de provincial, aduna de-a valma fragmente de realitate, nascociri, bârfe si minciuni – unele intâmplatoare, altele deliberate si sistematice –, le traduc in idiomul Americii birocratice si le transmit Centralei. Ziarele le retraduc in româneste, nu odata cu erori regretabile, cum ar fi faimoasa „rata schioapa“ ori substituirea sensului critic al termenului cronies, membri ai clientelei politice necinstite din jurul politicienilor (in cazul dat era vorba de clientela PDL, dar nimeni nu-si imagineaza ca ar fi unica pe piata) si le confera brusc calitatea unei orbitoare iluminari.
Cum spunea un inalt functionar al Departamentului de Stat, nobody has time to read that stuff anyway: nu Departamentul de Stat e cel care are timp sa citeasca toate astea. Noi insa avem.

MIHAELA GRANCEA,
istoric

Wikileaks si antisionismul: quod erat demonstrandum!
Inca nu am vazut prea multe cablograme, desi mai este timp, doar sunt 250 000! Ma intereseaza cele cu privire la situatia Israelului in concertul zonal nou si dificil. O asemenea analiza e oportuna pentru mine, ca istoric, deoarece observ câteva „trenduri“, cel putin paradoxale, manifestate in mediile occidentale.
Astfel, teoreticieni si asa-zisi aparatori ai drepturilor omului, destui dintre ei fiind aproape fanatici, evalueaza, fara discernamânt, anumite realitati istorice recente si emit judecati de valoare inflexibile. Concret, „The Goldstone Report: The Legacy of the Landmark Investigation of the Gaza Conflict“, editat de Adam Horowitz, Lizzy Ratner si Philip Weiss, face comparatii neonorante pentru ei insisi intre „invazia israeliana“ (2008-2009) in Gaza, preluând date din subtilul si clasicul negationist Norman Finkelstein („This Time We Went Too Far“), si sfârseste prin a asimila politica Israelului in Gaza cu aceea nazista a Solutiei finale (1). Genul acesta de abordari, paradoxale si confuze, devine tot mai frecvent in media si in discursul stângii franceze; astfel, daca un intelectual de stânga – il consider maoist – precum Alain Badiou il apara pe Pol Pot si excesele revolutiei culturale si considera ca mediile proletare au fost si sunt imune la antisemitism, ceea ce este o aberatie, alti intelectuali, de data aceasta de dreapta, chiar o parte a extremei drepte, cea „soft“, redescopera sionismul ca miscare nationalista. Aceasta atitudine, subliniez, este insa doar o moda trecatoare, o reactie la „reasezarile“ ideologice ale stângii occidentale. Insa, adevarul este altul – majoritatea extremei drepte (ca si extrema stânga, dealtfel) nu agreeaza statul Israel!
Evident, Israelul, in problema Gazei, are atitudini conservatoare, inflexibile, refuza sa discute liber pe aceasta tema si astfel sa opreasca escaladarea teoretica a temei si parazitarea problematicii de catre personaje care nu au o gândire nuantata, dar care au influenta mai ales in mediile active, ca sa nu zic militante occidentale. Pe de alta parte, nu cred ca este fair-play sa se vorbeasca despre evrei la modul general si sa se compare regimul israelian din Gaza cu practica nazista; abuzurile din Gaza sunt comise de armata israeliana, de autoritatile politice, nu de populatia civila din Israel, cu atât mai putin de evreii din diaspora.
Daca, in Gaza, s-au comis crime de razboi – si este posibil, ca in orice conflict militar, sa se fi comis –, autorii trebuie adusi in fata justitiei internationale specializate. A introduce argumentul Holocaustului in aceasta chestiune echivaleaza cu o alterare a memoriei victimelor Solutiei finale naziste. A evoca episodul Holocaustului in discutia despre actiunile militare ale Israelului, mai mult sau mai putin condamnabile, are ca urmare minimalizarea tragediei evreiesti si afirmarea negationismului.
Tot cercurile arabe, care au multi simpatizanti, ca doar multe dintre fostele colonii au ramas francofone si anglofone, au tendinta de a vorbi despre un „fascism israelian“ sustinut si ideologic, radicalism manifestat indeosebi in relatie cu palestinienii, dar si cu recenta „Revolutie a iasomiei“, pe care teocratia iraniana si-o revendica. Dar se pare ca aceiasi analisti uita repede despre existenta altor radicalisme zonale. Si daca tot este sa ne uitam in curtea trecutului, este suficient sa amintesc despre terorismul Hezbollah (initial militie siita libaneza (2)), despre strategiile politice ale „Partidului lui Dumnezeu“, despre proiectul identitarist ce refuza israelitilor existenta statala (aceasta abordare mi-a fost inspirata de recomandarile de lectura facute de domnul Claude Karnoouh – mai putin de optiunile politice ale domniei sale –, dar mai ales de ideile si discutiile avute cu Edit Szegedi). Ori, cablogramele Wikileaks, in aceasta directie, nu-mi completeaza tema de reflectie. Inca…
Nu ma numar printre cei care minimalizeaza Wikileaks. Consider ca aceste telegrame chiar sunt o sursa pentru istoria recenta. Evident, ca orice sursa, si aceste texte trebuie privite cu prudenta. In ceea ce priveste relatia dintre cablograme si „Revolutia iasomiei“, consider ca acestea doar au aprins un mediu oricum exploziv; astfel, s-au constituit intr-un element de oportunitate. Deci, nu ma aflu printre cei care vad in telegrame ocazia categorica a izbucnirii si apoi a raspândirii „Revolutiei iasomiei“ (mie, termenul utilizat cu referire la miscarea protestatara imi pare impropriu; da, portughezii au inlaturat regimul salazarian purtând si câte o garoafa, iar in 2005 revolutia cedrilor din Liban a fost o manifestare oarecum similara; mirosul puternic al iasomiei induce euforia, si nu cred ca seamana cu mirosul dulceag al sângelui varsat in Libia; observ ca, dupa euforie, mai ales in Tunisia si in Egipt, a urmat dezamagirea declansata de substituirea grupului privilegiat cu partea mai putin vizibila a infrastructurii fostelor dictaturi; efectul de iasomie a trecut, a fost doar o mireasma).
Mie imi este clar ca (initial) nemultumirea populara a avut ca sursa pauperizarea, strategiile economice represive ale FMI-ului, nemultumirile particulare vizavi de dictaturile locale devenite, in acest context, represive.     Apoi, in scurt timp, au aparut stimulii radicalitatii religioase, antiamericanismul, antiisraelismul, mai putin „setea de democratie“. Insa mai toate analizele realizate, chiar de analisti tineri si promitatori, opereaza cu notiuni straine lumii arabe. Democratia clasica este o utopie, statutul oficial al religiei, liantul lumii nord-africane, face imposibil proiectul eminamente laic al democratiei (3). Nord-africanii nu concep democratia in termenii teoriei si experientelor americane si europene. Eu consider ca revendicarile lor politice sunt anemice si, de cele mai multe ori, au exprimat doar o nedefinita nevoie de schimbare. Este, in zona, un fel de traditie, caci toti dictatorii contestati astazi, cândva lideri cu un discurs politic relativ modern si occidental, se autodefineau drept reprezentantii si promotorii modernizarii postcoloniale. In schimb, acesti dictatori au impus regimuri autoritare, personale, au valorificat traditiile premoderne, si-au tratat tarile, impreuna cu familiile largite si cu acolitii lor, ca pe un patrimoniu personal, au exploatat mai irational decât fostele puteri coloniale fondul economic al acestor state.
In acest context, pot afirma, mai clar, ca documentele Wikileaks au creat si efecte – pur si simplu efecte -, au incins atmosfera protestatara in zona, fiind, cum spunem noi, istoricii, in maniera traditionala, scânteia care a reaprins focul mocnit (4). Unii analisti considera ca este nevoie doar de implicarea clasei de mijloc si a elitei intelectuale locale (habar nu au cât de subtire este, ca structura sociala, aceasta „clasa de mijloc“ si cât de nutrita de traditionalism a redevenit ea, mai ales dupa sejururile in Occident); eu cred ca, in tarile nord-africane, exista, cel mult, sansa afirmarii unei variante „originale“ a democratiei traditionale. De ce nu ? Cum a existat un „socialism arab“, nu poate exista si o adaptare a sistemului care este considerat drept ce mai buna dintre lumile posibile?
In conditiile in care revolutia a devenit razboi civil si a fost confiscata de fostele elite, ascensiunea radicalismului islamic devine o realitate. De altfel, ayatollahul iranian Ahmad Khatami sustine ca viitorul politic al noului Orient Mijlociu va fi unul al regimurilor islamice si al „democratiei teocratice“, iar protestele din Egipt, Tunisia, Iordania si Yemen sunt inspirate din revolutia islamica din Iran, „Revolutia iasomiei“ fiind „unda de soc a revolutiei iraniene“, A Doua Revolutie Araba (desigur, iranienii nu sunt arabi, dar sunt islamici !). Prin discursul antisralit si antiamerican, noua revolutia este considerata, de acelasi Khatami, o forma de sarbatorire a revolutiei iraniene (vezi reproducerea discursului sau in ziarul israelian „Haaretz“).
Un alt efect, aparent secundar, il constituie implicarea organizatiilor umanitariste specializate in apararea drepturilor omului in „realitatea nevirtuala“ creata in siajul cablogramelor. Ma refer la actiunile asociatiilor specializate – vezi cazul Avaaz.org, care afirma ca soldatul Bradley Manning (5), un posibil „ acar Paun“, este supus unor presiuni greu de suportat, unui regim umilitor in spatiul carceral (6). Pentru aceasta organizatie, cazul lui Manning a devenit si o forma de promovare.
Am preferat sa optez pentru o evaluare a efectului Wikileaks asupra mediilor internationale, deoarece imi pare ca asupra mediilor românesti acest scandal nu are nici o influenta. Wikileaks doar ne confirma cea ce intuiam, sau stiam despre neofanariotismul românesc, despre coruptia si obedienta politicienilor care privesc inspre SUA ca inspre puterea tutelara, inspre România ca inspre un patrimoniu care le apartine de drept; Wikileaks mai ofera imaginea prosperitatii aisbergului elitar, vorbeste despre lipsa de emancipare a proiectului national – daca acesta exista –, despre statutul nedeclart de colonie al României, despre papusarul papusarilor, despre formalismul democratiei românesti, despre reculul categoric al societatii românesti. Restul e o picanterie despre natura umana si degaja o tristete iremediabila.

(NOTE: (1) Vezi date concrete: http://www.orbooks.com/our-books/this-time-revised si http://www.middleeastbooks.com/aetbookclub/nonfiction/horowitz-thegoldstonereport.html). (2) Hezbollah, conform datelor la care au acces toti internautii, primeste sustinere financiara de la Iran, Siria si din donatii de la siiti libanezi sau din restul lumii. Forta sa militara a crescut de asemenea foarte mult in ultimii ani. In ciuda unei declaratii a ONU din iunie 2008, care certifica retragerea israeliana din toate teritoriile libaneze, in august 2008 cabinetul libanez a aprobat in unanimitate o declaratie politica ce asigura existenta Hezbollah, ca o organizatie armata si care garanteaza dreptul sau la „eliberarea sau recuperarea teritoriilor ocupate“.
(3) Confuzi am devenit si noi, mai ales daca a fi sa dam crezare sondajelor care constata ca, in mod paradoxal, cei mai multi dintre adolescentii români sunt rasisti, xenofobi, antidemocrati, au o imagine proasta vizavi de „sinele românesc“: vezi http://www.evz.ro/ detalii/stiri/viitor-sumbru-portretul-elevului-roman-rasist-si-dornic-de-dictatura-926516.html. (4) Tinerii au utilizat Facebook, Youtube si alte retele de socializare pentru a comunica si a se mobiliza. Prin intermediul Internetului au circulat si telegramele Wikileaks, in care erau dezvaluite coruptia regimurilor locare, relatiile externe oneroase. (5) Conducerea armatei americane a demarat o ancheta penala cu privire la publicarea de catre site-ul Wikileaks a zeci de mii de documente militare confidentiale referitoare la razboiul din Afghanistan. Soldatul Manning este suspectat ca a accesat reteaua de inalta securitate SIPRNET (Secret Internet Protocol Router Network), baza de date secreta care contine informatiile diplomatice si militare americane, pentru a descarca zeci de mii de documente clasificate. Se ignora insa Secretul lui Polichinelle, si anume faptul ca era electronica implica riscuri considerabile. La SIPRNET au acces peste 3 000 000 de americani verificati de serviciile secrete. Si atunci, sa fie vorba, doar de initiativa unui sngur individ? Vezi si http://www.avaaz.org/en/bradley_manning/?vl; „The Implications of the Inhumane Treatment of Bradley Manning“, in Huffington Post, http://www.huffingtonpost.com/matt-kane/bradley-manning-obama_b_832933.html; „U.S. Pledges Rights Improvements“, in „New York Times“; http://www.nytimes.com/2011/03/19/world/19briefs-ART-Nations.html. (6) Organizatia a reusit in foarte multe cazuri sa strânga milioane de semnaturi pentru cauze aparent pierdute. Siteul organizatiei afirma ca, prin cablogramele desecretizate, actualul detinut a oferit date noi si complexe despre torturarea unor detinuti ai americanilor.)

 

BOGDAN DUCA

O diplomatie echilibrata

Dezvaluirile Wikileaks cu privire la telegramele Departamentului de Stat al SUA sunt dovada iresponsabilitatii mass-media si un ingrijorator semn al slabirii sistemului de securitate al SUA (care, dupa 11 septembrie 2011, ar cam trebui sa fie in stare de razboi). Este inadmisibil ca o astfel de baza de date sa poata sa fie sustrasa si apoi pusa la dispozitia unui grup de jurnalisti anarhisti, condusi de un personaj care si-a inceput cariera publica ca infractor (hacker – adica hot, explicatie necesara pentru cei care vad un soi de haiducie romantica in a scotoci prin spatii virtuale ce apartin altora). La fel, este inadmisibil ca Julian Assange sa nu fi fost inca pus sub acuzare ca spion si tradator (ceea ce si este). In sfârsit, este inadmisibil ca jurnalisti cu pretentii de seriozitate sa contribuie, sub acoperirea meseriei lor, la o posibila degringolada mondiala doar pentru „a da lovitura“.
Din fericire, documentele secrete scoase la iveala apartineau Departamentului de Stat si nu CIA, sau Pentagonului, sau ministerelor de externe ale unor tari mai putin democratice decât SUA. Asa ca aceste dezvaluiri s-au dovedit a fi doar simple furtuni intr-un pahar cu apa. Ba chiar s-a vazut, pragmatic vorbind, ca Statele Unite nu sunt deloc o putere  imperialista, ci un stat cu o activitate diplomatica decenta. Plusând, aceste documente mai arata si altceva: administratia Bush, atât de mult demonizata, se dovedeste a fi fost una foarte echilibrata. Dar cum antiamericanismul e la moda, genul acesta de concluzii nu e prea popular.
Departe de a ne arata o America atotputernica care se impune prin forta (desi, categoric, isi poate permite lucrul acesta), Wikileaks ne prezinta SUA a carei diplomatie se fundamenteaza pe valorile democratiei. Desigur, telegramele ne prezinta si secvente din tari mai bananiere, cu sefi de stat cu probleme serioase de bautura, care isi promoveaza amantele in demnitati ministeriale, cu personaje publice care confunda ambasada SUA cu Inalta Poarta Otomana. Dar, cu nuantele de rigoare, SUA iese bine la capitolul imagine.
Va inchipuiti ca pentru tari cu traditie diplomatica agresiva (precum Rusia si China), aceste dezvaluiri nu pot provoca decât… crize de duiosie. Sa nu uitam ca ambasada Chinei la Bucuresti a impus ministrului nostru de externe sa boicoteze prin subreprezentare decernarea Nobelului pentru pace, sa respinga vizita lui Dalai Lama la Bucuresti si a mers pâna acolo incât a obligat MAE sa faca presiuni pentru a impiedica desfasurarea unei expozitii la… biblioteca din Slatina. Pâna acum nici o telegrama Wikileaks nu mi-a aratat un diplomat american atât de eficient precum omologul sau chinez de la Bucuresti.
Raul provocat de documentele scoase de Wikileaks este insa unul inca invizibil. Aceste telegrame au facut cunoscute luari de pozitie secrete ale unor state, au deturnat negocieri secrete utile, au scazut increderea oricarui potential interlocutor al diplomatiei americane, in confidentialitatea relatiilor acestuia cu diplomatii SUA. De aceea, nu este deloc exagerat in a compara aceste dezvaluiri cu un atentat terorist.
Ca român, nu pot decât sa fiu multumit ca dezvaluirile Wikileaks nu au avut loc inainte de decembrie 1989. Mai ales in anii ’80, ambasada SUA a protejat si a incurajat nu numai dizidenti ai regimului Ceausescu ci si intregi comunitati neoprotestante. Ce ar fi fost daca autoritatile comuniste ar fi aflat ce discutii, ce plângeri, ce reclamatii primeau diplomatii americani? Sau cum acestia isi faceau o imagine cât mai aproape de realitate, cu privire la infernul ultimilor ani de comunism?

(Dosar realizat de Cãtãlin Sturza)

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper